Autor 10717 vizualizări


Comunismul, invulnerabila doctrină fără cusur, fără clase sociale, sprijinită pe proletariat, cea care a promis lumii că va lua „de la fiecare după capacităţi” și va da „fiecăruia după nevoi”, s-a ținut de cuvânt, lăsând după sine, 85 de milioane de victime1

Aflată în sfera de influență sovietică, România a beneficiat din plin de noua ordine mondială experimentată în URSS și încartiruită în întreg spațiul satelit sovietic din Europa postbelică de după 1945, proaspăt contaminat ideologic, stăpânit prin minciună, cruzime, brutalitate, teroare. Astfel, noua putere instalată la București, susținută prin instrumentele sale de forță – represiunea, ca mijloc de control al maselor, cenzura și propaganda –, face o tabula rasa din memoria istorică a întregii națiuni și o aruncă pentru patruzeci și cinci de ani în cea mai întunecată perioadă a sa: comunismul.

Stricteții acestui regim totalitar, călăilor, aparatcicilor și tuturor susținătorilor săi de foarte multe ori li s-au opus oameni, semeni de-ai noștri, care, cu prețul libertății și uneori al vieții, au ales să-l înfrunte. Scriitorii Paul Goma, Ana Blandiana, Mircea Dinescu, Dorin Tudoran, profesoara Doina Cornea, inginerul Radu Filipescu, Dumitru Iuga, tehnician la Televiziunea Română, muncitorul anticomunist Vasile Paraschiv, alături de inginerul disident Gheorghe Ursu, asasinat în noiembrie 1985 în arestul Miliției din Calea Rahovei, și de artistul plastic Liviu Cornel Babeș, cel care, în semn de protest față de regimul Ceaușescu, îşi dă foc, în martie 1989, în plină zi pe pârtia Bradu din Poiana Brașov – toţi aceştia au avut ca numitor comun lupta cu puterea, devenind prin, disidența lor, opozanți ai regimului comunist.

Pe lângă cei care au ales să se opună fățiș regimului comunist în numele drepturilor și libertăților pe care le-au revendicat s-au aflat mulți alții care, conștienți sau nu, pe lângă propria resemnare, au purtat cu ei și propria disidență. Vorbitul în șoaptă, cititul literaturii de sertar, posturile de radio interzise au generat în acele vremuri riscuri, curaj și, de multe ori, tragism.

„Banalizarea temei”

În noul stat de drept instalat după 1989, una dintre obligațiile pe care structura politică nou creată o avea față de cetățenii săi, pe lângă restituirea demnității, aflarea adevărului cu privire la atrocitățile regimului comunist – cel care se făcuse răspunzător pentru sute de mii de persecuții și condamnări politice –, era și asigurarea accesului la justiție a tuturor victimelor vechiului regim.

Din păcate însă, România, țară care a cunoscut din plin binefacerile orânduirii comuniste, reușește să condamne oficial acest regim abia după 16 ani de la înlăturarea sa, în decembrie 2006, când președintele României, de la tribuna Parlamentului, învinuiește regimul comunist ca fiind unul „ilegitim și criminal”2.

Cât despre dreptatea pe care statul ar fi trebuit să o ofere victimelor acestui regim totalitar, ce să mai vorbim. Justiția postdecembristă reușește să condamne primul responsabil pentru atrocitățile comise în închisorile comuniste abia în februarie 2016, când lt.col. (r) Alexandru Vişinescu, fost comandant al penitenciarului Râmnicu Sărat, este condamnat definitiv de către Curtea Supremă la 20 de ani închisoare, pentru tortură (tratamente neomenoase – infracțiuni contra umanității – în formă continuată)3.

Motivele acestei întârzieri pot fi multiple, de la ingerența politicului în treburile justiției și până la lipsa de interes a societății, ceea ce a condus în timp la „banalizarea temei”4 și la oferirea ocaziei, pentru cei mai mulți dintre responsabilii pentru abuzurile și atrocitățile comise în perioada regimului comunist, de a părăsi această lume fără să dea socoteală victimelor sale. Somnul societății le-a asigurat acestora păstrarea onoarei, a decorațiilor, a gradului și a pensiei până în ultima zi a vieții. Pentru asta, din păcate, și astăzi, la 28 de ani de la căderea regimului comunist în România, foști torționari sunt liberi, în timp ce victimele lor nu și-au aflat nici până acum dreptatea.

