Povestea unei bijuterii arhitecturale a Bucureștiului - Parcul Carol

Autor 1796 vizualizări


Parcul Carol este unul dintre cele mai cunoscute parcuri din București. Deși la început, locul unde este amplasat acum parcul a fost doar o câmpie mlăștinoasă, acesta a început să prindă contur datorită lui Ion N. Lahovari. Cu ocazia a celor 40 de ani de domnie a lui Carol I, Ion N. Lahovari dorea să organizeze o expoziție națională, intitulată „Expoziția Generală a României, cu prilejul celor 40 de ani de domnie glorioasă a Majestății Sale, Regele Carol I”. Așa a apărut acest loc de promenadă. 

Flora acestui parc este formată dintr-o multitudine de copaci și de plante, fiecare aranjate și etichetate în funcție de familia din care fac parte. Deși parcul are o latură peisagistică dominantă, acesta mai surprinde și prin monumentele istorice răsfirate pe toată suprafața parcului.

Fântâna Zodiac, primul pas în Parcul Carol

De cum ajungi în fața intrării principale poți observa „Fântâna Zodiac”. Aceasta a fost inaugurată cu ocazia „Zilelor Bucureștilor” din 1935, de către Regele Carol al II-lea. În perioada comunistă, semnele zodiacale de pe acesta au fost șterse, urmând să fie din nou desenate mult mai târziu. „Fântâna Zodiac” este singura care nu a fost mutată din locul ei în timpul comunismului.

Click aici pentru continuare

Regele Mihai I s-a născut la Castelul Foișor din Sinaia în ziua de 25 octombrie 1921, ca Principe al României. S-a stins din viaţă la 5 decembrie 2017, la reşedinţa sa din Elveţia – în chiar anul în care se împlinesc nouă decenii de la urcarea sa pe tron. Avea 5 ani şi 9 luni în iulie 1927, atunci când i-a succedat bunicului său, Regele Ferdinand Întregitorul.

Şi câte nu s-au întâmplat de-atunci – o viaţă cu înălţimi, dar şi cu multe, multe prăbuşiri, căci ultimul rege al României a fost contemporan cu destinul zbuciumat al Europei în ultima sută de ani.

Acesta este, deci, un dosar „Historia” cu vocaţie recuperatoare: adună, unul după altul, toate capitolele existenţei celui de-al patrulea rege al României, şi mai cu seamă cele despre care se ştie mai puţin: anii 1944-1947, care conduc spre abdicarea forţată, coordonatele procesului de urmărire între 1948 şi 1990 – căci Securitatea nu l-a scăpat niciun moment din vedere pe regele exilat, ştergerea din istorie, în România comunistă, şi mai apoi demonizarea. Şi întoarcerea, în 1992, precedată şi urmată de un şir de reveniri ratate. Şi apoi discursul ca o moştenire, din octombrie 2011: „Cele mai importante lucruri de dobândit, după libertate și democrație, sunt identitatea și demnitatea. Elita românească are aici o mare răspundere”.