Autor 1380 vizualizări


Cântecul de lebădă al poporului care odinioară trăia liber în apele Asiei de Sud-Est, născându-se şi murind în bărci.

În periplul thailandez al corespondentei noastre Adina Brânciulescu-aflată, de astă-toamnă, în Asia, alături de soţul Cătălin şi de băieţelul Vladimir-a venit vremea episodului în care facem cunoştinţă cu cei pe care Adina îi denumeşte ultimii oameni ai mării. Aceştia locuiesc pe Bulone Don, o insuliţă tropicală făcând parte dintr-un şirag situat la graniţa dintre Thailanda şi Malaysia. Nomazii mărilor au un stil de viaţă aparte, cu totul deosebit chiar şi pentru nişte europeni care au văzut destule prin peregrinările lor. Pentru a-i cunoaşte, Adina a plecat de pe insula Koh Bulone, într-o călătorie plină de revelaţii, la capătul căreia a revenit cu amintiri greu de şters despre oamenii care se izolează pentru a fi liberi.

Păşim pe insula lor fără să ştim cum vom fi primiţi. O femeie îşi ia repede leagănul în care-i doarme copilul, fuge şi se ascunde. Un bărbat se uită încruntat la noi, altul ne întoarce spatele. Sunt bănuitori, ne privesc în tăcere, uneori chiar duşmănos. Ştim că aceşti chao lae („oamenii mării") nu ne doresc acolo, că nu vor ca insula lor să fie călcată de străini, aşa că nu am venit singuri, ci însoţiţi de Rit, la rândul lui un chao lae.

Pe insula Bulone Don sunt 70 de familii, fiecare de aproximativ opt membri, care trăiesc într-o societate închisă, în care-şi păstrează modul de viaţă şi tradiţiile şi nu doresc amestecul străinilor. Statutul de rezervaţie al insulei îi pune la adăpost de influenţele exterioare, dar felul lor de viaţă nomad, esenţa sufletului chao lae, a dispărut pentru totdeauna.

Scurtă istorie chao lae

Secole de-a rândul, chao lae-ii s-au născut, au trăit şi au murit în bărcile lor, denumite kabang, venind pe uscat doar în sezonul ploios, în timpul musonului, când locuiau pe lângă ţărm în case ridicate deasupra apei, pe piloni.

Nu aparţineau nimănui. Patria lor era kabang-ul, iar comunitatea, familia. Străbăteau liberi apele Asiei de Sud-Est, erau pescari şi scufundători neîntrecuţi, navigau din insulă-n insulă să-şi vândă marfa şi făceau schimburi cu negustorii chinezi sau malaysieni. „Mokenii (n.r. - membrii unui grup etnic) se nasc, trăiesc şi mor în bărcile lor, iar cordonul ombilical al pruncilor e aruncat în mare", spune un poem epic al nomazilor mării din Myanmar.

Dar au venit vremuri grele pentru ei. Au fost hărţuiţi de englezi, japonezi, thailandezi şi birmanezi, reţinuţi ca să-şi plătească taxele, alungaţi de pescarii braconieri, obligaţi să lucreze în mine şi la ferme, închişi pentru că nu aveau permise. Li s-au confiscat bărcile, vitale pentru modul lor de viaţă, şi chiar au fost transformaţi în consumatori de opium şi alcoolici de negustorii care voiau să-i păstreze dependenţi.

Adânc în insulă

În seara asta va fi sărbătoare pe Bulone Don şi un grup de femei, aşezate pe două rânduri, face repetiţii de dans. Este o succesiune destul de uşoară de gesturi ale mâinilor şi de paşi care se tot repetă. Lumea este bine dispusă în jur şi ne primeşte fără probleme, chiar şi cu aparatul de fotografiat. „Dansul este foarte important în cultura noastră", ne spune profesorul de engleză de pe insulă, care ne însoţeşte în descoperirea noastră. „Aduce noroc şi bunăstare."

Prezenţa lui Vladimir este binevenită, pentru că femeile îi zâmbesc şi-l iau în mijlocul lor. Pe măsură ce ne adâncim în insulă, întâlnim femei şi copii prietenoşi, unii pronunţă câteva cuvinte în limba engleză, învăţate la şcoală. Locuitorii de pe Bulone Don sunt săraci, dar este o sărăcie asumată. Este preţul pentru a fi lăsaţi în pace şi pentru a trăi cum vor.

Casele sunt mici şi îngrămădite şi în spatele lor sau între ele sunt munţi de mizerie. Când plouă, cred că nici nu se poate umbla din cauza noroiului. Peste tot întâlnim capre. În turme sau solitare, ne-au întâmpinat încă de când am coborât din barcă şi le-am găsit păscând în curtea şcolii. Pe insulă sunt câteva sute de capre, care alături de peşte, pui şi raţe sunt hrana de bază a locuitorilor.

Până acum patru ani nu au avut generatoare şi luminau cu lampa. Anul trecut au primit de la guvern (avantajele statutului oficial de rezervaţie) o staţie de filtrare a apei de ploaie. Până atunci, au băut doar apă de ploaie fiartă. Pe un deal, contrastând cu sărăcia satului care se întinde la poalele lui, se lăfăie câteva panouri solare ­nou-nouţe, donaţia unei companii de băuturi energizante.