Până să devină un opozant al regimului comunist, Vasile Paraschiv a încercat în mai multe rânduri un dialog de la egal la egal cu sistemul. Sesizările, scrisorile, memoriile sale, adresate autorităților și organelor centrale de partid și de stat, aveau scopul de a atrage atenția asupra derapajelor celor din aparatul de partid, asupra instituționalizării minciunii, a dublului standard. Paraschiv a primit în schimb voturi de blam, supraveghere permanentă, percheziții și sustragere de bunuri din propria locuință, amenințări cu moartea, arestări ilegale, agresiuni fizice, intimidarea familiei, internări abuzive.

Patria tuturor muncitorilor

Ajuns în căutarea unui loc de muncă în Bucureștiul anilor ’40, Vasile Paraschiv se angajează la vârsta de 12 ani ca băiat de prăvălie unde, timp de șase ani, are parte din plin de exploatarea capitalistă. În 1945 intră pentru prima dată în legătură cu Partidul Comuniștilor, prin intermediul Sindicatului Funcționarilor din Magazine și Birouri Anexe, cel care apăra „drepturile și interesele clasei muncitoare în fața patronilor”. În acei ani, Partidul își consolida puterea politică prin intermediul muncitorilor, promițându-le, printre altele, o „patrie a tuturor muncitorilor”, deziderat al fraților sovietici.

Un an mai târziu, Vasile Paraschiv se înscrie în Partidul Muncitoresc Român, unde aspirațiile Partidului coincideau atunci cu „aspirațiile mele de muncitor, de dreptate, libertate, demnitate și o viață mai bună pentru toți cetățenii țării”5, beneficiind și el, alături de întreaga clasă muncitoare, de naționalizarea mijloacelor de producție, de învățământul obligatoriu și gratuit, de proiectul de țară pus la dispoziție de către marele frate eliberator de la răsărit.

Curând însă, Vasile Paraschiv descoperă și partea mai puțin luminoasă a noului regim muncitoresc. În 1951, ca tânăr ofițer de transmisiuni, îi este interzis să se căsătorească, motivul invocat fiind originea socială nesănătoasă a fetei, ceea ce a condus și la excluderea sa din armată. Angajat la Oficiul de Telefoane din Ploiești, în urma absolvirii unei școli tehnice de telecomunicații, tânărul Paraschiv rămâne credincios Partidului, în numele acestuia ținând cursuri de învățământ politico-ideologic colegilor.

Ruptura dintre tovarăși

În iarna anului 1963, pentru ca în locuința sa să poată muta un subofițer de miliție, Vasile Paraschiv este evacuat abuziv din propria casă, deținută perfect legal în orașul Ploiești, ajungând astfel în situația ca, pentru luni de zile, împreună cu soția, cu soacra sa și cu doi copii minori, să-și caute adăpost în scări de bloc, în gări sau, când și când, să locuiască la rude sau prieteni. Paraschiv semnalează acest abuz, adresează scrisori și memorii autorităților, structurilor de partid și de stat, intrând astfel într-un anevoios război cu sistemul, în urma căruia primește convingerea că Partidul începuse să trișeze, iar ascensiunea sa nu aducea după sine, așa cum declara public, avantaje reale pentru clasa muncitoare.

În 1968, în plină perioadă de liberalizare internă, după ce Ceaușescu condamnase public, în fața a peste 100.000 de bucureșteni, intervenția armată a statelor membre ale Tratatului de la Varșovia împotriva Cehoslovaciei și a noilor reforme ale lui Aleksander Dubcek, Vasile Paraschiv decide să părăsească Partidul Comunist.

