Pe urmele primilor voievozi ai Moldovei / FOTO

Autor 21235 vizualizări


Bucovina reprezintă una dintre destinațiile preferate de vacanță din România. Sute de mii de turiști din țară și de peste hotare vizitează anual mănăstirile din zonă, peisajele spectaculoase din Obcinele Bucovinei și din Valea Dornelor, precum şi Cetatea Sucevei, principala cetate de scaun a Moldovei începând cu domnia lui Petru al II-lea Mușat (1375-1391) până la mutarea capitalei țării la Iași de către Alexandru Lăpușneanu (1564). Însă puțini cunosc și vizitează sudul județului Suceava, respectiv orașul Fălticeni și împrejurimile sale, văile Șomuzului și Moldovei. În sudul județului Suceava, zonă care nu a făcut parte din Bucovina istorică, intrată sub stăpânire austriacă, se află Baia, prima capitală a Țării Moldovei, precum și mănăstirea Probota, care a servit drept necropolă domnească în secolele XVI-XVII și a cărei biserică este inclusă în patrimoniul UNESCO începând din 1993. 

Situată la câțiva kilometri de orașul Fălticeni, pe malurile râului Moldova, comuna Baia are o istorie unică în România. Baia a fost prima cetate de scaun a Moldovei, precum și un important centru urban, economic și religios în Evul Mediu. Cercetările arheologice atestă că zona a fost locuită încă din perioada pre-Cucuteni. Pe teritoriul comunei a fost descoperită o locuință cu o suprafață de circa 92 de metri pătrați, datând din perioada 5200-5100 î.Hr. Istoria așezării medievale începe în prima jumătate a secolului al XIII-lea, orașul fiind populat de sași transilvăneni, înainte și după marea invazie mongolă (1241).

Prima capitală a Țării Moldovei

Afirmarea statului moldovenesc s-a făcut în contextul contraofensivei maghiare împotriva tătarilor, în timpul lui Ludovic I cel Mare, rege al Ungariei (1342-1382) și al Poloniei (1370-1382), fiul lui Carol Robert de Anjou. Tradiția leagă întemeierea Moldovei de numele lui Dragoș, voievodul maramureșean care a descălecat dincolo de munți. Legenda e redată de Dimitrie Cantemir în Descriptio Moldaviae:

„Dragoș, fiul lui Bogdan, își propuse să treacă munții spre răsărit sub chip de vânătoare, însoțit de vreo 300 [de] oameni. În această călătorie dete din întâmplare peste un bou sălbatic, căruia Moldovenii îi zic bour, și luându-l la goană, descinse la poalele munților. Iar o tânără cățea de vânat ce avea, pe care o iubea foarte mult și-i zicea Molda repezindu-se asupra fiarei, aceasta se aruncă în valurile unei ape curgătoare, unde vânătorii o uciseră cu săgețile lor, iar cățeaua ce o urmărea cu fuga și ’n apă, se ’necă în repedele ei unde. În memoria acestei întâmplări, Dragoș numi râul Moldova; locul unde se întâmplase aceasta, dete numele gintei sale Roman; iar capul bourului voi să rămână semn al noului său principat”.


Dragoș Vodă la vânătoarea zimbrului, tablou de Constantin Lecca

Spre deosebire de Negru Vodă, fondatorul mitic al Țării Românești, Dragoș a fost un personaj real. Data descălecatului nu este certă, iar acțiunea lui Dragoș a fost legată de respingerea tătarilor și alungarea lor din răsăritul Carpaților. Țara întemeiată de Dragoș, cu capitala la Baia, a fost o marcă de graniță, pentru apărarea regatului maghiar. Întemeietorul statului moldovenesc independent de coroana maghiară este considerat Bogdan I, voievod al Maramureșului și domn al Moldovei în perioada 1363-1367. Căzut în dizgrația regelui Ludovic I de Anjou, Bogdan a trecut munții împreună cu o mică oaste și i-a învins pe urmașii lui Sas, fiul lui Dragoș. Victoria lui Bogdan și alungarea lui Balc, fiul lui Sas, de pe scaunul Moldovei sunt atestate de o diplomă a lui Ludovic I.

Regele maghiar îi dăruiește lui Balc tocmai moșia lui Bogdan de la Cuhea, „ce se află în țara noastră a Maramureșului, [...] (moșie – n.r.) trecută în mâinile noastre regești de la voievodul Bogdan și fiii săi, necredincioși învederați ai noștri, pentru blestemata lor vină de necredință”. Diploma regală confirmă pierderile suferite de Balc – „vărsarea sângelui său însuși și îndurarea de răni cumplite și [...] moartea crudă a fraților și rudelor sale și a multor slujitori de ai lui” –, precum și răzvrătirile repetate ale lui Bogdan și ale fiilor săi:

„Fulgerați de diavol, dușmanul neamului omenesc – care, rănindu-le greu inima cu săgețile sale înveninate de viclenie și înșelăciune, i-a îndemnat de mai multe ori să se abată de la calea adevărului și de la statornicia credinței datorate – plecând pe ascuns din zisul nostru regat al Ungariei în sus-pomenita noastră țară moldovenească, uneltesc să o păstreze spre paguba maiestății noastre”.

