⬆

Uniforma, haina elevului sărac, râvnită de cel cu dare de mână

Autor: Daniela Şerb

Uniformele şcolare au fost instituite în secolul al XVI-lea în Anglia, în şcolile pentru copii săraci. Astăzi, ele au devenit un motiv de mândrie în instituţiile în care învaţă tinerii din familii foarte bune.În mod ironic, eticheta sărăciei – uniforma – a ajuns să reprezinte un status social înalt. În ţările cu regim totalitar, uniforma a beneficiat de tratament aparte:nu se admiteau abateri de la reguli;omul nou urma să fie creat (şi) prin uniformă. Scurtă oprire în România, unde obsesia pentru uniforma şcolară atinsese cote paranoice.

Puţine sunt informaţiile pe care le au istoricii despre costumaţia purtată de elevii şcolilor dinaintea epocii moderne. În Antichitate, şcoala era un privilegiu rezervat unui număr restrâns de tineri şi nu sunt dovezi clare că aceştia ar fi purtat uniforme.

Se pare că, după căderea Romei, în secolul V d.Hr., educaţia instituţională a dispărut în vestul Europei. În Evul Mediu, rarele vestigii istorice legate de şcoală au rămas cântecele din catedrale şi mănăstiri, ale băieţilor care se pregăteau pentru o viaţă în sânul bisericii. Nu se ştie cu precizie ce fel de haine purtau aceştia, dar e de presupus că erau haine aprobate de episcop şi supuse canoanelor de decenţă şi uniformitate ale bisericii. Secole de-a rândul, educaţia s-a adresat unui număr limitat de copii nu numai în Europa, ci peste tot în lume.

Ceea ce se ştie cu certitudine este faptul că în secolul al XVI-lea, în Anglia, uniformele şcolare au fost instituite în şcolile pentru copii săraci, pentru a-i distinge de ceilalţi. Primii trebuiau să arate cât mai simplu şi mai ponosit cu putinţă întrucât trăiau din acte caritabile. Situaţia a rămas aceeaşi vreme de aproximativ trei secole, până când cele mai bune şcoli publice din Marea Britanie au adoptat şi ele uniformele. O imagine despre cum erau costumaţi elevii de şcoală un secol mai târziu oferă pictorul olandez Jan Steen în tabloul său intitulat „Şcoala de ţară”, realizat în 1665.

Uniforma, instituită pentru o modalitate de control social şi cultural

În Marea Britanie, ca în nicio altă ţară poate, uniforma făcea parte din educaţia britanică. La sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea, şcolile publice britanice deveniseră locuri periculos de anarhice, unde copiii aristocraţilor şi cei proveniţi din familii bine situate financiar practicau rudimente de sporturi cu tot ce le pica în mână. De altfel, foarte multe dintre sporturile populare de astăzi – rugby, fotbal, cricket, baseball – s-au născut din haosul sălilor de clasă şi pe terenurile de sport ale şcolilor britanice pentru băieţi.

Debandada era atât de mare în aceste instituţii încât multe familii au sfârşit prin a opta pentru a-şi educa băieţii acasă, până ce aceştia împlineau vârsta necesară pentru a merge la universitate. Uniforma, prin urmare, a fost instituită pentru a pune ordine acolo unde nu exista niciuna.

Odată ce ideea purtării uniformei a prins viaţă, ea a devenit o obsesie pentru britanici şi o modalitate de control social şi cultural. Multe dintre şcolile publice deschise în epoca victoriană pentru a pregăti viitorii funcţionari de care avea nevoie Imperiul s-au conformat acestui obicei. Şcolile preparatorii care îi pregăteau pe elevi să intre în sistemul public de învăţămînt au adoptat şi ele stilul uniformei, pentru a nu mai vorbi despre şcolile militare ale căror uniforme au fost în mai toate ţările europene, dar şi în mai-tinerele state americane, o marcă a unui destin privilegiat. Uniforma devine un simbol vizibil şi o cale de a evidenţia statusul social, iar cea britanică a fost adoptată şi în şcolile din colonii, indiferent de cât de inadecvată era pentru clima din zonele respective.

