Autor 3574 vizualizări


Despre Ticu Dumitrescu nu se mai vorbește. Este rar amintit când este de demonstrat corectitudinea unei afirmații sau a unui fapt. Ca normă și ca bornă de adevăr de neclintit. În rest, nimic. În șoaptă am bombănit eu însămi că nu se mai vorbește despre domnia sa, dar mai bine să nu se mai vorbească, decât să se vorbească anapoda. 

Îmi amintesc din anii 2000 de nonsensul că unui disident politic, exmatriculat în studenție din facultate și închis 10 ani în anii '50-'60, să i se impute postdecembrist, implict sau explicit, că nu are studii universitare. Era așaaa, un foarte fin și discret dispreț mascat cu condescendență al unora. Abia se simțea. Sau tot îngăduitorul dispreț, dar pe față. Exemplu aleatoriu, căci ar mai fi destule la fel: domnul Ticu rugându-se de Ion Iliescu cu "domnule președinte, vă roog!" să deschidă arhivele Securității și Ion Iliescu refuzând cu "nea Ticule, vedem". Adică inginerul și maistrul. Monstruozitate zic, când vine vorba de un om căruia regimul i-a interzis înscrierea în orice facultate din țară și de un alt om căruia regimul i-a prescris studii aprofundate la Moscova. Ar fi ca și cum i-ai imputa unui canceros supus la chimioterapie că nu are păr pe cap. Eu aș mai spune și că prefer un maistru elvețian unui inginer sovietic.

Apelativul public era Ticu. Ticu a coborât în iad pentru a trage de acolo pe toți deținuții politici anticomuniști, s-a luptat public prin politică, ca senator în două mandate, și intervenții în presă, pentru a le obține recunoaștere și un dram de despăgubire. A intrat în negura zbaterii cu inerția serviciilor secrete (post)comuniste pentru deschiderea arhivelor lor și pentru o lege a lustrației. A fost suspendat chiar de partidul în care era înscris, pentru această lege și pentru că dorea un Institut Gauck în România. Când institutul a apărut, i s-a refuzat președinția acestuia, a primit un loc simplu în Colegiul de 11 membri.

Perioada Ticu este perioada de glorie a CNSAS, sorții au zâmbit atunci favorabil. S-a întâmplat ceva ireversibil, o instituție fragilă a renăscut întru gloria ce-i fusese sortită și vremelnică stabilitate. Pe atunci Ticu a invitat familia regală la CNSAS și măreția a descins acolo. Tot atunci am văzut cum se inversează polii, cum mai frumos parcă se purtau cu bătrânul luptător anticomunist, cei din tabăra opusă. Unul dintre aceștia, dintr-o zonă presupus extremistă, era de o politețe respectuoasă ireproșabilă. Un altul, din zona ortodoxă, și-a adus puștiul de câțiva anișori, la o întânire specială, care să-i rămână memorabilă, cu domnul Ticu Dumitrescu. Ce să mai înțelegi din asta?

Poate că s-a întâmplat doar, dar s-a întâmplat ca Regele Mihai să moară în aceeași zi de 5 decembrie ca și Constantin Ticu Dumitrescu, dar cu 9 ani mai târziu. Două trasee greu de urmat prin exemplaritatea lor, două verticalități amețitoare, greu de înțeles și greu acceptate, și atunci și acum, prea sus pentru a fi atinse.

Când tatăl său, Regele Carol al II-lea a fost silit să abdice și l-a lăsat pe fiul său, Mihai, în locul său, acesta poate că a strigat precum Iisus pe cruce Tatălui său: Dumnezeul meu, de ce m-ai părăsit? În anii de coșmar care au urmat, în România s-a sfârșit un război și a început comunismul.

Ticu a fost arestat prima dată de Siguranță, ca licean care a participat la manifestațiile din 8 noiembrie 1945, unde a scandat "Regele și Patria!" "Libertate!"