Gestul său, perfect motivat, manifestat în plin mediu muncitoresc, în timpul alegerilor de partid din întreprinderea în care lucra, a avut, cum era de așteptat, reacții imediate. Scopul acestora era determinarea lui Paraschiv de a reveni asupra deciziei, precum și asumarea unor critici din partea colegilor și forurilor superioare de Partid. Refuzul său a reprezentat intrarea în evidența operativă a organelor de represiune ale statului comunist, aducând după sine, în anii următori, urmărirea informativă, instalarea de microfoane și interceptarea corespondenţei, percheziţiile domiciliare, confiscări ilegale, arestarea, agresiunea fizică, punerea în detenție, internarea în instituţii psihiatrice, stigmatizarea, pierderea prietenilor, izgonirea din țară și chiar aducerea în apropierea morții. Devenise un opozant al regimului, un dușman de clasă cu acte în regulă.

Hipocrate pe statul de plată al Securității

Dacă în prima parte a regimului comunist, psihiatria nu a jucat un rol atât de important în cadrul mecanismului de represiune, puterea politică bazându-se din plin pe regimul concentraționar, în a doua parte însă, după amnistierea opozanților politici din 1963-1964, și venirea la putere a lui Nicolae Ceaușescu, represiunea, în special pentru cazurile de disidență individuală, capătă noi forme.

Internările în spitalele psihiatrice, acolo unde pacienții își pierdeau peste noapte sănătatea mintală, era una dintre noile forme camuflate ale represiunii. De cele mai multe ori, abuzul de medicamente inducea pacientului schimbări psihice grave, folosite de către poliția politică ca justificare în fișele de internare. Uniforma cazonă, cu epoleți, este înlocuită cu halate albe, iar zeghea deținuților, cu pijamale multicolore. Astfel, unități de tratament ale statului, azile psihiatrice, spitale, prin transformarea lor în instituții de represiune – în care stricta supraveghere, reeducarea prin punerea totală la dispoziția reeducatorului, violența se transformă în metode terapeutice –, deveneau și ele victime ale ideologiei.

Pentru a justifica ieșirea lui Vasile Paraschiv din rândurile partidului, Securitatea, scutul și sabia partidului, îl arestează pentru prima dată în iulie 1969. Dar cum România, în urma decretelor succesive de amnistie din anii 1963-1964, nu mai avea opozanți politici, Paraschiv trebuia preschimbat dintr-un opozant al Partidului într-o persoană iresponsabilă, fără discernământ. Astfel, la recomandarea unui medic psihiatru, Paraschiv este internat abuziv la spitalul psihiatric din Urlați, de unde, în urma intrării în greva foamei, este externat cinci zile mai târziu.

În anul 1971 se petrece a doua internare a sa. În preajma congresului sindicatelor din acel an, Paraschiv scrie o scrisoare propunând o serie de drepturi muncitorești în vederea includerii acestora în noua lege sindicală, pe care o trimite către CC al PCR și către Uniunea Generală a Sindicatelor din România, o structură mamut, ce număra peste șapte milioane de membri. Drept urmare, este internat forțat pentru 21 de zile la sanatoriul Voila din Câmpina (foto dreapta).

Cinci ani mai târziu, în 1976, difuzarea la postul de radio Europa Liberă a unei scrisori semnate de Vasile Paraschiv împreună cu Alexandru Ungureanu, un fost social-democrat independent din gruparea condusă de Constantin Titel Petrescu, îi aduce acestuia o nouă arestare și, de această dată, începerea urmăririi penale în urma acuzației de „propagandă împotriva orânduirii socialiste”. Motivând incoerența lui Vasile Paraschiv din timpul cercetărilor penale, Securitatea cere un examen medical psihiatric, în urma căruia să rezulte diagnosticul de „paranoie, psihoză delirant revendicativă și sistematizată”6 și care să justifice internarea sa încă odată în sanatoriul Voila din Câmpina. Declarat ca fiind iresponsabil, în februarie 1977 este scos de sub urmărirea penală, eliberat și obligat la urmarea unui tratament ambulatoriu.

Întâlnirile cu Paul Goma, prilej pentru un nou val de abuzuri

Prin semnarea, la Helsinki, în august 1975, alături de alte 33 de state a Actul final al Conferinței pentru securitate și cooperare în Europa, la care aderaseră SUA și Canada, regimul comunist de la București își asumase, la pachet, și un capitol aflat în totală contradicție cu înaltele cuceriri revoluționare obținute după 1947, și anume: „respectarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, inclusiv a libertății de gândire, conștiință, religie sau de convingere”.

