HISTORIA, Nr. 167, Decembrie 2015

Războiul ruso-turc din 1877-1878 a oferit României posibilitatea de a-și câștiga independența prin jertfa pe câmpul de luptă a mii de soldați români. Prinsă între Imperiul Țarist, ce își dorea revanșa și teritoriile pierdute în urma Războiul Crimeii, și Imperiul Otoman, ce agoniza puternic în ultimele decenii ale secolului al XIX-lea, marja de manevră a României era deosebit de redusă. Fie încerca să se alăture războiului dus de ruși împotriva otomanilor, fie rămânea neutră, dar cu trupe rusești pe teritoriul ei, expusă permanent pericolului să fie transformată în teatru de război, cum s-a întâmplat de atâtea ori în secolului al XIX-lea. 

De la începutul conflictului, relațiile dintre Imperiul Țarist și România s-au desfășurat în condiții inegale. Rusia „a negociat” din poziție de forță o convenție cu autorițățile de la București, ce permitea trupelor țariste să tranziteze teritoriul românesc. Mai mult: trupele ruseşti au trecut Prutul, îndreptându-se către Dunăre, fără a mai aştepta adoptarea convenției în Parlamentul României. Încercările României de a încheia un tratat de alianță cu Imperiul Țarist, pentru a se alătura conflictului, s-au lovit de aroganța țarului Alexandru al II-lea și a prințului Gorceakov. Subestimarea forțelor otomane aflate la sud de Dunăre, dar și a armatei române, reformată și pregătită de Carol, aveau să pună însă în pericol întreaga expediție rusă, condusă de Marele Duce Nicolae.