Autor 4162 vizualizări


"O istorie a Germaniei moderne" de Martin Kitchen, apărută recent la editura Humanitas, "oferă o relatare cuprinzătoare și vie a evenimentelor-cheie din istoria Germaniei, de la începutul secolului XIX la perioada de după unificare" (STUART TABERNER, Universitatea din Leeds). Cartea poate fi deja cumpărată din librării, dar și de pe site-ul Humanitas

Martin Kitchen oferă o lucrare lucidă și documentată axată pe formarea Germaniei ca stat național de la situația as fragmentată de la începutul secolului XIX până în deceniile de după 1945. De-a lungul expozeului, a interconectat necesarele fire politice, economice, sociale și culturale care sunt utile în a prezenta o relatare cuprinzătoare a complexităților care marchează istoria sa până la Angela Merkel. 

DONALD DIETRICH, Boston College


Martin Kitchen s-a născut în 1936, la Nottingham. A studiat istoria la Londra și Oxford. A fost profesor la Cambridge și la alte universități, și redactor al unor reviste de specialitate. Autor a peste 20 de cărți, în special despre istoria politică, economică și militară a Germaniei în secolul 20. Lucrările sale au fost traduse în mai multe limbi. În prezent locuiește în Canada și este profesor emerit la Simon Fraser University. 

FRAGMENT

În anul 1800, Germania era un imperiu improvizat alcătuit din sute de mici principate, orașe libere, precum și domenii ecleziastice și aristocratice, care încă din 1512 purtau solemnul titlu de Sfântul Imperiu Roman de Națiune Germană. Voltaire remarca sarcastic că acesta nu era nici sfânt, nici roman și, desigur, nici imperiu nu prea era. Cât despre „german“ – acest cuvânt nu însemna mare lucru în vremurile acelea.

Dintre statele germane, doar Austria și Brandenburg-Prusia aveau însemnătate, iar Prusia nici măcar nu era parte din imperiu. Totuși, imperiul avea numeroase calități, structura sa federală servind drept model părinților fondatori ai Statelor Unite, dar se afla într-un implacabil declin și era impermeabil la reforme. A fost cotropit de armatele Franței revoluționare și reorganizat sub Napoleon. Istoricul Thomas Nipperdey își începe monumentala sa istorie a Germaniei secolului al XIX-lea cu o expresie memorabilă: „La început a fost Napoleon.“ Ca mai toate aforismele de acest fel, este doar pe jumătate adevărat: aceasta nu a fost o a doua creație, dar într-adevăr a marcat sfârșitul imperiului și transformarea semnificativă a geografiei politice a Germaniei. Napoleon a silit șaisprezece „mici sultanate“, cum disprețuitor le numea marele reformator, baronul von Stein, să formeze Confederația Rinului, mărind astfel mult Bavaria, Württemberg și Baden, în speranța de a crea o a treia Germanie care să contrabalanseze importanța Austriei și a Prusiei. Confederația a fost reformată după modelul francez, adoptând progresistul cod civil napoleonian; pe de altă parte, în Prusia reformele aveau drept scop întărirea statului, astfel încât, în cele din urmă, să poată elibera provinciile aflate sub ocupație franceză. Aceste reforme și lupta împotriva Franței aveau să se afle la temelia puterii prusace în noul secol, iar în 1871 aveau să conducă la formarea unei noi Germanii. Pe parcursul acestui proces, liberalismul progresist din primele decenii ale secolului al XIX-lea avea să se transforme treptat într-un naționalism tot mai reacționar.