Un dulap de uniforme pentru elevii britanici

Este ştiut astăzi faptul că, încă din secolul al XVIII-lea, tinerilor din familiile avute le plăcea să aibă o garderobă bogată. Un elev de şcoală de la finalul secolului al XVIII-lea putea avea duzini de cămăşi, cravate, sacouri, pantaloni, pălării, mănuşi, şosete sau pantofi. Garderoba a devenit şi mai complicată în secolul al XIX-lea, odată cu specializarea şi organizarea mai bună a diverselor sporturi care cereau echipament special.

În secolul al XIX-lea, când fetele au început să frecventeze şcolile publice, garderoba lor era şi mai elaborată. Din ea nu lipseau rochiile în croieli diferite, în funcţie de ocazia la care trebuiau purtate, fuste, pălării, un ceas, un corset, pantofi, mănuşi, ciorapi şi nelipsitele batiste.

În Legea Educaţiei, adoptată în 1870, în Marea Britanie, se stipula finanţarea educaţiei pentru fiecare copil. Urmare a adoptării legii, numărul de şcoli publice a crescut simţitor. Şcolile teoretice în care se predau, în principal, umanioarele, aşa-zisele grammar schools, şi-au ridicat standardele şi au simţit nevoia să se distingă cumva de celelalte. Chiar şi astăzi şcolile care aspiră la denumirea de „teoretice” adoptă ca stil de uniformă bleizerele de anumite culori şi cu însemne speciale. În mod ironic, eticheta sărăciei – uniforma – a ajuns să reprezinte statusul social înalt.

Exagerările au produs revolte;dar Eton şi Christ’s Hospital şi-au păstrat uniformele excentrice

Alături de practicarea sporturilor, supravegherea strictă a vieţii şi a moralei elevilor şi o programă de învăţământ clasică, uniforma şcolară era o caracteristică esenţială a reformei în şcolile publice în secolul al XIX-lea. Astfel, aceste şcoli au intrat în rândul celor mai prestigioase instituţii de educaţie din Europa;şi au rămas aşa până astăzi.

Nu numai că fiecare şcoală a adoptat propria uniformă, dar există şi mici diferenţe în interiorul aceleiaşi instituţii. În şcolile britanice, uniforma defineşte locul ocupat de cel nou venit în ierarhie. Până târziu în anii 1950, diferenţierile au constat în numărul de nasturi de la sacou, unghiul croielii, felul de a purta pălăria sau alte mici detalii utilizate pentru a marca rangul şi privilegiile.

Schimbările anilor 1960 au pus capăt obsesiei englezilor pentru uniformele şcolare. Mai ales că au existat şi revolte ale elevilor împotriva acestora. Cu toate acestea, uniformele au supravieţuit, modificate, şi fără stupidele diferenţieri în funcţie de locul ocupat în ierarhie. Două excepţii notabile – uniformele de la Eton (frac negru, vestă cu plastron şi pantaloni cu dungi fine) şi cele de la Christ’s Hospital (instituţie cunoscută şi ca Bluecoat school, pentru că elevii poartă haine lungi albastre, stil Tudor, ciorapi galbeni şi două bavete la gât, după un model neschimbat din 1552) – au rămas în mare parte neschimbate. Au fost voci care au sugerat că acestea sunt mult prea excentrice şi, din acest motiv, sunt dificil de schimbat.

Regimurile totalitariste au agreat uniforma, instrument de creare a omului-nou

Societăţile totalitare au abordat altfel problema uniformei şcolare. Partidul-stat, că se numea naţional-socialist, fascist sau legionar, îşi propunea să-i uniformizeze pe copii, să-i pregătească pentru a fi conduşi în spiritul disciplinei şi al propagandei, pentru a intra în marea armată a funcţionarilor sau a omului-nou, o civilizaţie în care nimeni nu este indispensabil, toţi sunt identici şi substituibili, doar nişte piese din maşinăria statului.

Uniformele în Germania, Italia şi Rusia

În Germania nazistă şcolile private au fost închise, dar copiilor nu li s-a impus, în mod paradoxal, să poarte uniforme şcolare. Cu toate acestea, în imensa majoritate, copiii cu o ascendenţă rasială „pură” (arianismul era verificat până la a patra generaţie) făceau parte din Hitlerjugendşi erau obligaţi, aşadar, să poarte uniformele acestei organizaţii:pantaloni scurţi de culoare închisă, bluze albe sau kaki, cu buzunare la piept, cravate şi însemnele gradelor – şnururi şi petliţe. În Italia fascistă se purtau în mod obişnuit bluzele şi ţinutele sportive. Astăzi în Italia uniforma a dispărut tocmai pentru că este asociată regimului fascist al lui Mussolini.