La nici doi ani după momentul Helsinki, scriitorul Paul Goma se solidariza printr-o scrisoare trimisă către postul de radio Europa Liberă cu liderii mișcării de protest „Charta 77”, din Cehoslovacia. În februarie 1977, Paraschiv află prin intermediul Europei Libere despre scrisoarea scriitorului român și hotărăște să ia legătura cu acesta. Viitoarele întâlnirile dintre Vasile Paraschiv și Paul Goma au însemnat adevărate aventuri ce au generat pentru acesta un nou val de abuzuri și nedreptăți.

La prima încercare, este arestat de miliție în București și dus la sediul Ministerului de Interne, din Calea Victoriei, unde, după ce este bătut în timpul anchetei, i se interzice orice legătură cu Paul Goma. La o a doua încercare, petrecută chiar a doua zi, Paraschiv reușește să ajungă la domiciliul lui Goma, unde își pune semnătura, alături de alte câteva persoane, pe o nouă scrisoare de protest a acestuia. La câteva zile după, Paraschiv îi încredințează scriitorului o scrisoare în care descria tratamentul de care avusese parte în încercarea sa de a-l vizita și în care se solidariza cu acțiunile sale de protest. Scrisoarea este trimisă de Paul Goma în străinătate, fiind publicată mai întâi în iulie 1977 în jurnalul francez „Les Temps Modernes”, sub titlul „Un muncitor român denunță represiunea”, iar mai apoi în presa din Marea Britanie. Era mijlocul și prilejul prin care Occidentul afla despre Vasile Paraschiv și despre cum erau respectate în România drepturile și libertățile omului.

În aprilie, Paraschiv ajunge pentru ultima dată în casa disidentului Paul Goma din București, la doar câteva zile după ce acesta fusese arestat de Securitate pentru acțiunile sale. Este scos cu forța de către miliție din locuința scriitorului, bătut în scara blocului, dus apoi la o secție de miliție din cartierul Drumul Taberei, bătut din nou și mutat la sediul Securității din Ploiești. După două zile de arest este acuzat că, fiind la București, „s-a dedat la acțiuni huliganice și a ultragiat cadrele militare”7.

„...la Săpoca, județul Buzău, Secţia 2, am văzut iadul de pe pământ”

Securitatea își dăduse seama încă odată că tenacitatea și curajul lui Vasile Paraschiv făcuseră din acesta un adversar redutabil. Astfel, hotărește anihilarea sa printr-o nouă internare într-un spital de psihiatrie, unde, în urma unui tratament, trebuia să devină cu adevărat „un bolnav periculos”. Este internat la Spitalul de neuropsihiatrie de la Săpoca, în care vreme de peste o lună îi este administrat împotriva voinței sale un tratament medicamentos. În timp ce se afla internat, Securitatea, prin mâna procuraturii, cerea în instanță internarea pe viață a lui Paraschiv, într-un spital de boli nervoase. Instanța respinge într-un final solicitarea procuraturii, hotărând că Paraschiv poate urma un tratament ce nu necesita internarea.

Vasile Paraschiv avea să descrie spitalul Săpoca din județul Buzău drept „iadul pe pământ”. Acolo, „bărbaţi şi femei mai mult dezbrăcate, cu sânii goi, părul despletit, pline de sânge pe faţă, rochii rupte, tot timpul circulau agitaţi, bărbaţii mergeau în pas de defilare şi cântau, comandau, unii cântece de jale, alţii cântece de dor – era un adevărat iad”8.

Medicul psihiatru Ion Vianu, fost angajat al Clinicii de psihiatrie universitară din cadrul spitalului „Dr. Gheorghe Marinescu” din București (temutul Spital nr. 9), semnatar și el alături de Vasile Paraschiv al Apelului lui Paul Goma, confirmă astăzi existența, în timpul regimului comunist, a psihiatriei politice, aplicată unor pacienți deținuți „din motive de conștiință”9. Acesta confirmă cele spuse de Paraschiv, prin descrierea condițiilor de la spitalul psihiatric din Poiana Mare, o fostă cazarmă militară transformată în unitate medicală de psihiatrie, „condițiile de trai frizau oroarea”.