Bogdan I a păstrat capitala Moldovei la Baia. Sub cârmuirea urmașilor săi, noul stat a crescut și s-a consolidat, realitate menționată și de cronica maghiară a perioadei, Chronica Hungarorum, conform căreia: „crescând marea mulțime a valahilor ce locuiau acel teritoriu, [țara – n.r.] s-a extins până la proporțiile unui regat”.


Ruinele catedralei catolice din Baia

Baia a prosperat odată cu noul stat, prima capitală a Moldovei fiind atât un centru politic, cât și economic și religios. Ca urmare a prezenței unei numeroase comunități catolice, formată din sași, unguri și poloni, în vremea lui Alexandru cel Bun (1400-1432) a fost înființată episcopia catolică de la Baia, a doua din Moldova, după cea de la Siret, și a fost numit primul episcop catolic de la Baia, polonul Ioan de Riza. Tot în timpul lui Alexandru cel Bun a fost ridicată catedrala catolică, cea mai mare din Moldova, ale cărei ruine impresionante pot fi văzute și în prezent. Construcția catedralei cu hramul Sfânta Fecioară Maria a început în 1410, la porunca domnitorului, care era căsătorit cu o poloneză catolică, Margareta.

Bătălia de la Baia

Apogeul orașului medieval Baia a fost atins în timpul lui Ștefan cel Mare (1457-1504), însă tot atunci a început și declinul. Orașul a fost ales de Ștefan pentru a înfrunta armata maghiară condusă de însuși Matia Corvin. Armata ungară a trecut Carpații în 1467, ca răspuns la ocuparea cetății Chiliei de către moldoveni, doi ani mai devreme. Matia Corvin a intrat în Moldova pe valea Oituzului, la mijlocul lunii noiembrie, în fruntea unor efective evaluate (probabil exagerat) între 20.000 și 40.000 de oameni. După ce au incendiat mai multe orașe, printre care Bacăul și Romanul, și au jefuit valea Siretului, maghiarii s-au îndreptat spre Baia, unde Matia a căutat un răgaz pentru oștenii săi, înainte de obiectivul final al campaniei: cucerirea Sucevei.

După mai multe lupte de hărțuire desfășurate pe traseul urmat de armata ungară, Ștefan a hotărât să-l înfrunte direct pe Matia Corvin în Baia. În noaptea de 14 spre 15 decembrie 1467, moldovenii au incendiat orașul și au atacat oastea maghiară. În haosul creat de incendiu, maghiarii nu au reușit să se regrupeze. Conștient de pericolul în care se afla, Matia a încercat o acțiune energică pentru a rupe încercuirea. Lupta s-a soldat cu pierderi grele de ambele părți. Conștient că perspectivele campaniei erau compromise, regele Ungariei a ordonat retragerea. Din cauza unor trădări din tabăra moldovenilor, pedepsite ulterior cu asprime de Ștefan, maghiarii au reușit să se retragă. Cronicarul polon Jan Długosz descrie astfel Bătălia de la Baia:

„Ștefan vodă, care se așezase cu oastea între râurile Moldova și Șomuz, gândind că a venit momentul în care cu puțini să-i bată pe mulți, lăsând caii și bagajele în tabără, a sosit la Baia doar pedestru și ușor și, incendiind orașul din câteva laturi, în noaptea de 15 decembrie a năvălit peste unguri, ținând lupta amestecată până în revărsatul zorilor, iar mulți unguri căzând…; craiul Matiaș, rănit în trei locuri, dar nu mortal, ca să nu cadă în mâinile românilor, a fost scos din locul bătăliei. Partea cea mai mare a oștilor ungurești revenind la munți și aflând drumurile înțesate cu arborii care fuseseră tăiați de moldoveni, a ars carele și bogăția și îngropând 500 de bombarde, pentru ca moldovenii să nu se poată folosi de ele, a trecut în fugă în Ardeal. Prin facerea de bine a unui român a scăpat craiul Ungariei de n-a fost prins sau tăiat, român pe care Ștefan vodă l-a pedepsit cu moartea, după ce și-a dat seama de trădarea lui. Se spune că în acea bătălie au pierit 10.000 de unguri: au fost prinse și câteva steaguri ostășești, pe care Ștefan vodă le-a trimis regelui Cazimir (al IV-lea Iagello al Poloniei – n.r.) prin solii săi, în semn de biruință”.

