Autor 919 vizualizări


„Meu amor, meu amor, meu corpo em movimento…” Chiar dacă nu ai cunoaşte istoria casei, un fior de dragoste răzbate şi acum, întocmai ca un tânguitor fado, de dincolo de ziduri. După 57 de ani de la moartea regelui am găsit la Estoril casa în care şi-au petrecut exilul şi povestea de dragoste Carol al II-lea şi soţia sa, Elena Lupescu.

Înainte de a pleca din ţară, un prieten, mare amator nu atât de istorie ca atare, cât de bizanteriile ei, mi-a spus:„Dacă tot pleci în Portugalia, ai putea să mergi să cauţi şi casa în care şi-au trăit exilul lusitan Carol al II-lea şi Lupeasca. Eu am găsit-o acum câţiva ani, dar nu am putut să intru. Tu eşti mai tânăr, poate reuşeşti”. Astfel formulată invitaţia la aventură, prietenul meu a fost sigur că voi trece ca acceleratul pe la castelele Lisabonei, voi zăbovi poate mai mult la Capătul Lumii, aşa cum am promis, dar ţinta principală va fi casa cuplului regal ce a ales exilul. Şi, evident, nu s-a înşelat.
 

Click aici pentru a vedea vila în care a stat in exil Carol al II-lea

„Habar N-am al II-lea”. Ce face un turist când nu găseşte un obiectiv turistic, ba mai şi vede o clădire pe care scrie cu litere de-o şchioapă şi în câteva limbi de circulaţie internaţională „Întreabă-mă!”? Desigur, dă năvală în centrul de informare turistica din Cascais, de unde iese blindat cu hărţi, cărţi de vizită, ilustrate, suveniruri de 2 euro bucata, o sticlă cu suc, pliante de la principalele taverne ale staţiunii, instrucţiuni de folosire a te-miri-ce, ghidul micului cercetaş etc. După cum arată domnişoarele de la recepţie, e clar că-ţi pot lămuri orice curiozitate. Asta până la întrebarea mea:„Locuinţa în care a trăit regele român Carol al II-lea, vă rog”. Mă priveşte interzisă preţ de câteva secunde, dar, în fond, nu eu am agăţat ­„Întreabă-mă!” pe pereţi. În mod aproape nesperat, domnişoara îşi suflecă mânecile şi se năpusteşte pe Internet şi pe telefonul mobil, cerând informaţii în stânga şi în dreapta. E atât de ocupată încât nu simte privirile ucigătoare ale celor ce s-au aşezat la coadă după mine.

Eu însă, da. „Cum ziceaţi că-l cheamă pe tipul acela, al II-lea, parcă?” Nici nu apuc bine să mă împăunez cu istoria strămoşească şi domnişoara sare în sus, efectiv, de bucurie. Dintr-un colţ prăfuit de Internet au izbucnit la suprafaţă, pe display, răspunsurile corecte. „Da, regele dumneavoastră a existat! Nu, nu a avut domiciliul aici, în Cascais, ci cu o staţie mai devreme, în Estoril”. Adresa este undeva pe Rua do Alentejo, e o casă mare, nu am cum să o ratez. Casa se cheamă ceva de genul „Marisol”, probabil un fel de „Mărioară”, îmi notez eu după vorba extrem de rapidă a interlocutoarei. Astfel că, după mai bine de jumătate de oră de căutări, ies triumfător cu adresa în mână, însoţit de murmurele destul de explicite în esperando ale celor ce au îngroşat coada la „Întreabă-mă!”, în urma mea. Vorba aceea, n-ai cu cine, nişte turişti...

În căutarea reşedinţei, pe Rua do Alentejo. Ajungem după şapte minute de mers cu trenul, cu tot cu suit în vagon, deschide uşa, închide uşa, pardon, merçi, bonjour. Vizavi de micuţa gară unde cel mai impozant element este placa pe care scrie „Estoril”, dăm peste parcul staţiunii. În faţă se deschide, în toată splendoarea lui, Oceanul. Văzut din partea asta, pare, deşi nu este, cu totul altul decât imensitatea de apă care te întâmpină „peste Baltă”, la New York. Alegem, evident, varianta parcului cu palmieri, străjuit de Casino, hoteluri de lux, restaurante cochete şi străzi construite pe deal la unghiuri ascuţite. Prea ascuţite! Deoarece, „per pedes” fiind, am senzaţia că mă caţăr pe Muntele Furnica de la noi.

