Autor 3103 vizualizări


„Nu vreau să mă vezi devenind bătrână și oribilă. Ar fi mai bine ca amândoi să murim când împlinim treizeci de ani”. Așa era Zelda Fitzgerald, divă a anilor interbelici și muză pentru soțul ei, minunatul scriitor Francis Scott Fitzgerald. Ea a reprezentat un model de curaj, talent și nonconformism pentru Noua Femeie de după Marele Război.

Era așa cum trebuia să fie: purta părul scurt, ochii creionați, fuma și se bucura de muzica jazz. Pietro Citati a oferit, poate, cea mai veridică descriere a Zeldei: „Ea avea un păr blond, luminos, ochi inteligenți, precum ai unui vultur, o figură foarte proaspătă. Credea că este urmașa vrăjitoarelor antice. Era egoistă, distantă, înzestrată cu o frumusețe tulburătoare și credea că datoria unei femei era aceea de a jigni, de a supăra, de a cauza dezastre”.

În 1918, Zelda și Scott s-au întâlnit într-un Country Club – el era încă în armată, dar dorea să fie scriitor. Era o întâlnire așa cum scrie la carte, când Gatsby o cunoște pe Daisy Buchanan. Doi ani mai târziu s-au căsătorit. Cariera lui a explodat, bazată fiind şi pe lupta ei de a se face cunoscută – erau într-o relație de codependență și cel mai în vogă cuplu din New Yorkul interbelic.

Zelda Fitzgerald este o bornă în emanciparea feminină: prin stilul vestimentar, prin curajul pe care l-a demonstrat în depășirea concepțiilor vremii, dar mai ales prin dorința de a concura cu bărbații în sfera profesională și cea socială. Acestea sunt caracteristici de necontestat a ceea ce numim astăzi curentul flapper. F. Scott spunea mai târziu, după moartea ei, că Zelda a fost „primul flapper”.

„Marele Gatsby”: aşa a fost 

Hainele și stilul au făcut parte din viața și din scriitura familiei Fitzgerald. Îl avem pe de o parte pe Scott, care creionează în detaliu ce însemna să trăiești perioada anilor nebuni. „Cei frumoși și blestemați” este un omagiu adus curentului flapper, iar culorile și dinamismul din „Marele Gatsby” sunt pur interbelice: „Luă un teanc de cămăşi şi începu să le desfacă una câte una, în faţa ochilor noştri, cămăşi cu ţesătură fină, de mătase mai groasă, sau de jerseu, care-şi pierdeau forma şi acopereau masa într-un fel de revărsare multicoloră. Pe când le admiram, scoase altele şi grămada aceasta bogată şi moale creştea tot mai mult – cămăşi cu dunguliţe şi cămăşi în carouri, închipuind un caleidoscop trandafiriu, albăstrui şi portocaliu decolorat, cu monogramele în albastru indian. Şi deodată, cu un suspin chinuit, Daisy îşi îngropă capul în grămada aceasta de mătase şi începu să plângă furtunos. — Ce cămăşi frumoase, suspina ea cu vocea înăbuşită în faldurile de mătase. Ce tristă sunt... n-am... n-am văzut niciodată cămăşi atât de frumoase”.


În competiție cu soțul ei vine Zelda, despre cariera căreia prea puțini știu că o parte importantă o ocupă articolele de modă: „Fata flapper s-a trezit din letargia ei de debutantă, și-a tăiat părul, și-a pus perechea ei de cercei cea mai frumoasă, s-a înarmat cu multă îndrăzneală și cu mult roșu și a intrat în luptă. A flirtat pentru că a fost distractiv să flirteze și a purtat un costum de baie dintr-o bucată pentru că avea o siluetă frumoasă, și-a acoperit fața cu pudră pentru că nu avea nevoie de ea și a refuzat să se plictisească în principal pentru că nu era plictisitoare. Era conștientă că lucrurile pe care le făcea erau cele pe care voia să le facă mereu. Mamele nu au aprobat alegerea fiilor de a le lua pe fetele flapper la dans, la înot, la ceai și, mai ales, de a le iubi. Fata flapper avea în mare parte prieteni bărbați, dar tinerețea nu are nevoie de prieteni – are nevoie doar de mulțime”. Așa descria Zelda trăirile unei tinere a anilor ’20 în articolul „Eulogy on the flappers”, apărut în „Metropolitan Magazine” în iunie 1922.

Acest text este un fragment din articolul „Cei frumoși și blestemați. Flappers, moda anilor ’20", apărut în nr. 216 al revistei Historia, disponibil la toate punctele de distribuţie a presei în perioada 15 ianuarie-14 februarie 2020, dar şi în format digital, pe paydemic.com



 Cumpără Acum



 Cumpără Acum