Acum 70 de ani, aceiași care au trecut de la Fenomenul Pitești, pe 9 decembrie 1949, Ticu, student la Drept de astă dată, a fost arestat și dus la sediul Securității din Ploiești, de pe strada Democrației.

“Ceasul de deasupra Librăriei Herjenescu arăta ora 2,00. Parcă-l văd și acum, acolo, sus. Era 9 decembrie 1949! M-am trezit îngânând melodia unui tangou. «Nu plânge, e zadarnic, romanța s-a terminat...»

«Nu-ți pasă, cânți, banditule?» Și un ghiont sub coaste m-a făcut să icnesc.

«De ce dai, nu-ți e rușine, doar vorbești românește ca și mine… Și te-ai născut aici, nu la Kiev», am ripostat eu, ridicând glasul.

«Lasă, mă, gura…Taci, că te curăț!» îmi zise altul, care-mi și înfipse țeava pistolului în umăr. La nici un metru de mine, Nicu C., colegul meu, pășea tăcut. Parcă nu vedea și nu auzea nimic.

Pumnul primit pe neașteptate a scos din adâncul ființei mele tot ce aveam mai neînduplecat. Deveneam, cu fiecare clipă ce trecea, mai convins că atitudinea noastră împotriva comunismului trebuie să fie cât mai dârză.

Tânărul entuziast și visător, timid ca o domnișoară de pension, cu sufletul gata să primească și să dea din prinosul său de dragoste, fusese ucis sub acel pumn dat în dușmănie și din senin. Devenisem dintr-odată altul…Un om dur, gata să se bată cu oricine, pregătit pentru orice suferință. Ne apropiaserăm. Ajunseserăm pe Democrației…Ce ironie! Securitatea își avea sediul în casele Iupceanu, pe Strada Democrației!

Am ajuns!

Lasciati ogni speranza voi, ch’entrate!...Da! Lăsați orice speranță, voi, cei care intrați aici!” (Constantin Ticu Dumitrescu, Mărturie și document, volumul I, partea I, fila )

Constantin Grigore Dumitrescu, alias Ticu, a îndurat enorm de greu și de mult pentru tot ce a reușit să lase în urma sa. Și familia sa, aidoma. Și-a dat și energia ultimilor ani din viață, pe care a consumat-o accelerat în crâncenele ședințe cu certuri și audieri de la CNSAS.

Ticu a reprezentat pentru mine sclipirea curată de aristocrație și noblețe, a gândurilor deopotrivă cu faptele și cu vorbele, și curajul unic de a le spune deschis public.

Cum de atunci s-au scris o mulțime de cărți grozave cu documentele de la CNSAS, s-au afirmat o mulțime de cercetători, scriitori, au perorat o mulțime de pricepuți în Securitate, mă întreb încă, cum de nimeni nu își amintește de domnul Ticu Dumitrescu și de lupta crâncenă ce a purtat-o într-o zonă de maximă insecuritate națională? Cum de nimeni nu-i mulțumește în introducerea cărții sale? Nu îi dedică un rând de recunoștință?

Pentru că, vedeți, e aici o lipsă de consecvență sau mai degrabă un paradox celebru: dacă un mincinos spune că minte, el minte sau spune adevărul? Adică, dacă nu ne interesează trecutul foarte recent, care e trecut și nu mai contează, de ce ne mai interesează trecutul doar recent, care este tot trecut?

Și probabil că asta este cauza din care românii încă pleacă din țară, neplăcerea și dezgustul pe care ți le provoacă practica lipsei de onestitate și a cabotinismului, care se văd de la o poștă.

Dacă nici faptele eroice, ieșite din comun, și nici datoria în serviciul public împlinită inteligent și tenace zeci de ani de zile nu te clasează pentru un loc în istoria patriei tale, atunci ce? Pentru că ambele personalități pomenite s-au distins prin acțiunile pragmatice și persuasive, dar în spiritul legalității și justiției, aparte față de jungla amazoniană în care se afla societatea românească.

În decembriele Sfântului Nicolae, mai avem un loc în istorie, de fapt două?