Rusia sovietică a adoptat uniformele şcolare din faza timpurie a Revoluţiei bolşevice. Fetele purtau bluze de culoare închisă şi un sarafan alb tivit cu dantelă, în vreme ce băieţii purtau un costum închis la culoare şi cămaşă albă. Evident, cu toţii aveau cravata de pionier sau o cravată neagră, dacă aparţineau organizaţiei tinerilor comunişti. De asemenea, pe mâna stângă purtau ecusonul sau matricola iar pe umeri trese şi şnururi care indicau funcţia pe care o aveau în organizaţiile comuniste. Sovieticii au încurajat ţările din blocul comunist al Europei de Est să facă acelaşi lucru. Cele mai multe s-au supus. Germania de Est a fost excepţia.

Uniforma în România comunistă:un lung şir de „nu ai voie”

În România, obsesia pentru uniforma şcolară friza nebunia. Niciun elev de şcoală nu era primit în instituţie fără ţinuta regulamentară. Aceasta însemna pentru băieţi un costum de haine de culoare închisă, cămaşă albă sau albastră şi nelipsita matricolă, adică un număr imprimat pe o bucată de pânză pe care era trecut şi numele şcolii şi prin care elevul putea fi identificat. La fete era şi mai complicat. Părul trebuie strâns în codiţe împletite şi prins cu funde albe, bretonul prins sub bentiţa din bumbac, tot albă, care înconjura capul. Nu erau permişi pantofii cu toc, ciorapii subţiri sau sarafanele deasupra genunchiului. Şi nici bijuteriile, machiajul sau orice altă fantezie cosmetică. În funcţie de cum a evoluat paranoia puterii şi a uniformizării „omului nou”, fiecare ciclu de viaţă avea propria uniformă, până şi copiii de grădiniţă.

Uniforma de şoim al patriei, destinată preşcolarilor, era compusă din două piese – un bluzon portocaliu garnisit cu o cravată bleumarin şi pantaloni sau fustă tot bleumarin. Pe cap, „şoimul” purta o tichie supraelastică tot bleumarin. Uniformele de şcoală erau confecţionate din pânză de culoare bleu şi albastru închis. Cămăşile erau, în ciclul primar, pepit, alb cu albastru. Se purtau băşti de pionieri (albe pentru ciclul primar, negre pentru cel gimnazial), ornate cu insigna de pionier. La gât, încă din clasa a doua se purta invariabil, cravata roşie cu bordură tricoloră, prinsă la gât cu un inel din plastic.

Nu mai sunt resurse:jos cu pânza, sus cu supraelasticul

Odată cu secarea resurselor economice, pe măsura ce societatea socialistă multilateral dezvoltată îşi atingea limitele, pânza a fost înlocuită cu materiale supraelastice. În clasele gimnaziale, băieţii purtau un costum de haine bleumarin şi cămăşi albe sau albastre, erau tunşi foarte scurt, iar încălţămintea trebuia să fie de culoare închisă. Fetele aveau cămăşi lungi cu pătrăţele albastre şi gri peste care puneau un şorţuleţ albastru legat la spate cu cordon. Şorţuleţul era tivit pe margini cu bentiţă albă, privilegiul pe care elevele de gimnaziu ca şi cele de liceu îl pierdeau. Ele purtau peste cămaşa bleu închisă până la ultimul nasture un sarafan de tip sac cu tăietură pătrată la gât. Sarafanul se strângea în talie cu un cordon de aceeaşi culoare. Singurele culori permise elevilor în şcoală erau albastru şi alb. La liceu băieţii purtau costume negre, cămăşi bleumarin şi cravată de culoare închisă. Fetele aveau cămaşă albastră şi sarafan negru. Ca şi în ciclurile primar şi gimnazial, fetele trebuiau să poarte părul strâns în coadă (codiţe împletite) şi bentiţă albă. Ciorapii din mătase sau din fire sintetice erau strict interzişi.