Autor 51822 vizualizări


Angelo Niculescu, antrenorul care a condus naţionala de fotbal la Campionatul Mondial din 1970, e unicul supravieţuitor al celebrei echipe Carmen Bucureşti, desfiinţată de comunişti în 1947.

Angelo Niculescu îşi trăieşte bătrâneţile într-un bloc vechi, situat în apropierea Liceului „Spiru Haret” din Capitală. Deşi a împlinit deja 89 de ani, fostul selecţioner e foarte lucid şi are o memorie de elefant, putând să-ţi descrie la fel de uşor un gol marcat de Iuliu Bodola în anii ’30 sau reuşitele din ziua de astăzi ale unui Andrei Cristea. Spre deosebire de alţi antrenori etichetaţi drept „Domn’ Profesor”, Angelo Niculescu îşi merită cu vârf şi îndesat renumele, întrucât a absolvit cu acte în regulă Academia Naţională de Educaţie Fizică şi Sport din Bucureşti. Orice discuţie despre fotbal îl prinde foarte rapid, venerabilul tehnician fiind omul care spune întotdeauna lucrurilor pe nume.

Mociorniţă, „domn distins”

Despre jucătorul Angelo Niculescu nu se mai cunosc astăzi prea multe, însă tehnicianul a evoluat mai bine de zece ani în primul eşalon. „Apogeul meu ca fotbalist a coincis cu perioada belică, iar eu am stat patru ani sub arme, motiv pentru care nici n-am ajuns vreodată la echipa naţională. Am şi luptat pe lângă Odessa.

(Urmărit cu aparatul foto la butonieră.  Angelo Niculescu ne-a mărturisit că s-a simţit de multe ori hăituit de către cei din Securitatea Statului, mai ales că avea posibilitatea de a pleca mereu în străinătate. „Sigur că s-a încercat racolarea mea, am fost şi urmărit. Unii securişti mai sinceri îmi şi arătau câteodată aparatul de fotografiat de la butonieră. Nu m-am lăsat însă niciodată influenţat de tentaţii de-astea ieftine. Eu n-am fost nici măcar membru PCR!”, a comentat fostul jucător al echipei Carmen Bucureşti)

Apoi, am fost detaşat la FC Craiova, unde am şi câştigat titlul, în sezonul ’42-’43, dar campionatul de război n-a fost niciodată oficializat”, îşi aminteşte profesorul Niculescu, care consideră că perioada cea mai bună a carierei sale a fost cea petrecută la echipa lui Ionel Mociorniţă, Carmen Bucureşti. „El era un domn distins, avocat de profesie, care a şi jucat alături de noi o perioadă. În ’45-’47 noi aveam contracte de profesionişti, chiar dacă se instaurase deja comunismul. Eram încadraţi, pentru «camuflaj», la fabrica lui Mociorniţă, dar primeam salarii cu totul aparte. Banii îi luam în funcţie de activitatea sportivă, iar în plus ni se acordau şi prime de meci”, povesteşte fostul selecţioner. După desfiinţarea echipei, Niculescu a ajuns la „Ciocanul“, iar ulterior, la „Dinamo“, unde şi-a încheiat cariera, în 1950.

„Pentru mine, cel mai mare fotbalist român din toate timpurile a fost Iuliu Bodola. Nici Nicolae Dobrin, nici Gică Hagi nu se puteau compara cu el“

Dobrin în Mexic

Sub comanda antrenorului Angelo Niculescu, România s-a calificat din nou, în 1970, la un Campionat Mondial de Fotbal, după o absenţă de 32 de ani. Naţionala României a trecut de o grupă preliminară de foc, în care a întâlnit Portugalia, medaliată cu bronz în 1966, Elveţia şi Grecia, pentru a nimeri apoi în „Groapa cu Lei” de la Guadalajara, o grupă cu Anglia, campioana en-titre, Brazilia, campioana din 1958 şi 1962, respectiv, Cehoslovacia.

(Nicolae Dobrin. Foto:gsp.ro)

„Pentru mine, participarea la Mexico ’70 a fost împlinirea unui vis”, mărturiseşte Angelo Niculescu, care nu ocoleşte nici subiectul Nicolae Dobrin. „După mine, Gicu a fost mai mare decât Hagi, pentru că ştia să dea culoare fotbalului, era un artist care îmbina plăcutul cu utilul. Totuşi, acelaşi Dobrin mi-a creat mari neplăceri în Mexic. Cerea mereu un tratament special. Să facă ce făcea şi la club, adică doar ce voia el. Or, la Naţională nu se putea asta. Era comod şi nu depunea efort decât dacă avea chef. Altfel, era băiat de treabă”, spune antrenorul care nu l-a folosit niciun minut la Mondialul de acum 40 de ani. Şi-şi motivează decizia:„Dobrin a venit în Mexic ca să se distreze şi să se simtă bine. Pleca noaptea din cantonament împreună cu Rică Răducanu şi veneau dimineaţa. Odată i-am aşteptat în paturile lor, eu şi secundul, ca să nu ne mai poată minţi. Şeful delegaţiei a vrut să-i trimitem acasă, dar m-am opus, pentru că ne făceam de râs. Dobrin se uita mereu la englezi. Ăia mai beau câte o bere, mai stăteau la o terasă, dar erau campioni mondiali. Noi ce eram? Nişte anonimi. La ultimul meci de pregătire, s-a tras undeva în stânga, la umbra tribunei, şi nu se mişca de acolo. I-am zis:«Gicule, ce faci?», «Nea Angelo, eu nu pot. Nu vezi ce soare e?». «Gicule, tu ai zis că nu poţi. Să ştii că nu s-a născut încă fotbalistul cu umbrelă». Şi atunci, eu de ce să joc cu Dobrin? Ca să-i fac lui un hatâr şi să mă compromit eu? Oricum, la vremea aceea nu mi-a reproşat nimeni nimic. După ani de zile s-a ridicat problema:de ce nu a jucat Dobrin în Mexic? Acum aţi aflat de ce nu a jucat”.

