Autor 2862 vizualizări


Regizorul Bertrand Tavernier intră la mijlocul acestei luni în cinematografele româneşti cu un lungmetraj ce s-a aflat pe lista scurtă a ediţiei de anul trecut a festivalului de la Cannes:„Prinţesa de Montpensier“.
 
Deşi numele actorilor din producţia franţuzească nu spun mai nimic (poate cu excepţia notabilă a lui Lambert Wilson), jocul acestora este bun, povestea bine spusă, abundând în detalii istorice mai degrabă conjuncturale, care servesc însă firului epic. Cu toate acestea, un film istoric franţuzesc, cu o puternică intrigă dominată de relaţiile extraconjugale ale unei prinţese de la începutul secolului al XVI-lea, s-ar putea să nu ţină piept avalanşei hollywoodiene din cinematografele noastre.
 
„Prinţesa de Montpensier“ spune poveştile de dragoste ale nobilei Marie de Mezieres (Melanie Thierry), pe fundalul războiului dintre protestanţi şi catolici în Franţa anului 1562, perioada fiind una de maximă instabilitate politică. Dragostea pe care Marie i-o poartă ducelui de Guisse (Gaspard Ulliel) nu este pe placul părintelui său care-o obligă să se căsătorească cu Philippe de Montpensier (Gregoire Leprince-Ringuet). Pentru că în epocă datoria era mai presus de sentimente, Marie de Mezieres acceptă mariajul cu Philippe, însă atunci când acesta pleacă pe câmpul de luptă (aproape imediat după nuntă) vechile sentimente pentru ducele căruia îi promisese inima se reaprind. 
 
Rămasă în grija mentorului şi prietenului lui Philippe de Montpensier, contele de Chabannes (Lambert Wilson), Marie trebuie să facă faţă acuzaţiilor pe care soţul gelos i le impută atunci când realizează că ducele Guise încă o doreşte. Tânăra rebelă nu poate uita de dragostea sacrificată pentru „binele familiei“ şi nici nu reuşeşte să se piardă în învăţăturile pe care Chabannes este dispus să i le ofere, care, la rându-i, ajunge în mrejele ei. Un al treilea admirator al prinţesei, ducele de Anjou (Raphael Personnaz), îi face ­curte doamnei de Montpensier ­încurcând şi mai rău relaţiile celor patru amorezi. Portretul pe care actriţa Melanie Thierry îl face prinţesei (care alege să‑şi urmeze inima) este, privind din acest unghi, punctul forte al peliculei. Pe tot parcursul filmului, costumele şi decorurile sunt somptuoase, Tavernier având un ochi foarte atent la detaliile epocii. Cu toate acestea, regizorul nu pare să fie preocupat de gradul de înţelegere al spectatorului ne-francofon, mai puţin familiarizat cu istoria medievală a Franţei, atunci când devoalează povestea în faţa cinefililor.