Autor 11406 vizualizări


Industria turistică scoate bani din orice. Inclusiv din nenorociri faimoase. Prin provincia Kanchanaburi trece Calea ferată a morţii, supranumită astfel după zecile de mii de prizonieri sacrificaţi de japonezi pentru construirea ei, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Înscrierea acestui obiectiv în circuitul turistic mondial e un exemplu de exploatare turistică a dezastrelor.

Citesc în Programul vizitei oficiale în Thailanda:„Plecarea la Kanchanaburi pentru a vedea River Kwai Bridge şi a lua trenul ca să vizităm calea ferată a morţii“.
Cum habar n-am de istoria Thailandei, mă intrigă trecerea în program cu atâta pompă a unui mers cu trenul, chiar dacă şinele aparţin „căii ferate a morţii“. Curios, mi-am făcut rost de un ghid general despre Thailanda, mai precis, volumul dedicat acestei ţări de colecţia „Lume şi voiajuri“ a Editurii Larousse.

În paranteză fie spus, am citit şi alte volume din această serie, închinate altor ţări. Pe copertă, jos, fiecare volum are trecută precizarea:„o ţară de iubit, de înţeles, de cunoscut“. Am făcut cunoştinţă cu respectiva serie, dacă nu mă înşel, chiar în cazul Thailandei. Cum nu aveam cunoştinţă de volumele închinate altor ţări, m-a sedus îndemnul de a iubi Thailanda. Ulterior, când le-am citit şi pe celelalte, mi-am dat seama că pentru distinsa editură nu numai Thailanda, dar şi Spania, Portugalia, Germania, ba chiar şi Nicaragua, beneficiau de îndemnul „să le iubeşti, să le înţelegi şi să le cunoşti“.

[[nid:26564]]

Filmul care a dat lovitura

Ghidul Larousse m-a lămurit niţel cum stă chestia asta cu transformarea unui banal mers cu trenul în obiectiv turistic major. Podul peste River Kwai trimite la unul dintre momentele faimoase ale celui de-al Doilea Război Mondial. Pentru a înlesni aprovizionarea trupelor lor din Birmania, japonezii decid construirea unei căi ferate între Thailanda şi Birmania.

Lungă de 415 kilometri, ea urma să străbată valea râului Kwai din provincia Kanchanaburi, o zonă muntoasă, acoperită de junglă, pentru a ajunge la frontiera cu Birmania. Lucrările încep de o parte şi de alta a frontierei la 16 septembrie 1942. Date  fiind condiţiile din zonă, nu pot fi aduse utilaje de construcţie. Japonezii apelează atunci la 240.000 de deportaţi din ţările ocupate (Thailanda, Birmania, Indonezia, Malaiezia) şi la 60.000 de prizonieri de război:britanici, olandezi, australieni, indieni şi americani.

Cei 415 kilometri de cale ferată aveau nevoie, în mod normal, de cinci ani de muncă. Date fiind presiunea timpului, dar şi felul lor smucit de a fi, japonezii decid s-o dea gata într-un an şi patru luni. Condiţiile sălbatice – munca grea, infecţiile, bătăile, subnutriţia, dar şi bombardamentele Aliaţilor – au făcut să moară 16.000 de prizonieri şi peste 100.000 de deportaţi. De aici denumirea de „cale ferată a morţii“.

Desigur, astfel de orori nu sunt o noutate în cazul celui de-al Doilea Război Mondial. „Calea morţii“ n-ar fi fost trecută cu majuscule în toate ghidurile turistice dacă n-ar fi beneficiat de un enorm avantaj. La un moment dat, prizonierii şi deportaţii au trebuit să construiască un pod de lemn peste râul Kwai. Lucrările la acest pod, în condiţiile infernale ivite şi din bombardamentele Aliaţilor, au servit regizorului David Lean drept pretext pentru un film celebru, „The Bridge on the River Kwai“, după romanul cu acelaşi titlul al lui Pierre Boulle. N-am văzut filmul. Dau însă crezare elogiilor criticii de specialitate, dar mai ales Oscarurilor primite după lansarea din 1957:pentru cel mai bun film, cel mai bun actor, cea mai bună imagine, cea mai bună muzică, cel mai bun scenariu. Decisiv însă pentru lovitura turistică rămâne succesul comercial.

Film de acţiune, superproducţia în stil american „Podul peste Râul Kwai“ a fost vizionată de milioane de inşi, toţi potenţiali turişti şi, prin urmare, toţi potenţiali plătitori în valută. Deşi realizat în Ceylon, filmul se petrece totuşi în Thailanda. Turiştii nu sunt ei oameni care să se omoare cu amănuntele. Unii au văzut filmul, dar n-au citit despre cum a fost turnat.

Alţii, deşi n-au văzut filmul, au aflat că s-a făcut o peliculă celebră cu podul de peste râul Kway. După război, cum şi thailandezii sunt un fel de români,   localnicii au furat şinele şi traversele, pentru a-şi aranja un coteţ sau a frige o halcă de crocodil. Din fericire pentru PIB-ul Thailandei, nu s-a furat totul. Prinzându-se de afacere, autorităţile au conservat o parte din rentabila „cale ferată a morţii“, precum şi podul de peste râu, în varianta sa refăcută, evident, după ce podul veritabil, opera princeps, ca să-i zic aşa, a fost făcut ţăndări de Aliaţi.

Aşa se explică de ce toate circuitele turistice înscriu ca punct obligatoriu călătoria cu trenul de-a lungul căii ferate a morţii. Nu întreaga cale ferată, Doamne fereşte!, ci doar o mică porţiune a acesteia, după principiul:dacă ai mâncat o felie de pepene, te  poţi făli fără teamă că ai mâncat pepene.

