«Sarcofagul soților», un simbol universal al dragostei conjugale și un excepțional martor al civilizației etrusce

Autor 6379 vizualizări


Etruscii au fost civilizatorii Italiei, așa cum romanii vor fi, mai târziu, marii civilizatori ai lumii. Ei au trăit în mileniul I î.Hr, îndeosebi în ținutul cunoscut astăzi sub numele de Toscana. Civilizația lor a precedat-o pe cea romană și a însoțit-o în istorie pentru o vreme. Cert este că la mijlocul mileniul I î.Hr, etruscii erau cel mai avansat popor din Peninsula italică. Etruscii i-au învățat pe romani scrisul și ingineria, arhitectura și arta. De altfel, și ultimii trei regi ai Romei au fost etrusci! 

Cel mai vechi obiect artistic roman, Lupa capitolina, sau „Lupoaica” cum mai este cunoscută, este de fapt creată de sculptorii etrusci – cei doi prunci, Romulus și Remus, probabil operă a sculptorului Antonio del Pollaiuolo (1429 - 1498), au fost adăugați în timpul Renașterii – deci, după circa 2.000 de ani –, spre a ilustra legenda întemeierii Romei. A două cea mai cunoscută operă de artă etruscă este „Sarcofagul soților”, expusă astăzi la Villa Giulia din Roma. Acest gisant faimos este nu doar cel mai cunoscut simbol al dragostei conjugale, dar și artefactul ce depune mărturie pentru aproape întreaga civilizație etruscă, după cum o să vedem în continuare.

Vorbește despre cultul morții la etrusci

Să spunem mai întâi că Sarcofagul soților a fost găsit la Cerveteri, oraș numit de etrusci Kaisra și de romani Caere; acesta a fost una dintre cetățile cele mai populate ale Confederației etrusce și un centru de cultură rafinată. Mormintele de la Cerveteri se găsesc pe o colină numită, „La Banditaccia”, de fapt o zonă de circa… 400 de hectare; aici s-au descoperit mii de morminte, de la cele din epoca fierului, secoul IX î.Hr, până la cele etrusce care se întind din secolul VII până în secolul III î.Hr. – ceea ce se poate vizita astăzi reprezintă însă doar circa 10 hectare și aproape 400 de morminte. Numele locului derivă de la faptul că pământul acesta fiind proprietate comună, era rezervat de administația locală pentru lucrurile de interes public (bandito, în italiană = pus de o parte); deci, numele nu are legătură cu răufăcătorii, cu bandiții, în ciuda jocului de cuvinte evident.

„La Banditaccia” este pur și simplu un sat al morților, cu morminte în loc de case, acestea fiind aliniate de-a lungul străzilor, cu piețe, curți, întocmai ca într-un sat real. Sarcofagul soților vorbește mai întâi de toate despre cultul morții la etrusci. Etruscii au fost printre puținele popoare antice care au avut un adevărat cult pentru moarte (asemeanea egiptenilor!). Numai că împărăția morților era socotită la ei drept un tărâm al petrecerii veșnice, al veseliei. De aceea, „intrarea în moarte” se inaugura cu un banchet, zugrăvit pe frescele din mormintele lor în cele mai vii culori.

Cum se întâmplau toate astea? După ce etruscul înceta din viață, ruda lui cea mai apropiată - eventual soțul sau soția – îi închidea ochii. Urma înveșmântarea în haine noi și cât mai scumpe, iar după aceasta, parfumarea. Asta doar dacă se practica înhumarea. Căci s-a practicat, uneori, rar, și mumificarea, ca la egipteni. Dacă se prefera incinerarea, rudele erau cele care aprindeau rugul cu torțele. Cenușa era pusă în urne funerare împodobite cu diferite scene mitologice.

Majoritatea etruscilor practicau însă așezarea cadavrelor în morminte luxoase. De obicei, trupul mortului se așeza, inițial, în anticamera mormântului, apoi urmau trei procesiuni numite: conclamatio, constând în „chemarea” mortului, lamentatio, constând în bocirea mortului de către rude, prieteni, bocitoare și, în fine, inhumatio sau așezarea în mormântul pregătit. Banchetul funerar avea loc în apropierea cavoului sau în interiorul lui, dacă acesta era destul de spațios.