Sedentarizarea nomazilor

Flotile ale nomazilor mării mai plutesc încă prin apele Myanmarului. Dar sunt tot mai puţine şi strict supravegheate de autorităţile militare. Sunt precauţi, evită străinii, pe turiştii care-i privesc ca la grădina zoologică, şi sunt mereu în alertă din cauza controalelor navelor militare birmaneze. Oceanul nu se mai întinde liber în faţa lor.

Guvernele au căutat să-i sedentarizeze prin orice mijloace, de multe ori cu forţa sau aşezându-i în rezervaţii, cum s-a întâmplat şi în Thailanda. Aici, majoritatea populaţiei chao lae trăieşte pe coasta insulei Phuket (grupuri etnice chao lae de mokeni şi urak lawoi) şi în sudul insulei Surin (mokeni), declarată parc naţional, unde duc o viaţă seminomadă. „Legarea lor de pământ" s-a întâmplat, în principal, din cauza situaţiei politice din Myanmar de acum 30 de ani (dictatură militară), care i-a forţat să abandoneze circulaţia tradiţională pe mare, pe coastele Thailandei şi Myanmarului, până în Marea Andaman. Un alt motiv a fost pescuitul industrial care a distrus multe dintre resursele lor.

În zilele noastre, pescuiesc, dar nu la nivel comercial, cu restricţii asupra activităţii, culeg fructe de mare, colecţionează scoici pentru perle şi suvenire. Unii încearcă să-şi conserve măcar o parte din modul de viaţă chao lae, alţii formează grupuri rău-famate prin oraşele mari. Cei mai norocoşi s-au adaptat schimbărilor, ca familia lui Rit, cel care ne-a adus aici.

Chao lae moderni

Rit locuieşte pe insula Koh Bulone Lae, unde localnicii sunt majoritari chao lae. Insula este însă turistică, iar ei şi-au deschis afaceri, restaurante şi locuri de cazare şi au renunţat la modul de viaţă păstrat pe insula de la doar 20 de minute. Familia lui mi-a atras atenţia din prima săptămână când am venit aici: o mână de fraţi şi surori serioşi, muncitori, uniţi şi puternici prin familie. Casele lor sunt învecinate, iar copiii lor cresc şi se joacă împreună.

Tot timpul, unul dintre ei o poartă în braţe pe fetiţa de 1 an a lui Rit şi este urmat de ceilalţi trei drăcuşori neastâmpăraţi. Sora Jasa conduce restaurantul Chao Lae, iar fraţii ei sunt pescari şi uneori plimbă turiştii cu barca. Seara, o ajută şi ei cu grătarul sau servesc în restaurant. Sunt cei mai gospodari şi, cred că, cei mai avuţi de pe insulă.

Într-o după-amiază când era mai liberă, Jasa mi-a povestit că în familia ei se mai vorbeşte încă limba chao lae şi că-şi au rădăcinile prin Indonezia. Nu mai ştie mare lucru despre strămoşii ei nomazi, dar mi-a povestit că s-au aşezat în insula Lipe, apoi în Langkawi (Malaysia) şi, în urmă cu 30 de ani, aici. Nu era decât un copil, avea 8 ani pe atunci, dar îşi aminteşte că insula era pustie.

În timp, şi-au ridicat casele, apoi au venit turiştii, Jaza şi-a deschis restaurantul şi, la jumătate de an, au pus cu toţii umărul să deschidă complexul hotelier Chao Lae ­Homestay. De atunci, familia lor de chao lae a devenit din ce în ce mai înstărită.

Înapoi pe Koh Bulone

După trei ore, părăsim insula Bulone Don. Ne luăm rămas- bun de la profesorul de engleză şi de la grupul de eleve care nu se mai despart de mine şi de aparatul meu de fotografiat. Ne urcăm în barca lui Rit şi plecăm înapoi spre insula noastră, Koh Bulone, unde restaurantele mai au încă becuri de la Anul Nou, turiştii merg la barul de pe plajă, iar locuitorii chao lae îşi văd în linişte de micile lor afaceri de familie. Impresiile şi senzaţiile sunt puternice.

De acum, de fiecare dată când voi sta în faţa bungaloului admirând marea, mă voi gândi că pe una dintre multele insule care ne înconjoară, la doar câteva zeci de minute de mine, sunt oameni care nu ne vor, care văd în noi un pericol pentru modul lor de viaţă, care au preferat să se închidă pe un petic de pământ  pentru a putea fi, în sfârşit, liberi.

"Unii încearcă să-şi conserve măcar o parte din modul de viaţă chao lae, alţii formează grupuri rău-famate prin oraşele mari."

O singură victimă la tsunami

Populaţia chao lae a devenit cunoscută în lume în urma tsunamiului de pe 26 decembrie 2004, când a murit doar unul singur dintre ei: din cauza panicii, au lăsat în urmă un bărbat handicapat fizic. În folclorul lor se spune că, atunci când apa se retrage brusc, cum s-a întâmplat în acel 26 decembrie, va veni „valul care mănâncă oameni". Ei s-au refugiat într-un templu budist aflat la înălţime. Acum şapte ani, pe Bulone Don a venit un tsunami mare, însă nu a murit nimeni pentru că populaţia s-a retras imediat pe înălţimi. De atunci, insula este împânzită cu indicatoare pe care scrie Tsunami evacuation (n.r.-evacuare în caz de tsunami).

sursa:adevarul.ro