101 ani de la ultimul zbor al lui Aurel Vlaicu, inventator şi pionier al aviaţiei mondiale. „Când am urcat, m-au cuprins singurătatea şi urâtul“

Autor 731 vizualizări


La 13 septembrie 1913, în urmă cu 101 ani, inginerul român Aurel Vlaicu, inventator şi pionier al aviaţiei române şi mondiale, încerca, plin de speranţe, să traverseze Munţii Carpaţi cu avionul „Vlaicu II“, proiectat şi construit chiar de el. Însă nu a reuşit. Avionul s-a prăbuşit la Băneşti, lângă oraşul Câmpina, iar marele inventator al României s-a stins din viaţă. Cauza accidentului ar fi fost un atac de cord suferit de Vlaicu.


Cunoscutul ziar vienez „Neue Freie Presse“ scria despre Aurel Vlaicu că „minunate şi curoajoase zboruri a executat românul Aurel Vlaicu, pe un aeroplan original, construit chiar de zburător, cu două elici, între care şade aviatorul. De câte ori se răsucea maşina aceasta în loc, de părea că vine peste cap, lumea îl răsplatea pe român cu ovaţii furtunoase, aclamându-l cu entuziasm de neînchipuit“.

Inventatorul român s-a născut la 19 noiembrie 1882, în localitatea Binţinţi de lângă Orăştie (judeţul Hunedoara), comună care acum se numeşte Aurel Vlaicu.

A terminat Colegiul Reformat al Liceului „Calvin“ din Orăştie, care din 1919 se numeşte „Aurel Vlaicu“. Şi-a continuat studiile inginereşti la Universitatea din Budapesta şi la Technische Hoschschule München, în Germania, obţinându-şi diploma de inginer în 1907.

După aceea a lucrat ca inginer la uzinele Opel în Rüsselsheim, însă în 1908 se întoarce în comuna natală unde construieşte un planor cu care efectuează un număr de zboruri în 1909. În toamna aceluiaşi an se mută în Bucureşti şi începe construcţia primului său avion, „Vlaicu I“, la Arsenalul Armatei. Avionul zboară fără modificări (lucru unic pentru începuturile aviaţiei mondiale) în iunie 1910.

În anul 1911 construieşte un al doilea avion, „Vlaicu II“, cu care în 1912 a câştigat cinci premii memorabile – un premiu I şi patru premii II, la mitingul aerian de la Aspern, Austria. Concursul a reunit între 23 şi 30 iunie 1912, 42 piloţi din 7 ţări, dintre care 17 din Austro-Ungaria, 7 germani, 12 francezi printre care si Roland Garros, cel mai renumit pilot al vremii, un rus, un belgian, un persan şi românul Vlaicu.

S-a stins din viaţă la 13 septembrie 1913, la numai 31 de ani, în timpul unei încercări de a traversa Munţii Carpaţi cu avionul său „Vlaicu II“. În anul următor, prietenii săi Magnani şi Silişteanu finalizează construcţia avionului „Vlaicu III“, şi cu ajutorul pilotului Petre Macavei efectuează câteva zboruri scurte.

Autorităţile vremii au interzis însă continuarea încercărilor. În toamna anului 1916, în timpul ocupaţiei germane, avionul a fost expediat la Berlin, acesta fiind văzut ultima dată în anul 1940.

Aeroportul Internaţional Bucureşti Băneasa se numeşte „Aurel Vlaicu“, iar chipul său se regăseşte astăzi pe bancnota de 50 de lei.

În fosta comună Binţinţi, este un muzeu care aduce aminte de marele inventator al României, acolo unde se află machetele pentru „Vlaicu I“, „Vlaicu II“ şi „Vlaicu III“. Din colţ în colţ, muzeografii au plasat câte o scrisoare.

Tânărul Aurel Vlaicu trimitea corespondenţe săptămânal în ţară, iar mai mult de jumătate dintre ele aveau destinaţie precisă:avocatul Romulus Boca, un prieten de nădejde.

Scrisul nu tocmai caligrafic al aviatorului român părea tremurat şi încărcat de nerăbdare. Îi mărturisea periodic „fratelui Boca“ cum decurg lucrurile în Franţa.

„Sunt de cinci zile în Paris, am văzut toate maşinile de zburat. Unele sunt frumoase, dar se mişcă încet. Eu tot mai tare mă conving că a mea e mai bună cu mult. Alesei un motor «Guam». Are şapte cilindre, osia stă şi se învârteşte motorul. E lucrat tot de oţel, cilindrele sunt tot din oţel şi e foarte tare. Fineţea construcţiei cere respect. E aşa de fin încât te poţi rade cu el. Dacă îl vezi şi tu, apoi te simţi satisfăcut pe un an. Acesta cum îl pun în aeroplan, cum se ridică. Lucrul mai prost e că în şase săptămâni mi-l trimite din cauză că toţi cumpără «Guam»... Pe Vuia l-am căutat. Lucră foarte, foarte mult, dar eu cu durere văd că nu primeşte sprijin. Şi lucră bietul... Totuşi, trebuie să aibă omul şi noroc! Mai stau vreo cinci zile, apoi mă întorc la Frankfurt să-mi scot paralele pentru gramofon. Cu dragoste, Vlaicu“.

Spunea că la tracasările, scepticismul şi ironia din jur a răspuns în felul lui transilvanean:„făcând inimile să bată alături de aviaţia română“. Şi mai spunea că este mândru de faptul că tainele pilotajului le-a învăţat singur, asemenea marelui Traian Vuia. Zborul de la Cotroceni, din 1910, a fost pentru el „zborul adevărat“.

„Bucuria cea mai mare am trăit-o când am zburat la Cotroceni pentru prima dată. Nu m-am ridicat mai mult de patru metri, dar a fost un record care mi-a consacrat aeroplanul. Zburasem, şi ăsta era principalul. Când am urcat, m-au cuprins singurătatea şi urâtul. Pământul se vede în pete după nuanţele anotimpului. Confraţii «zburători», ciorile, păsările şi alţi aviatori din această categorie dispar. Mă cuprinde teama de misterul nemărginirii. Jos haos, sus haos şi uruitul motorului este glasul acestui haos“.



www.adevarul.ro

""