Cel mai zgâlţâit tren din lume

Supunându-mă înaltelor comandamente ale ghidului, m-am prezentat împreună cu tot grupul în staţia Kanchanaburi. Pentru turişti se organizează două călătorii pe zi, dus-întors, pînă la Nam Tok:una la 4.00 dimineaţa şi una la 11.00. O alegem, fireşte, pe cea de la 11.00. Ajuns la faţa locului cu o jumătate de oră înainte ca trenul s-o ia din loc, mă învârtesc şi eu prin împrejurimi, profitând de faptul că tovarăşii de grup au dat peste un nou bazar.

Sesizez că nu ne aflăm, de fapt, într-o gară obişnuită, ci într-una transformată în muzeu. Pe la nişte aşa-zise linii secundare stau liniştite, lăsându-se căţărate şi scotocite de turişti, mai ceva ca nişte vaci ajunse pe mâna mulgătoarelor fruntaşe, câteva locomotive din timpul războiului. O locomotivă asemănătoare descopăr în capul şirului de vagoane în clipa când ghida, dând peste mine, mă anunţă că trebuie să ne urcăm în tren. Contracost, fireşte, poţi călători astfel, pe o băncuţă, pe calea ferată a morţii, într-un tren ce  reconstituie în amănunt pe cel care trecea peste podul celebru şi străbătea Valea, nu mai puţin celebră, sub crunta ocupaţie japoneză.

Sute de turişti iau cu asalt vagonul care asigură din plin decorul trenului de pe vremuri:scaune de lemn, ferestre larg deschise, un ventilator ce-şi vede de ale lui în tavan. Mă prind rapid că-i vorba de un montaj literar-artistic pentru turişti. Băncile de lemn gem de americani în pantaloni scurţi, cu pălării thailandeze procurate de la bazare, înarmaţi cu aparate de filmat şi deplasându-se în haitele numite familii. Călătorii se înscriu, aşadar, perfect în standardele turiştilor gata să dea banul pentru orice prostie. Pe parcurs nu-şi găsesc locul. Unii se fâţâie dintr-un vagon într-altul. Alţii stau agăţaţi de scări asemenea unor navetişti. Nu puţini îşi scot pe fereastră trei sferturi din personalitatea lor fizică pentru a filma sau a fotografia.

Trenul nu diferă cu nimic de cel cu care mergeam, în copilărie, de la Găgeşti la Odobeşti. Singura deosebire e că traseul Burca-Odobeşti, de pe vremea copilăriei mele, nu fusese făcut sub ocupaţie japoneză şi cu atât mai puţin nu se putea făli că fiecare traversă a costat viaţa unui prizonier american. În rest, pufăitul locomotivei, târâtul de-a lungul căii ferate,   zgâlţâielile, trăncăneala sunt ca şi la trenuleţul Burca-Odobeşti.

Înainte de a mă sui în acest trenuleţ de operetă, am descoperit, graţie lecturii unui nou ghid, cumpărat de la faţa locului, că drumul de fier mai conţine un ingredient ce-l face plăcut halirii turistice:e făcut cu unul dintre cele mai zgâlţâite trenuri din lume. Într-adevăr, graţie unor investiţii serioase, călătoria de o oră şi jumătate, până la Nam Tok, oferă numeroase satisfacţii turiştilor plătitori. Calea ferată trece peste tot felul de podeţe de lemn, care pârâie şi scârţâie de juri că peste cîteva secunde ne vom prăbuşi în hăul de dedesubt. Locomotiva se străduieşte să şuiere cât mai dramatic. Tampoanele trudesc şi ele din greu pentru a se izbi unele de altele la opririle de pe parcurs.

Călugării budişti de protocol

Din vagoane coboară în staţii călugări budişti. Prezenţa acestora printre călători mi-a produs o mare satisfacţie interioară. Chiar în faţa mea, de exemplu, şedeau pe băncile dure de lemn, cu picioarele desculţe vârâte sub ei în chip budist, cu veşmântul lor cafeniu, raşi în cap şi-n priviri, doi reprezentanţi ai acestei lumi tipic asiatice. Văzându-i şi pe ei coborând în staţii şi luând-o pe cărări muntoase, mi-am zis că trenul e şi unul normal. Ca să-mi dau seama, ajunşi la Nam Tok, staţia terminus, că şi călugării făceau parte din preţul biletului. Erau, de fapt, nişte angajaţi cu ziua ai oficiului de turism. Contra unei sume de bani, o făceau pe călugării budişti. Aşa cum îşi interpretau cu brio rolurile:controlorul în ţinută de epocă (cu clămpănitul inutil al perforatorului, o dată ce nu eram călători, ci turişti) şi vânzătoarea de orhidee.

Culmea regiei o atingeau, repet, pârâiturile de la trecerea podurilor suspendate, întărite în spectaculozitatea lor dedicată înfricoşării de înclinarea dramatică a trenului. Ţipetele de spaimă ale turistelor îmi spuneau că organizatorii protocolului îşi îndepliniseră cu brio misiunea. Nu numai că turiştii nu oftau după banii daţi pe biletele piperate, dar mai mult, cum spaima flămânzeşte, la sosirea la Nam Tok restaurantele au fost luate cu asalt.

Prevăzători, organizatorii au aranjat ca trenul să stea la Nam Tok vreo oră înainte de a o porni înapoi.
Suficient timp să-i jupoaie pe turiştii nătângi de un nou rând de piei valutare.

""