Ajung în sfârşit în dreptul străzii Alentejo şi e doar o chestie de inspiraţie în ce parte să merg. Stânga sau dreapta. Probabil că „urările” de bine primite la „Întreabă-mă!”, în Cascais, îşi fac efectul abia acum fiindcă aleg dreapta. Ceea ce îmi oferă un exerciţiu cardio de aproape o oră, posibilitatea de a afla de mai multe ori cum se spune „nu ştiu” în dialectul locului, dar şi o privelişte de sus, de foarte de sus, a staţiunii preferate de capetele încoronate din toată Europa. Într-un târziu ajung, din nou, la punctul de plecare. Şi fac stânga.

După ce îmi palpită inima în faţa unei clădiri impozante, altă dată de mare şic, acum în prag de demolare şi înconjurată cu un gard din sârmă, după ce aflu de la recepţia hotelului aflat vizavi că ori am greşit oraşul, ori strada, ori obiectivul turistic, evident, la mai puţin de 300 de metri aveam să găsesc ceea ce căutam! Condominium „Rei Carol” şi parcă, pentru prima dată, nu mi-a mai păsat nici mie al câtelea era.

Greaua moştenire:instalaţia de supraveghere. Ceea ce am crezut că e „Pensiunea Mărioara”, s-a dovedit a fi „Villa Mar y Sol”, denumirea care l-a atras pe Regele Carol al II-lea spre această proprietate. I-a promis Elenei Lupescu luna de pe cer, dar a reuşit să îi ofere, până la urmă, „Marea şi Soarele” la Estoril. Şi dragostea sa vulcanică, cu năbădăi, cu acceptări şi renunţări, totală... Ceea ce poate însemna, până la urmă, chiar şi luna de pe cer.

Primul lucru pe care l-am văzut la intrarea în casă a fost panoul mare cu chei, întocmai ca la hotel. Sunt 22 de chei frumos rânduite. Apoi privirea mi-a fost atrasă de un suport special, frumos realizat, plin cu umbrele. Probabil că făcea parte din „eticheta” locului fiindcă despre ploaie, la Estoril, se cunosc cele mai multe lucruri din cartea de geografie şi nu din experienţa cotidiană. Construită la capătul unei alei pietruite şi mărginite de un uriaş conifer, casa este realizată în stilul neoclasicismului de început de secol XX, foarte diferită de tot ceea ce se vede în jur. Vila iniţială este înconjurată acum de alte două aripi de clădiri, construite recent, ceea ce face, alături de piscina care a înlocuit vechiul teren de tenis, ca acest condominium, „Rei Carol”, să fie un loc destul de râvnit în Estoril, şi nu la preţuri exorbitante. De altfel, locatarii spun că mare parte a cheltuielilor de întreţinere sunt legate de sistemul de supraveghere, destul de sofisticat şi menit să protejeze în cele mai mici amănunte intimitatea celor care locuiesc aici.

În prezent, vechea casă este destinată în special ­locurilor comune ale locatarilor. Ei pot servi masa aici când au musafiri, se pot delecta stând în faţa şemineului sau pot citi presa în sala de lectură. Din păcate, aproape nimic nu mai aminteşte de foştii proprietari, poate doar plăcuţa de la intrare, cuvintele „Rei Carol” gravate caligrafic în dreptunghiul din aramă fiind mai mult un artificiu de marketing – cine nu ar vrea să locuiască într-o casă cu „sânge albastru”? – decât o recunoaştere a regelui român şi a soţiei sale. De altfel, singurele „urme” lăsate de cuplul regal şi păstrate de oficialităţile portugheze se găsesc în Muzeul Imigraţiei, la doi paşi de gară, unde, din numeroasele fotografii istorice, cuplul regal arată că a reuşit desprinderea de etichetele statutului lor social, devenind pe parcursul şederii lor la Estoril ceea ce milioane de oameni visează să fie:un simplu cuplu de îndrăgostiţi, convinşi că doar pentru ei soarele răsare deasupra acestui pământ binecuvântat.

""