Autor 1503 vizualizări


Scriitoarea Ioana Pârvulescu descrie, în noul roman „Viitorul începe luni“, şi atmosfera din ziarul „ Adevĕrul“, condus de Constantin Mille, în 1898, pe atunci o gazetă rivală cu Universul, "socialistă şi teribil de antimonarhistă".

După ce a publicat „Viaţa începe vineri“,  scriitoarea Ioana Pârvulescu, a lansat, în această toamnă, la târgul de carte Gaudeamus, volumul „Viitorul începe luni“, al doilea roman din proiectul unei trilogii.  Personajele sunt prinse în noi întâmplări:politică, dezordine şi poveşti de dragoste care nu exclud escrocheria. Le leagă un singur lucru:obsesia pentru viitor. Scriitoarea descrie în noul roman, „Viitorul începe luni“,  şi atmosfera din ziarul „ Adevĕrul“, condus de Constantin Mille, în 1898.

Adevărul“:Primul dumneavoastră roman,  Viaţa începe vineri, se petrece în numai 13 zile, iar al doilea, Viitorul începe luni, într-o singură săptămână. Scurtarea timpului are legătură cu titlul, e viitorul mai rapid?

Ioana Pârvulescu:Desigur. Azi toată lumea se plânge de lipsă de timp şi de accelerarea vieţii. Ar trebui, cred, să se dea amendă, ca la circulaţie, dacă trăieşti cu viteză prea mare, dacă depăşeşti viteza bună de trăit. Kundera a pledat de mult pentru domolirea ritmului, în „Încetineala (La lenteur). Ce-i drept, când vezi azi filme de aventuri de acum nu mai mult de 20-30 de ani, care tinerilor de atunci li se păreau desfăşurate la viteza maximă, ţi se par destul de domoale. În romanele mele există un amestec de ritmuri, de viteze în care trăiesc chiar eu:sunt în genere contra cronometru, dar am şi zile în care mă smulg din timp şi mă ascund în lentoare şi lene. Călătoria în viitor cere iuţeală, cea în trecut domolire…

Ce rol au ziarele Adevĕrul şiUniversul?

Sunt esenţiale, amândouă, sunt cele două voci publice care comentează – iar uneori exagerează sau deformează – evenimentele. Naratorul meu e redactor la „Universul“, iar stilul lui narativ împrumută ceva din tehnicile gazetăreşti pe care le cunoaşte foarte bine. „Adevĕrul“ e gazeta rivală. Pe atunci, când a fost preluată de Constantin Mille, era o gazetă socialistă şi teribil de antimonarhistă.

Presa era deja un personaj cotidian în viaţa oamenilor, se mânca gazetă pe pâine. Realitatea era deja văzută prin lupele gazetarilor

Spuneaţi că  în secolul al XIX-lea  se află încă o bucată de viitor nestricată şi pe care, cândva, vom reuşi s-o regăsim.  Cum vedeţi acest viitornestricatdin perspectiva noului roman?

Recreaţi din nou atmosfera lumii bucureştene din preajma anului 1900  ca-ntr-un film. Vă vedeţi ecranizate romanele?

O, mi-ar plăcea! Cel puţin la acest al doilea roman, „Viitorul începe luni“, regret nespus că nu sunt regizor. Alunecarea asta dintr-un timp în altul, în câteva locuri care existau şi la 1898 şi există şi în 2012, Ateneul, Catedrala Sf. Iosif, strada Gerota (pe-atunci Cantacuzino) etc. se poate face extraordinar de frumos în film. Chiar şi scena sfârşitului unei lumi şi a începutului altei lumi ar putea ieşi fantastic pe peliculă. În plus, există şi teme muzicale, gata alese, de pildă un anume menuet al lui Händel sau ariile „Che gelida manina“, din „Boema“, şi „La donna è mobile“, din „Rigoletto“.

Aveţi in minte un  eventual regizor? Cu ce regizor român sau străin v-aţi găsi sau v-aţi găsit afinităţi?

Dintre regizorii români l-aş vedea cel mai aproape pe domnul Nae Caranfil, ale cărui filme mă încântă, au şi construcţie riguroasă, şi surpriză, şi poezie, şi umor. (Am avut prilejul altă dată şi să-mi exprim admiraţia pentru filmul românesc de azi, în totalitate). Ca să visez:mi-ar plăcea să fiu invitată odată la premiera filmului „Viitorul începe luni“, de Nae Caranfil.  

Cât de greu v-a fost să deveniţi din eseistă romancieră?

Recunosc că ai nevoie de un anumit curaj pentru a trece de la statutul sigur de eseistă la cel incert de romancieră. Dar creaţia şi confortul merg rareori mână-n mână. Cred că orice creator adevărat are nevoie de curaj, deşi reciproca nu e valabilă, nu orice curaj duce la creaţie.