Biserica Albă şi Biserica „Adormirea Maicii Domnului”

După Bătălia de la Baia, Ștefan cel Mare a reconstruit orașul, însă Baia a fost distrusă din nou în 1476, de Mahomed al II-lea. Ulterior, orașul a fost afectat de numeroasele incursiuni ale tătarilor, turcilor și polonilor. Populația catolică a scăzut treptat, ceea ce a condus la desființarea episcopiei, în 1523, și la părăsirea și degradarea bisericilor catolice din Baia. În vremurile de glorie, pe lângă catedrală, în prima capitală a Moldovei mai era o mănăstire franciscană și alte două biserici catolice.

În Baia mai există două biserici ortodoxe din secolele XV-XVI, în care se fac și în prezent slujbe. Biserica Albă, purtând hramul „Sf. Gheorghe”, a fost construită de Ștefan cel Mare, potrivit tradiției, după lupta de la Baia. Anul construcției nu este cunoscut exact, în lipsa pisaniei și a altor referiri în letopisețele medievale. Nu se știe de ce biserica se numește „Albă” – dar o legendă spune că pe acest loc se afla un arin alb în care s-ar fi adăpostit Ștefan cel Mare în timpul bătăliei de la Baia. O altă explicație ar fi că numele vine de la pereții interiori de culoare albă. Biserica nu a fost pictată până recent, după Revoluția din 1989. Decăderea orașului Baia a dus la abandonarea lăcașului de cult timp de mai bine de două secole. Biserica a intrat în degradare, pierzându-și acoperișul, și fiind renovată la începutul secolului XX și resfințită în 1914.


Biserica Albă, ctitorită de Ștefan cel Mare, după Bătălia de la Baia

Biserica „Adormirea Maicii Domnului” a fost ctitorită de domnitorul Petru Rareș în anul 1532. Săpăturile arheologice au arătat că biserica actuală este a treia ridicată pe acest loc. Prima biserică a fost probabil distrusă în timpul bătăliei de la Baia, a doua fiind ridicată de Ștefan cel Mare. Biserica actuală a fost pictată, atât la interior, cât și la exterior, în timpul lui Petru Rareș, între anii 1535-1538. În prezent, pictura exterioară se mai păstrează parțial doar pe peretele sudic și pe cel estic. Pictura interioară se află într-o stare destul de avansată de degradare, necesitând o intervenție de amploare pentru restaurare. În tabloul votiv apare ctitorul bisericii, domnitorul Petru Rareș, alături de soția sa, doamna Elena, și fiul lor, Iliaș.


Biserica „Adormirea Maicii Domnului” din Baia (stânga) și pictură interioară în lăcașul de cult ctitorit de Petru Rareș (dreapta)

Mănăstirea Probota, ctitoria și necropola lui Petru Rareș

La 40 de kilometri de Baia, în satul Probota, în prezent parte a orașului Dolhasca, se află poate cea mai spectaculoasă ctitorie a voievodului Petru Rareș, domn al Moldovei de două ori (1527-1538, respectiv 1541-1546).

Mănăstirea Probota a fost construită în 1530 și a fost aleasă de Petru Rareș pentru a servi drept loc de veci pentru el și familia lui. Lăcașul de cult a fost ridicat într-un loc cu o bogată tradiție duhovnicească, în zonă fiind consemnată încă de la sfârșitul secolului al XIV-lea existența unei mănăstiri din lemn. Cunoscută sub numele „Sfântul Nicolae din Poiană”, această biserică din lemn construită într-un ținut acoperit de păduri, străbătut de Șomuzul Mare, a fost una dintre cele mai vechi atestate pe teritoriul Moldovei, fiind o ctitorie a voievodului Roman I (1391-1394) sau a lui Ștefan I (1394 -1399). Tot în apropiere, pe malul Șomuzului, Ștefan cel Mare a construit la rândul lui o biserică din piatră, în care a fost înmormântată mama sa, doamna Oltea, trecută la cele veșnice în 1465. Din păcate, acest lăcaș de cult a fost distrus ulterior de o alunecare de teren.


Biserica „Sfântul Nicolae” de la Probota

Biserica mănăstirii Probota are hramul „Sfântul Nicolae” și este una dintre cele opt biserici pictate din nordul Moldovei, incluse în Patrimoniul UNESCO, alături de Voroneț, Moldovița, Sucevița, Arbore, Humor, Pătrăuți și „Sf. Ioan cel Nou” din Suceava. Lăcașul de cult a fost pictat în interior și în exterior la doi an de la construcție, în 1532, la inițiativa lui Grigorie Roșca, văr și consilier al domnitorului Petru Rareș, primul egumen la mănăstirii Probota. Devenit mai târziu mitropolit al Moldovei, Grigorie Roșca s-a îngrijit și de pictura exterioară a mănăstirii Voroneț, faimoasă în întreaga lume datorită inconfundabilului „albastru de Voroneț”, culoarea predominantă a frescelor. Portretul mitropolitului Grigorie Roșca este zugrăvit în stânga ușii de intrare în biserica mănăstirii Voroneț, alături de Daniil Sihastrul, mentorul său.