Sarcofag etrusc, Muzeul din Florența

De altfel, mormântul este construcția cea mai bine documentată arheologic dintre toate construcțiile etruscilor. Aceștia credeau că moartea este mai importantă decât viața, de aceea mormintele lor sunt excepțional de frumoase și luxoase. Planul mormântului era asemănător cu cel al locuinței, în speță construcția funerară căutând să redea cât mai multe elemente familiare ale vieții pământene.

În interior, mormântul era împodobit cu fresce dotate cu elemente de mobilier – paturi funerare săpate în stâncă, scaune, bănci, fotolii cu spătar, taburete pentru picioare. Cuprindeau, de asemnea, obiecte de uz comun, arme și ustensile de tot felul. Spațiul interior era împărțit de pereți, care aveau sugerate uși și ferestre. Defuncții mai erau depuși și în sarcofage – lucrate cu multă artă; capacul era lucrat sculptural și reprezenta pe defunct, sau perechi de decedați – soțul și soția în poziția participanților la ospățul funerar, întinși pe patul de ospăț denumit clinium.

Etruscii credeau în viața viitoare. Sufletele celor decedați veneau de trei ori pe zi pe la casele lor să-și vadă rudele. Sufletele morților neîmbrăcați, devenite strigoi, locuiau printre oameni și le făceau rău – le sugeau sângele.

Vorbește despre poziția femeii și familia etruscă

Spuneam că Sarcofagul soților este cel mai celebru gisant etrusc. Gisantul este, de fapt, o statuie reprezentând personajul defunct așezat pe lespedea mormântului. Termenul de sarcofag este și el foarte interesant. Cuvântul înseamnă exact „piatra care mănâncă din carne”, deoarece grecii credeau că anumite soiuri de piatră consumă repede cadavrul și erau deci foarte potrivite pentru fabricarea de sicrie. Acest sarcofag datează din anul 520 î.Hr.

Sarcofagul soților este însă o scenă superbă de dragoste, în pofida morții. Oricum, ceva similar nu se găsește în arta greacă și nici în cea romană. Scena nu este deloc tristă. Ea are ceva optimist, în sensul că dragostea conjugală poate străbate viața și moartea. Etruscii aveau, deci, un foarte dezvoltat simț pentru viața casnică și de familie. Dar dacă toată literatura etruscă s-a pierdut, de unde putem ști de poziția femeii în societatea etruscă? Foarte simplu. Din artă, din inscripții, din diferitele artefacte și din literatura romană.

De exemplu, știm că femeile puteau participa, în tribune, la evenimentele sportive, ceea ce la greci era, după cum se știe, imposibil. Diferite artefacte le arată pe femei, ca și pe bărbați, în diferite situații casnice, chiar și în pat. Arta etruscă are chiar, spre deosebire de cea greacă, și numeroase figuri de copii. Ceea ce dovedește pe deplin importanța familiei pentru societatea etruscă a acelor vremuri. Femeile își păstrau și numele lor de fată, adică tinerele etrusce aveau și patronimic și matronimic (vezi, de exemplu, cazul celebru al lui Seianti Hanunia Tlesnasa – a cărei sarcofag a fost descoperit intact, în 1886, lângă Chiusi).

Seianti era numele de familie al fetei, Tlesnasa al soțului. Hanunia era femininul de la Hanu, nume frecvent printre etrusci. Arta funerară etruscă mai dovedește și faptul că femeia era… egală cu bărbatul. Femeile de pe sarcofagele etrusce au o pieptănătura plină de fantezie, foloseau, cu siguranță, parfumuri și cosmetice, și le putem observa la banchete, culcate comod pe același pat cu soțul (cum este și cazul de față) sau, în alte exemple, așezată la masă, la același nivel cu bărbatul. La popoarele orientale, femeia era înmormântată într-un mormânt alăturat de al soțului, dar mai mic și mai puțin împodobit. Femeia etruscă însă, împărțea cu soțul ei splendoarea mormântului familial. În lume nu există multe simboluri imagistice ale dragostei conjugale.