În plus, am debutat târziu ca romanciera, deci riscul era mai mare. Oamenii pun etichete şi le e lene să le schimbe, prejudecăţile sunt uriaşe. (Nici până azi Călinescu nu e considerat romancier, deşi „Enigma Otiliei“ e unul dintre cele mai bune romane interbelice şi nici celelalte nu-s de lepădat.) Tocmai de aceea am ales să scriu, pentru început, romane care să lase senzaţia lejerităţii, semi-poliţiste. Cu cât romanul e mai lejer şi cu o acţiune mai bine închegată, cu atât, ca să iasă bine, îl scrii mai greu. Îmi place să sper că, dacă ştii să cauţi sub stratul acesta de suprafaţă, dai şi de lucruri de alt tip.

Aţi şi cartografiat, la sfârşitul cărţii, teatrul acţiunii romanului. Cât de importantă e spaţialitatea în raport cu temporalitatea în romanele dumneavoastră?

Spaţiul e mic, un perimetru restrâns, câteva locuri fixe. Timpul, în schimb, e încăpător şi alunecos. Cred că asta se explică aşa:eu, care n-am deloc simţ de orientare, am nevoie şi în carte de nişte repere spaţiale fixe, solide (de altfel totul e aproape de locuinţa mea). În schimb timpul, care, aşa cum spun şi în roman, e un mare escroc, reuşeşte să păcălească şi să dea tensiune rătăcirilor personajelor mele. E de fapt o rătăcire faţă de ele însele, o rătăcire interioară. Suntem fiinţe alcătuite din timp, spun filozofii…XIX se poate transforma concret, în scris, în XXI. În carte un personaj o face scriind cifrele cu scobitori. Şi apoi povestitorul comentează că totul e o chestiune de ordine. Un cuvânt care trebuie înţeles şi ca armonie. Asta ne cam lipseşte, în epoca de azi. Dar, vorba lui Caragiale:să nu ne facem spaimă şi sânge rău degeaba, că nu există pe lume „specie zoologică“ mai unitară decât omul.

 

Preocuparea dumneavoastră pentru Caragiale s-a concretizat în două eseuri:În Ţara Miticilor. De 7 ori Caragiale(2007) şiLumea ca ziar. A patra putere:Caragiale(2011). Ce nu s-a făcut pentru Caragiale, în anul sărbătorii lui?

Caragiale a avut destul noroc să fie sărbătorit mai ales prin cărţi despre el, nu prin vorbe festive, pe care le-ar fi ironizat cel dintâi. Sunt cărţi clasice şi audiobookuri, cărţi noi şi reeditări, Dan C. Mihăilescu fiind campionul, cu trei titluri, două noi şi o reluare din 1994. Cred că lui Caragiale i-ar fi plăcut şi să ridice cineva cu o halbă de bere în cinstea lui. O fi făcut-o cineva?

 

Aventură, umor şi poezia clipei trecătoare

În noul roman al Ioanei Pârvulescu, „Viitorul începe luni“, toate personajele au ceva de ascuns. Dragostea, oarbă şi imprudentă, nu ajută prea mult la limpezirea lucrurilor. Conu Costache, un poliţist elegant, pasionat de ceea ce face, trebuie să dea rapid de urma adevăraţilor răufăcători. Într-o singură săptămână, începând de luni, 23 februarie, şi până duminică, 1 martie, Capitala e zguduită de o mulţime de evenimente. Şi totul porneşte de la o conferinţă ştiinţifică ţinută la Ateneu de un doctor tânăr şi ambiţios.

Preţul cărţii, editată de Humanitas,  este de 35 de lei.

 

A scris despre Bucureştiul interbelic

Ioana Pârvulescu este conferenţiar universitar la Facultatea de Litere din Bucureşti, unde predă literatură română modernă, şi a fost timp de 18 ani redactor la România literară.

A iniţiat şi coordonat la Editura Humanitas colecţia de literatură universală „Cartea de pe noptieră“.

Pasionată cititoare de documente de tip jurnal, memorii, scrisori şi ziare din care reface lumi pierdute, a scris mai multe cărţi de eseuri, reeditate de mai multe ori, între care Întoarcere în Bucureştiul interbelic(2003), În intimitatea secolului 19(2005), Cartea întrebărilor(2010).

Preocuparea autoarei pentru Caragiale s-a concretizat în două eseuri:În Ţara Miticilor. De 7 ori Caragiale(2008) şi Lumea ca ziar. A patra purere:Caragiale(2011).

RomanulViaţa începe vineri (2009) a apărut în 2011 şi în traducere suedeză.

sursa:http://adevarul.ro/cultura/carti/scriitoarea-ioana-parvulescu-artrebui-dea-amenda-traiesti-viteza-mare-1_50c755ef596d720091ea3b9d/index.html