Autor 59494 vizualizări


Un tren personal mă leagănă monoton, oferindu-mi drept priveliște întinderi nesfârșite de nisip, tufișuri uscate și ciulini. Vin din Khiva, așezare milenară împodobită cu minarete mărețe, madrase splendid restaurate și ziduri impunătoare, aflată odinioară în calea caravanelor pe Drumul Mătăsii, și mă îndrept spre Nukus, al șaselea cel mai mare oraș din Uzbekistan, capitala republicii autonome Karakalpakstan. Urmează să străbat puțin peste 150 de kilometri în șase ore, dar timpul va trece repede, căci m-am obișnuit să dorm în tren. Nu duc grija bagajelor. Datele tuturor călătorilor sunt notate în caietul controlorului, iar intrarea și ieșirea din gară se petrec sub stricta supraveghere a personalului de pază. În plus, nu-mi imaginez că aș putea fi jefuită în țara în care tratamentul preferențial al străinilor a devenit o lege nescrisă din rațiuni economice.

Odată ajunsă la destinație, Nukus îmi pare un oraș imens, străbătut de artere lungi și largi – prea largi pentru numărul mașinilor și al trecătorilor – presărat cu clădiri sovietice impozante, care, prin mărimea lor, parcă abuzează de spațiul infinit al stepei. Am senzația că am intrat pe platourile de filmare ale unui SF cu personaje uriașe. Totul e monumental, dar pustiu. Aceasta e poarta către o altă lume, tot monumentală și pustie: Lacul Aral.   

Lacul Aral într-un atlas geografic din 1872

Cu doar câteva decenii în urmă aflat pe locul patru între cele mai mari lacuri din lume (după Marea Caspică, Lacul Superior și Lacul Victoria), azi Aralul suscită interesul călătorilor prin amploarea dezastrului climatic petrecut în decursul unei singure generații. Dintr-o mare cu plaje îmbietoare, susținând activități piscicole prospere și așezări înfloritoare, zona s-a transformat într-un peisaj dezolant și doar pozele mai amintesc de viața trepidantă de acum 50 de ani.  

Muynak, odinioară port  

Cel mai cunoscut oraș de pe malurile Lacului Aral, pe partea sa uzbecă, este Muynak, aflat la 150 de kilometri depărtare de Nukus. Călătoria poate fi făcută cu taxiul pentru 60-100 de dolari, în funcție de calitățile de negociator ale aventurierului călător, sau cu rata locală, pentru neînsemnata sumă de 15.000 de som, adică aproximativ 2 dolari.   

Pe lângă evidentele avantaje materiale, mijloacele de transport provinciale oferă turiștilor ocazia de a trece peste diferențele culturale și de a călători alături de uzbeci, în stil local. Iar când petreci trei ore într-un microbuz vechi, înghesuită între un geam prăfuit, acoperit de o perdea uzată, dar curată, și un tânăr uzbec amabil, care te salută respectuos și îți oferă din priviri – căci cuvinte comune nu avem – unul dintre cele două pateuri care-i alcătuiesc masa de prânz sau când vecinul beat care n-a mai prins loc pe scaun și stă pe scara mașinii începe să cânte răgușit, experiența e cât se poate de neobișnuită și de empatică.   

Acolo unde era nu de mult apa Aralului, la Muynak, e astăzi un cimitir de vase vechi

Muynak are un aspect trist, de orășel sărac și părăsit. Nu sunt copaci, peste tot simți doar dogoarea soarelui și praful care ți se lipește de pielea umedă. Majoritatea clădirilor au o înfățișare provincială și demodată, dar poți observa și câteva construcții moderne nefolosite, pe frontispiciul cărora domină denumiri oficiale, alături de o pancartă care te informează că au fost ridicate cu fonduri din China.  

E greu să-ți închipui că aici era până nu demult un port aglomerat, cu zeci de mii de locuitori. A decăzut în ultimele decenii de când Lacul Aral a început să se retragă, pe la sfârșitul anilor ’70. Acum apa se află la 150 de kilometri depărtare și singurul profit pe care îl mai aduce constă în cele câteva mii de turiști care vizitează anual orașul.   

De pe faleză, tabloul este deprimant și cumva amenințător. Dinaintea ochilor se așterne o întindere alb-gălbuie, fundul fostului lac, unde localnicii au plantat tufișuri pentru a încetini furtunile de nisip care le invadează casele și micile loturi cultivate. Se simte o adiere ușoară care scoate un sunet asemănător valurilor. Senzația acustică e atât de reală și de intensă încât, dacă închizi ochii, poți să-ți imaginezi luciul apei, străbătut de bărcile localnicilor și de pescadoarele sovietice. Apa a dispărut, dar au rămas vapoarele înfipte în nisipul fierbinte, asemenea unor nave fantomatice, ruginite și distruse de anii de nefolosință. Turiștii se urcă pe ele și își fac poze, deși împrejurimile dezolante și liniștea apăsătoare te îndeamnă mai degrabă să meditezi asupra inconștienței umane care a prevăzut sfârșitul tragic al lacului și n-a luat nicio măsură, ba chiar l-a grăbit. 

Acest text este un fragment din reportajul de călătorie „«Aralul trebuie să moară cu grație»” apărut în numărul 222 al revistei Historia, disponibil la orice punct de distribuție a presei (rețeaua Inmedio, chioșcuri de ziare, benzinării) în perioada 15 iulie - 14 august 2020, dar și în format digital pe paydemic.com 

 Cumpără Acum


 Cumpără Acum