Un pașaport dus-întors

La puțină vreme după eliberarea sa din spitalul de psihiatrie de la Săpoca, și în urma abuzurilor care tot veneau asupra sa din toate părțile – securitate, miliție, colegi de muncă –, Vasile Paraschiv hotărăște să părăsească țara.

Scopul plecării era unul precis, demonstrarea în fața autorităților, în urma unui examen medical de specialitate desfășurat în afara țării, că este o persoană fără tulburări psihice, cu discernământ și că nu are nevoie de îngrijirea unui serviciu medical psihiatric. În plus, Paraschiv dorea ca opinia publică occidentală să ia cunoștință de viața din ce în ce mai grea din țară și de abuzurile pe care regimul comunist de la București le desfășura împotriva oricărei forme de opoziție. După care să revină în România.

Convins că poate scăpa de un personaj incomod, Securitatea acceptă, până la urmă, să-i permită lui Paraschiv, în noiembrie 1977, plecarea din țară. Ajuns la Viena, Paraschiv solicită și obține două luni mai târziu viza de intrare în Franța. Perioada petrecută la Paris reprezintă una foarte importantă în sprijinul pe care Occidentul l-a oferit prin Paraschiv tuturor disidenților din România, de până la căderea regimului comunist.

Are întâlniri cu Paul Goma, ajuns și el la Paris, cu istoricul disident Mihnea Berindei și cu alți români din emigrație, cu mai multe comitete și asociații franceze și internaționale care militau pentru respectarea drepturilor omului, cu sindicatele muncitorilor francezi, cu mass-media franceză care îi organizează mai multe conferințe de presă și îi dedică mai multe articole. Paraschiv reușește să mobilizeze, într-o întâlnire comună, cele mai importante centrale sindicale din Franța, reunite pentru a protesta față de situația precară a muncitorilor din România și din Estul Europei10. În aprilie 1978, cu sprijinul lui Mihnea Berindei, Paraschiv reușește să se prezinte în fața „Comisiei de studii asupra procedurilor de internare și tratament forțat în spitalele psihiatrice speciale” și, în urma examinării, să obțină un rezultat favorabil, atingându-și scopul pentru care părăsise România.

Asemeni lui Odiseu, eroul din mitologia greacă, întoarcerea acasă a lui Vasile Paraschiv nu a fost deloc ușoară. Într-o perioadă în care pentru cetățenii săi granițele României deveniseră adevărate ziduri de netrecut, numărul celor care reușeau să părăsească țara legal fiind din ce în ce mai mic, iar „trecerea frauduloasă a frontierei de stat” implica riscuri uriașe, Vasile Paraschiv nu primește permisiunea de a reveni în România. Întors din drum la frontiera de la Curtici, acesta ajunge din nou la Viena, unde solicită Ambasadei României permisiunea de a reveni în propria țară.

Ministerul Afacerilor Externe adresează, în mai 1978, o solicitare Ambasadei R.S.R. din Viena, prin care i se cere să-l contacteze pe Vasile Paraschiv și să-i condiționeze revenirea în țară de o declarație a sa prin care acesta „să se dezică în mod public de afirmațiile dușmănoase și denigratoare la adresa orânduirii sociale și de stat din țară”11. După refuzul lui Paraschiv, care, la acea oră, devenise destul de cunoscut și se bucura de un sprijin real în Occident, autoritățile române își dau seama că riscau în plan internațional un conflict de imagine. Astfel, hotărăsc să-i acorde dreptul de a reveni în țară, însă nu fără urmări în planul vieții personale a disidentului român.