Fostul selecţioner explică şi de ce l-a introdus totuşi pe Rică Răducanu în meciul cu Brazilia:„Răducanu a avut noroc. La 2-0 pentru Brazilia m-am gândit că ar fi cazul să-l schimb pe Adamache, mai ales că şi Rică începuse să se trezească la realitate. Înainte de meci a venit la mine în cameră şi m-a întrebat:«Bre, dar ce-o să zică soţia mea, naşul meu, că am fost aicea, în Mexic, şi n-am jucat?». I-am spus:«Măi, Rică, mie-mi place cum gândeşti acum, dar cel mai bine era ca gândirea asta să fi avut-o cu două săptămâni înainte, pentru că altfel ar fi stat lucrurile!». Schimbarea asta a lui de atitudine m-a convins să-l bag în meciul cu Brazilia”.

(Primă la Dinamo:trei metri de stofă! Dacă în fotbalul de azi un jucător poate primi şi o primă de 100.000 de euro dacă obţine o performanţă notabilă, precum câştigarea campionatului, în anii ’50 se juca mai mult de plăcere. „Ţin minte că am primit o dată trei metri de stofă pentru haine, iar altă dată câţiva metri de pânză pentru cearşafuri. Astfel de recompense par ridicole acum, dar în acele vremuri ne erau foarte utile. E adevărat, mai luam şi câte o primă de joc ce era echivalentă cu un salariu lunar”, a povestit Niculescu.)


Cum a apărut „temporizarea”

Selecţionerul Angelo Niculescu a fost îndelung criticat de presa vremii pentru că a introdus la echipa naţională conceptul de „temporizare”, caracterizat drept un stil de joc foarte lent, cu multe pase de-a latul terenului. „Ideea de bază a «temporizării», foarte actuală şi astăzi, a fost aceea de preparare a jocului la mijlocul terenului pentru declanşarea acţiunilor ofensive pe spaţiile libere. Nouă ni se cerea, pentru că suntem români, să mergem şi să cucerim Pământul, să luptăm precum Mircea Vodă şi Ştefan cel Mare. Nu prea se putea, că l-au cucerit alţii înainte! Eu mi-am însuşit această tactică în perioada când am făcut un turneu în Brazilia, dar şi în timpul cursurilor de perfecţionare organizate de UEFA”, punctează fostul mare antrenor.

„Cel mai competent sfătuitor a fost fratele meu, Jean Niculescu, mai mare decât mine cu 12 ani. A jucat şi el la Olympia Bucureşti, iar apoi a fost funcţionar la Telefoane“


Campion al Africii cu Club Africain de Tunis

Pe lângă activitatea de selecţioner, pe care a desfăşurat-o între 1967 şi 1972, Angelo Niculescu a mai fost antrenor şi la Dinamo, Steaua, Tractorul Braşov, SC Bacău, Sportul, Poli Timişoara, „U” Cluj şi FC Galaţi. El regretă şi astăzi faptul că Partidul nu i-a dat voie să antreneze în străinătate. „Astea au fost timpurile. Au plecat alţi colegi de-ai mei, precum Pişti Kovács, iar eu a trebuit să rămân pentru că eram antrenorul echipei naţionale. M-au dorit cei de la Olympique Marseille, a venit şi un grec de la AEK Atena care a stat două săptămâni prin Bucureşti, dar n-am primit aprobarea Comitetului Central. Apoi, după ce am făcut egal în Finlanda din cauza lui Răducanu, m-au schimbat!”, îşi aminteşte Angelo Niculescu, care a reuşit totuşi să plece, în 1990, la Club Africain de Tunis. „Abia când aveam 69 de ani am fost solicitat să preiau Club Africain de Tunis, dar am cerut să fiu director tehnic şi să aduc eu un antrenor principal. Ştiind că Balaci a fost vitregit de soartă prin accidentul ăla nenorocit şi nu-l mai băga nimeni în seamă, l-am luat pe el. Numai că Ilie s-a singularizat apoi fără nicio explicaţie...Oricum, sunt mândru că am reuşit să câştigăm Cupa Campionilor Africii”.