Autor 16525 vizualizări


Se vorbeşte des despre România cafăcând parte din spaţiul balcanic. Ne întrebăm însă cât de întemeiată este această afirmaţie?

Termenul „balcanic” provine din cuvântul turcesc “balkan” care înseamnă „munte”. Turcii au dat această denumire munţilor cunoscuţi sub numele grecesc Haemus, situaţi în partea de nord a Bulgariei, şi care sunt cunoscuţi azi sub numele de Stara Planina. În 1808, un geograf german, Zeune, s-a referit la cele trei peninsule din sudul Europei având ca punct de referinţă lanţurile muntoase ce le mărgineau la nord. Astfel Peninsula Iberică a fost denumită Peninsula Pirineică, Italia – Peninsula Alpică şi Peninsula Balcanică – Peninsula Balcanică. Se poate observa că singura denumire care a rezistat este ultima.

 În Balcani pot fi identificate trei zone:litoralul de vest – o zonă muntoasă, cu vai adânci, zone foarte izolate. De-a lungul istoriei s-a dovedit a fi o zonă foarte greu de cucerit, rezistenţa Albaniei fiind concludentă în acest sens;centrul Balcanilor, cuprinzând văile Moravei, Dravei, Mariţei şi litoralul Estic – o zonă de câmpie, cea mai liniştită din punct de vedere al convulsiilor politico-militare.

Din punct de vedere cultural, în spaţiul balcanic pot fi identificate două coridoare:unul apusean, cuprinzând Salonic, centrul şi vestul Balcanilor, Belgradul, pierzându-se în sudul Ungariei;altul estic, care porneşte din Constantinopol, desfăşurându-se de-a lungul litoralului Pontic, până spre Crimeea. Cercetările arheologice au evidenţiat culturi şi mişcări de populaţii comune pe aceste coridoare.

Doi mari sfinţi patronează cele două zone culturale ale Balcanilor:Dimitrie, patronul Salonicului şi Gheorghe, patronul Constantinopolului şi al coridorului estic.

Referindu-ne la zona balcanică, constatăm că ne aflăm într-o zonă de mari diferenţe etnice. Nicio ţară de aici nu e omogenă din punct  de vedere etnic. În acest mozaic lingvistic, niciuna dintre limbi nu e o limbă internaţională, nu e de cultură mare, de putere culturală. Şi între aceste limbi nu există comunicare directă. Scriitorii importanţi din această zonă nu au fost cunoscuţi de către vecini decât după ce au fost traduşi într-o limbă a Occidentului, de unde apoi au fost preluaţi. Spaţiul balcanic este al resturilor marilor imperii şi al statelor noi, definite în urma acordurilor şi convenţiilor internaţionale. Aici frontierele au o mobilitate mai mare. Nu au sigiliul definitivatului pentru că, exceptând Grecia, România şi Serbia, toate celelalte state sunt independente abia odată cu secolul XX. Din această cauză există o instabilitate a graniţelor mult mai pronunţată decât în alte părţi.

Folclorul din zonă este relevant pentru raportarea balcanicilor la vecini. Eroul negativ este totdeauna un altul. Nu este decât rareori un autohton. Cărţile de şcoală alimentează mentalitatea naţională (din acest punct de vedere este o întârziere de circa două generaţii faţă de Occident).

În vreme ce în Occident există o pronunţată „laicizare a statului”, în Răsărit se păstrează o simbioză a statului cu biserica (desigur, motivată istoric), ceea ce determină păstrarea unor mentalităţi nepotrivite adesea cu spiritul modern. Din punct de vedere economic, nu există o interdependenţă între ţările de aici. Economiile lor nu sunt complementare. Din toate aceste motive, şi din altele, zona balcanică a fost un spaţiu care a făcut posibilita manifestarea unui naţionalism pasiv sau activ.

Unele părţi din acest spaţiu amintesc răni şi suferinţe, determinate de istorie sau de un trecut căruia nu i-a fost dat să devină cu adevărat istorie. Orice dorinţă de mărire aici e împiedicată de vecini şi se dovedeşte iluzorie sau sfârşeşte în nebunia naţionalismului. Nu e loc pentru o  Mare Serbie, o Mare Bulgarie, pentru o Croaţie împreună cu Bosnia şi Herţegovina, pentru o Albanie mărită...peninsula Balcanică e prea mică pentru ambiţii de acest fel. Frontierele sale n-au unde să se extindă.

Fiecare pretinde că are rădăcini mai adânci decât celălalt, raţiuni mai convingătoare pentru a se înstăpâni într-un teritoriu sau altul. Istoria şi mitul se confundă. Revendicările se bazează când pe unele, când pe altele, sau uneori pe amândouă. Argumentele ce se invocă şi dovezile  care sunt furnizate sunt considerate irefutabile sau chiar sacre. Se impun în numele „dreptului istoric”, sau a „dreptului natural”:cu pretenţia că este deţinut adevărul istoricsau dreptul absolut.

Conflictele de aici n-au fost religioase, dar de-a lungul secolelor, diferenţele religioase s-au transformat în opoziţii, iar opoziţiile în intoleranţă. Acestea, la rândul lor, au generat ostilitate şi ură.

Se poate observa transformarea unor aspecte ale culturii naţionale în ideologie a naţiunii respective. Literatura devine o literatură naţională. Energiile colective sau individuale sunt absorbite de naţiune. Istoria se scrie înainte de toate că o istorie naţională. Chiar şi o înfrângere poate fi promovată la rangul de eveniment fondator de conştiinţă naţională. Pe de altă parte, toate popoarele de aici au avut o viaţă comună, supusă unor influenţe comune şi lăsându-se influenţate de unul de altul într-o interdependenţă mai mult decât evidentă. Nicolae Iorga afirma:„N-a existat unul din statele acestea care să nu exercite influenţa sa asupra celorlalte şi n-a existat naţiune care să nu dea elemente de gândire celorlalte”.Statele de aici nu au avut capacitatea de a „da naştere” istoriei;ele au fost nevoite să suporte istoria făcută de „mai marii Europei”.

Geografic, Peninsula Balcanică se opreşte la Dunăre, spaţiul românesc aflându-se la Nordul marelui fluviu. Dar economic, politic, cultural, marele fluviu nu putea să nu fie depăşit. Toată istoria politică, culturală, religioasă a României este legată de Balcani.

           

 

 

 

            Sursă:Ion Bulei, Romanii in secolele XIX-XX. Europenizarea, Editura Litera, Bucuresti 2011