Biserica „Sfântul Nicolae” de la Probota este o capodoperă a arhitecturii medievale românești, remarcându-se prin îmbinarea stilului tradițional moldovenesc cu unele elemente gotice, de influență occidentală. Influența arhitecturii gotice este foarte vizibilă, spre exemplu, la ferestrele pridvorului bisericii. Lăcașul de cult în formă de cruce prezintă compartimentarea clasică a bisericilor ortodoxe: altar, naos, pronaos și pridvor, în cazul de față închis, la care se adaugă gropnița, situată între naos și pronaos. Petru Rareș a fost îngropat aici, în 1546, eveniment descris de cronicarul Grigore Ureche:

„Pătru vodă fiindu bătrân de zile și căzându în boală grea, au plătitu datoriia sa, ce au fostu dator lumii și s-au săvârșit septemvrie 2, vineri, la miiazănoapte și cu cinste l-au îngropat în mănăstire în Pobrată ce este făcută de dânsul, cu multă jale și plângere, ca după un părinte al său”.


Pridvorul închis al bisericii „Sf. Nicolae” de la Probota. Se observă influența gotică în arhitectura ferestrelor

În incinta bisericii, de-a lungul peretelui sudic, lângă mormântul lui Petru Rareș, se află și cel al soției sale, doamna Elena. Lângă cele două lespezi tombale din marmură, de mari dimensiuni, se află două pietre funerare mai mici, care acoperă mormintele Eftimiei și Samfirei, fiicele lui Petru Rareș. De-a lungul peretelui nordic al bisericii se află mormântul voievodului Ștefan Rareș (1551-1552), cunoscut ca Ștefan cel Tânăr sau Ștefăniță, fiul lui Petru Rareș. În 1904, cu prilejul sărbătorilor organizate la împlinirea a 400 de ani de la moartea lui Ștefan cel Mare, în incinta bisericii a fost adusă și piatra de mormânt a doamnei Oltea.


Mormintele lui Petru Rareș, al soţiei sale, doamna Elena, și ale celor două fiice ale lor, Eftimia și Samfira, de la mănăstirea Probota

Pictura exterioară este foarte ștearsă, însă cea interioară s-a păstrat mult mai bine, fiind și restaurată recent. În interior se remarcă tabloul votiv, pictat pe peretele sud-vestic al naosului, în care sunt reprezentați Petru Rareș, Iliaș (fiul cel mare al voievodului și viitor moștenitor al tronului, al cărui chip a fost înnegrit, după trecerea la islamism), Ștefan (viitor domnitor), doamna Elena și doi copii mai mici: Constantin și Ruxandra. Domnitorul oferă macheta bisericii Mântuitorului, prin intermediul Sfântului Nicolae.

Ansamblul de la Probota a fost extins în 1550, după moartea lui Petru Rareș, de doamna Elena și cei trei fii ai săi, Iliaș, Ștefan și Constantin, prin construcția unui zid gros de incintă, cu turnuri de apărare, mănăstirea semănând din exterior cu o cetate medievală. În prezent, Probota este o mănăstire de maici. Din ansamblul medieval se păstrează biserica „Sf. Nicolae”, clisiarnița și turnul-clopotniță, care fac corp comun, ruinele caselor domnești construite în același timp cu biserica, precum și ruinele altor clădiri din incintă, datând din secolele XVI-XVII, zidurile de incintă și turnurile de colț.


Fresca votivă de la mănăstirea Probota

Din nefericire, sudul județului Suceava nu beneficiază de atenția meritată, nici din partea turiștilor, nici din partea autorităților. Infrastructura turistică este destul de săracă, pensiunile, hotelurile și restaurantele fiind o raritate în afara orașului Fălticeni. Însă zona merită vizitată, fie și numai în trecere spre Bucovina. Locurile sunt încărcate de istorie, iar oamenii sunt extrem de primitori.

Foto sus: Bătălia de la Baia, reprezentată în Chronica Hungarorum

Bibliografie:

Șerban Papacostea, Geneza statului în Evul Mediu Românesc, Editura Dacia, Cluj Napoca, 1988
Ștefan Ștefănescu, Camil Mureșanu (cord.), Istoria Românilor, vol. IV, Editura Enciclopedică, București, 2001


""