Este drept, indienii au și ei ceva asemănător, Taj Mahalul (foto sus), dar opera este cu… 2000 de ani mai recentă. Taj Mahalul, terminat în 1648, a fost destinat ca lăcaș de veci pentru frumoasa Arjumand Bano Begun (Mumtaz Mahal), soția șahului Jahan, al cincilea împărat mogul. Acesta era atât de indrăgostit de soția lui favorită, Mumtaz Mahal (Perla Palatului), încât nu putea suporta să stea departe de ea, astfel încăt femeia îl însoțea pretutindeni.În timpul une campanii militare, Mumtaz Mahal a murit, la vârsta de 39 de ani, dând naștere celui de-al paisprezecelea copil al șahului. Pe patul de moarte, ea i-a cerut soțului să arate lumii întregi dragostea pe care i-a purtat-o. Palatul este considerat „un vis” născut dintr-o frumoasă poveste de dragoste, desprinsă parcă din „1001 de nopți”. El veghează, ca și Sarcofagul soților, la nemurirea dragostei conjugale.

Vorbește despre originea asiatică a etruscilor

Experții au observat că trăsăturile feței, ochii migdalați, coafurile, bărbile și hainele celor doi soți par să descindă din Asia Mică. În sec. V î. Hr. istoricul grec Herodot afirma categoric că etruscii erau originari din Lydia (actuala Turcie occidentală). Adevărul este că etruscii au apărut parcă de nicăieri. Ei înșiși se numeau rasna sau rasena, iar grecii îi numeau tirenieni. Romanii sunt cei care le-au dat numele de etrusci sau tusci. Au dezvoltat în Italia centrală o civilizație urbană avansată, caracterizată de existența formațiunilor politice de tipul statelor- cetăți independente, care se uneau în caz de pericol sub conducerea unui oraș-stat mai important formând confederații războinice.

Etruscii cunoșteau și foloseau scrierea bazată pe alfabetul grecesc, dar au lăsat puține documente scrise, astăzi majoritatea fiind descifrate. Donald Strong, director în 1963 al Departamentului de antichități greco-romane de la British Museum spunea în cartea sa, Popoare uitate ale lumii antice, civilizații ale misterului că etruscii sunt ,,poporul care a locuit în Italia centrală pe vremea grecilor și romanilor; el aparține deci istoriei dar n-a lăsat în urma sa o istorie” – subliniind lipsa de informații documentare. Se mai știe însă că etruscii erau neîntrecuți în arta divinației, manifestată de prezența preoților haruspici care ghiceau viitorul.

Vorbește despre arta teracotei la etrusci

La etrusci, arta teracotei atinge apogeul. Teracota a fost unul dintre cele mai vechi materiale de sculptură existente. Ea este de fapt „pământul ars” (etimologic asta înseamnă), adică era un material adecvat atelierelor etrusce – adică pe gustul clienților și care se comporta excelent în scopul pentru care era utilizat. Lutul putea fi rapid prelucrat, modelele repetate în serie, iar suprafețele viu colorate permiteau o gamă largă de expresii decorative. Sculptura în teracota, de fapt, un fel de modelare a lutului, permitea perfect „identificarea” defunctului.

Arta etruscă este, deci, o artă realistă. Realismul acesta i-a influențat și pe romani, sculptura lor permițând identificarea modelului și necăutând frumusețea ideală, ca la greci. Busturile romane și măștile etrusce se deosebeau numai în privința materialului. În sculptură, romanii vor întrebuința marmura, pe când etruscii s-au mulțumit cu teracota, care era cu mult mai ușor de lucrat și mai ieftină.


Încheiem spunând și faptul că în anul 2004, necropola „della Banditaccia” (foto) – cum îi spun astăzi italienii – a fost declarată de UNESCO ca făcând parte din patrimoniul cultural al umanității. Cu acest prilej, primarul din Cerveteri, Antonio Brazzini, a cerut Ministerului Culturii din Italia, să decidă transferul Sarcofagului soților de la Villa Giulia din Roma la Cerveteri, deoarece această capodoperă este considerată de locuitorii orașului ca fiind cel mai important simbol identitar al lor.