O concepție întrucâtva vagă despre identitatea germană a fost articulată pentru prima oară în secolul al XVIII-lea. Aceasta se concentra pe specificitățile lingvistice și culturale ale lumii vorbitoare de limbă germană. Era abstractă, umanistă, cosmopolită, rarefiată dpdv filosofic și apolitică. Ura intensă împotriva francezilor, cauzată de războaiele revoluționare și apoi de cele napoleoniene, împreună cu inacceptabilul comportament al trupelor de ocupație franceze, au înveninat acest naționalism timpuriu. Cosmopolitismul s-a preschimbat într-un arogant sentiment de superioritate culturală. Apolitismul a devenit o obsesie reacționară pentru trecutul mitologic german. Ce era rarefiat s-a distilat într-o impenetrabilă dar toxică obscuritate. Noii naționaliști sperau că, după sfârșitul războaielor, va apărea o Germanie puternică și unită, însă speranțele lor au fost spulberate la Congresul de la Viena, unde s-au impus imperativele marilor puteri europene.

Marea Britanie și Franța au preferat să accepte schimbările făcute de Napoleon și i-au terminat opera, creând o Confederație germană ce includea cele 39 de state existente. Nu exista vreun șef al statului sau un guvern, ci doar o adunare federală unde statele membre își trimiteau reprezentanții, și a cărei președinție era asigurată de Austria. Soluția le era convenabilă austriecilor, căci erau partenerii superiori, iar Metternich, impunându-și politicile sale reacționare și represive, părea să conducă cu fermitate Confederația.

Aparențele exterioare erau însă înșelătoare. În timp ce Austria nu reușea să-și facă ordine în propria ogradă, rezolvând gravele probleme ale unui imperiu multietnic într-un moment în care se inflamau pasiunile naționaliste, Prusia punea temeliile viitoarei sale forțe economice. Renania, acordată Prusiei la Congresul de la Viena, împotriva voinței ei, căci era o zonă înapoiată și catolică, a devenit centrul de greutate al puterii industriale a Germaniei. Uniunea Vamală (Zollverein), fondată în 1834 sub conducerea Prusiei, a făcut ca multe dintre statele germane să devină dependente de Prusia din punct de vedere economic, și a creat o piață ce avea să conteste în curând supremația britanică. Pe când Austria decădea, capitalurile se reorientau spre nord. Pentru a deveni cea mai puternică națiune de pe continent, Germaniei nu îi mai lipsea decât o formă sau alta de uniune. Dar ce formă avea să ia această unire? Avea să fie o Mare Germanie, care să cuprindă și Austria, sau o Mică Germanie sub dominație prusacă?

Fragment din capitolul Rivalitatea austro-prusacă 

Anul 1848 a marcat sfârșitul cooperării dintre Austria și Prusia în privința chestiunii germane, ce caracterizase epoca Metternich. Ca reprezentant al Prusiei în Bundestag, Otto von Bismarck era hotărât să se opună tentativelor lui Schwarzenberg de a aduce întregul Imperiu Habsburgic în Confederație, ceea ce ar fi însemnat ca Germania să fie dominată de 70 de milioane de austrieci. Zollvereinul controlat de prusaci era o contragreutate solidă față de pretențiile austriece, iar Bismarck a reușit să dejoace tentativele Austriei de a domina Bundestagul, consolidând astfel puterea acestuia asupra statelor membre.

