Autor 690 vizualizări


Palatul Suțu din București găzduiește, în perioada 6 octombrie – 5 decembrie 2021, expoziția „Simboluri în antiteză. Când Iluzia dorește Puterea, iar Cunoașterea devine Speranță”.

S-a vorbit adesea despre o Românie tributară fenomenului numit „formă fără fond”, sau, cum poate ar spune omul obișnuit, «brânză bună în burduf de câine». Altfel spus, țara noastră a cunoscut, cel puțin în secolul al XX-lea, suficiente inadecvări, hrănind antiteze surprinzătoare chiar şi pentru o singură generație. Trecând pragul acestei expoziți,i ne dorim ca Vizitatorul să devină un Explorator, care trebuie să aibă puțin vocabular semantic privind istoria, precum și înțelegere pentru propriile-i imagini în oglindă. Noul proiect expozițional ne dezvăluie un discurs vizual, ce asociază și subliniază bivalența unei selecții de obiecte/fragmente/mărturii ale unei Românii aflată într-o perpetuă schimbare, ca fond și ca formă, scrie Muzeul Municipiului București, pe pagina de Facebook a instituției.

Contradicțiile uluitoare le surprindea în anii 1980 și scriitorul I.D. Sîrbu, care afirma că „preistoria și electronica își dau mâna coborând treptele primăriei”. Desigur, capitala unei țări, modernizată recent și suferindă de identitate neconfigurată deplin, nu putea să fie decât un spațiu recurent al antitezelor: palate lângă colibe; meterhanele lângă Ateneu și Filarmonică; mirosuri amestecate. Iar în ceea ce-i privește pe oameni, iubitori de simboluri, lucrurile sunt cu mult mai amestecate.


Foto: Muzeul Municipiului București

Bucureștiul ultimului secol se înfățișează asemenea unei scene, pe care totul se află în mișcare prin dezvoltare edilitară, manufacturală, culturală, politică, apoi avem scena pe care se mișcă consecințele războaielor, ale păcilor, care interferează prin nivelul de trai și sentimente, oameni diferențiați prin statut social, ideologic, cultural, financiar și chiar imaginar. Într-o astfel de lume, de pildă, un obiect banal precum stropitoarea, poate hrăni simboluri poziționate în antiteză: pentru cel care o vinde, este un obiect care-i asigură traiul și, la celălalt capăt, avem o altă imagine, în care aceeași stropitoare se află în continuarea mâinii decorate cu volane și funde a unei fete burgheze ce-și udă-n joacă florile. O stropitoare, o nobilă preocupare vs o stropitoare, ca o muncă istovitoare.

Expoziția este și demersul unui traseu visat spre o societate modernă, integrată în valorile europene, descrise prin școală, tradiție, frumos, dezvoltare, profesii, acționariat, antreprenoriat, și care se îndreaptă discret spre o transformare a valorilor, o răsturnare de roluri în sensul acelorași obiecte/subiecte, poziționate în antitezã, cum ar putea fi, de pildã, o seceră și un ciocan stând de strajă coroanei. De subliniat faptul că au fost câteva generații care au trăit sub semnul ambelor simboluri: coroana în tinerețe vs secera și ciocanul la maturitate. Le întâlneau în manuale școlare, pe steaguri, acte oficiale etc. Ba, chiar, a fost și un scurt moment când timbrele poștale și fiscale aveau peste coroana regalã aplicată ştampila acronimului RPR. Prea repede venise noul regim și nu a fost vreme de modificat simbolul oficial. Și au trecut de la un mod de a trăi liber, deschis oricărei oportunități, la modelarea ideologică a noului partid unic, după 1947.

Foto: Muzeul Municipiului București

Palatele, castelele, teatrele, cluburile, restaurantele sunt, încet-încet, înconjurate până la intimidare de blocurile socialiste; peisajul cu trăsuri și promenadă se transformă într-un peisaj nou, definit și în refrenul foarte cunoscut cândva al formației Trio Grigoriu: „Macarale/Râd în soare argintii/ macarale”.

Oamenii care-ți zâmbeau în plină stradă, cu variatele greutăți împinse de viață, au fost înlocuiți de oamenii-marionete din fabrici, care lucrau la foc continuu sâmbete, duminici, de sărbători, și chiar de 31 decembrie, în schimbul trei! Au fost generații care au trăit într-o realitate bivalentă: în anii 1950 sau 1960 aveau acasă imagini cu adolescența sau tinerețea lor, când plănuiau cu totul alte proiecte de viață și, apoi, ceea ce vedeau în oglindă, în fiecare dimineață, prinși în realitatea planificată pentru ei de noul partid.

Astfel rememorăm transformarea a ceea ce a însemnat puterea, averea, știința, poate tot ce-i lipsea omului de rând trăind în cutiile suprapuse ale cartierelor dormitor, populate de oameni privați de confortul căldurii iarna, captivi în cenzură și mentalități până la sufocare; care ajung doar să supraviețuiască, iar al căror dezgheț este un refugiu în imaginar, furie, visare și creație.

În antiteză se ascunde Jocul propagandei, care maschează conflictul (nu în sensul de a-l ascunde, ci de a-i deforma chipul, pentru a nu-i descoperi conținutul), banalizându-l, făcându-l, în orice caz, un posibil cotidian. Aici sunt folosite jocuri de cuvinte eliberatoare, roluri măsluite, răspunsuri prefigurând întrebări, întâmplări de culise și ochi larg deschiși, mândrie care se visează virtute, glorie dirijată, emoții manipulate, sensuri schimbate, minți întunecate proliferând false iluminări. Un cocktail de ritmuri, de mizerie și parfum, conținut social dominat de antiteză, dar propaganda reușește armonizarea într-un mod foarte bizar.

Expoziția alătură obiecte care decorează amintiri, alternăm și alterăm simboluri pentru a crea o antiteză între obiecte, dar și intrinsec. Coroana simbolizează demnitatea puterii, domnia prin forțe superioare, înlocuită apoi de seceră și ciocan. Ciocanul este un instrument de viață și de moarte, este totodată creator și distrugător. El este metoda, stimulează cunoașterea, definind astfel speranța, pe când secera este simbolul ciclului recoltelor, așadar o reprezentare colectivă, apoi moartea și speranța cunoașterii.