În 1853, Marea Britanie, Franța și Piemontul au declarat război Rusiei și au debarcat o forță comună în Crimeea. Ambele tabere ale acestui conflict își doreau să atragă Prusia și Austria de partea lor. Opinia publică prusacă era împărțită. Ultraconservatorii căutau o alianță cu Rusia. Manteuffel era pentru neutralitatea strictă, deoarece Prusia nu avea nici un interes în Chestiunea Orientală. Prințul Friedrich, al doilea în linia succesiunii la tron, și suporterii săi, cunoscuți drept Wochenblattpartei, după ziarul pe care îl publicau, doreau alianța cu puterile vestice. Un membru al acestui grup, contele Albert von Pourtalès, diplomat prusac, a sugerat guvernului britanic că Prusia s-ar alătura coaliției dacă Marea Britanie ar sprijini eforturile prusace de a exclude Austria din Germania. Marea Britanie a refuzat această propunere, căci încă spera să obțină sprijinul austriecilor. Ambasadorul prusac, baronul von Bunsen, spera și el că, prin alăturarea Prusiei la coaliție, s-ar putea pune capăt hegemoniei rușilor în estul Europei, ceea ce ar fi dus la restaurarea Poloniei și la ocuparea de către Prusia a unei poziții mai bune în interiorul Germaniei. Guvernul britanic nu a vrut nici de această dată să riște să-și îndepărteze posibilul sprijin al Austriei. Wochenblattpartei a pierdut favoarea regelui, Bunsen a fost rechemat de la post, iar ministrul de război, Eduard von Bonin, altă figură importantă a pro-vesticilor, a fost destituit. Prințul Friedrich a protestat viguros împotriva demiterii lui Bonin. Regele i-a retras imediat nepotului său comanda, moment în care soția lui Friedrich, una dintre fiicele reginei Victoria, a plecat înapoi în Anglia. În mod cert, nu se mai punea chestiunea intrării Prusiei în coaliție, iar pentru intrarea în război de partea Rusiei exista prea puțin entuziasm. Drept urmare, Prusia a rămas neutră. În decembrie 1854, Austria a solicitat mobilizarea armatelor Confederației, dar Bismarck a avut prea puține dificultăți în dejucarea acestei manevre. El a argumentat că interesele Austriei în Balcani nu erau o preocupare germană. Prin contrast, Prusia nu avea interese în afara Germaniei. Astfel că Austria a rămas izolată, iar Prusia a marcat o victorie importantă, care, în parte, atenua rușinea de la Olmütz. Austria reușise să-și înstrăineze ambele tabere implicate în conflictul din Crimeea, astfel că n-a jucat nici un rol în conferința de pace de la Paris. Și Prusia a fost ignorată, dar era considerată mai curând slabă, decât vicleană.

Războiul Crimeii a avut ca rezultat declinul accentuat al puterii și influenței Rusiei în Europa. Franța lui Napoleon al III-lea ocupa acum locul central, dar avea să fie eclipsată în curând de o Europă dominată de Prusia. Austria își îndepărtase Rusia fără a câștiga recunoștința Franței, astfel că a rămas izolată. Prusia a reușit să mențină înțelegerea conservatoare cu Rusia și, în plus, oferise Confederației o conducere fermă pe parcursul crizei din decembrie.

Austria avea să sufere în curând un nou recul sever, de data aceasta în Italia. În 1858, Napoleon al III-lea a semnat un tratat cu Piemont-Sardinia, al cărui scop era scoaterea Austriei din nordul Italiei și unificarea întregii țări. Printr-o manevră abilă, premierul piemontez, Cavour, i-a făcut pe austrieci să declare război în aprilie 1859. Armata austriacă, subfinanțată și cu o conducere incompetentă, a fost înfrântă în bătăliile de la Magenta și Solferino de o armată franceză ai cărei comandanți superiori erau la fel de incompetenți ca cei austrieci, dar ale cărei trupe și ofițeri din rangurile inferioare au demonstrat mult curaj și hotărâre.

Înfrângerea Austriei în Lombardia a pus Germania într-o poziție precară. Friedrich Engels exprima nelămurirea multora când se întreba dacă Napoleon al III-lea, după ce Franța se stabilise ferm până în bazinul fluviului Pad, nu va încerca să avanseze până la Rin. Austria a solicitat sprijinul Confederației. Prusia era dispusă să vină în întâmpinarea solicitării Austriei, însă cerea un preț considerabil. Sprijinul prusac depindea de obținerea unei ponderi egale cu cea a Austriei în Bundestag, de comanda trupelor de pe Rin și de hegemonia în Germania de nord. Austria, considerând că implicarea Confederației era obligatorie atât prin constituție, cât și din propriul interes, nu voia să facă astfel de concesii.