Plan de măsuri – şi vizita ziaristului de la „Le Matin”

Din anul 1978, când revine acasă, Paraschiv este din nou victima unui „plan de măsuri” întocmit de Securitate, plan ce a atras după sine toată atenția serviciului secret comunist și a întregului său arsenal de tehnici și metode: strictă supraveghere interceptarea convorbirilor telefonice interne și internaționale, a celor din propria locuință, percheziții în lipsă și ridicarea unor materiale considerate a fi de interes, cenzurarea corespondenței, intimidarea vecinilor, a colegilor și chiar a rudelor etc. Cu toate acestea, Paraschiv nu capitulează, continuă să se întâlnească cu persoane care, într-o măsură mai mare sau mai mică, își arătau nemulțumirea față de regimul lui Ceaușescu, încercând astfel să creeze fie o masă critică, fie o minimă rezistență față de regim. În iulie 1978, Paraschiv ascultă la Europa Liberă Declarația de constituire a S.L.O.M.R.12, pe care o transcrie și o citește la locul de muncă, într-o întâlnire a sindicatului, gestul său stârnind furia exacerbată a Securității.

De atunci și până în decembrie 1989, este răpit în trei rânduri, bătut în plină stradă, dar și în diverse sedii secrete ale Securității, unde e torturat, drogat și, sub amenințarea cu moartea, forțat în mai multe rânduri să devină colaborator al serviciului.

Lipsa informațiilor ajunse în afara țării despre Vasile Paraschiv îl determină pe ziaristul francez Bernard Poulet, de la cotidianul „Le Matin”, ca în februarie 1982 să-i facă o vizită. Ajuns în România, Securitatea împiedică încercările jurnalistului francez de a se întâlni cu disidentul român. Prima dintre ele este stopată printr-o metodă de-a dreptul teroristă: jurnalistul este pur și simplu agresat fizic în fața locuinței lui Paraschiv, acțiunea Securității fiind camuflată, prin dispariția actelor, banilor și a unui aparat de înregistrat, într-un atac în scop de jaf. Celelalte încercări sunt și ele zădărnicite, chiar dacă ziaristul apelase la ajutorul reprezentanților Ambasadei Franței.

Întors în Franța, Bernard Poulet relatează mass-media internaționale, printr-o conferință de presă, îngrijorarea cu privire la disidentul român, întâmplările prin care tocmai trecuse, atenționând întreaga lume și totodată acuzând regimul de la București despre încălcările tot mai frecvente ale drepturilor și libertăților omului. Ca răspuns, Securitatea trimite către redacția ziarului o scrisoare de protest, scrisă în limba franceză, semnată de către „un grup de locuitori din Ploiești”, care să disculpe acuzațiile jurnalistului francez. Argumentele autorilor scrisorii erau acelea că: jurnalistul „s-a expus într-un cartier al Ploieștiului pe care noi îl evităm și ziua, nu numai noaptea”13.

Scrisoarea către Ceaușescu

În mai 1982, Vasile Paraschiv scrie o scrisoare către cel mai înalt nivel al statului comunist din acea vreme: personal Tovarășului Secretar General al PCR, Nicolae Ceaușescu. Nu era o scrisoare deschisă, la fel ca aceea adresată lui Ceaușescu de către Paul Goma, în februarie 1977; era o scrisoare pe care intenționa să i-o ofere personal, într-o discuție față în față cu acesta.

Scrisă timp de aproape doi ani, până în februarie 1984, și intitulată „Așa nu se mai poate, Tovarășe Nicolae Ceaușescu”, scrisoarea este o analiză critică la adresa „orânduirii socialiste, a aparatului de Partid și de Stat”, și a Secretarului General al P.C.R. Fiecare subiect analizat în scrisoare era fundamentat pe promisiuni „făcute în fața poporului în mai multe rânduri”, neonorate și aflate în contradicție cu „realitatea vieții noastre interne, sociale, și politice”. Paraschiv aducea în discuție „iluzia democrației”, inechitățile care „domnesc în relațiile dintre stat și oamenii” muncii, făcea apel la respectarea drepturilor muncitorilor, ale intelectualilor, la „problema emigrării românilor”, la „cei mai buni și mai de vază ai țării noastre” care aleg calea exilului, la „dreptul de a vorbi, de a gândi”14.

Vasile Paraschiv nu va ajunge însă niciodată față în față cu președintele republicii, unde să-și prezinte și să-și susțină ideile din scrisoare.

Epilog

Şi în cazul lui Vasile Paraschiv, justiția postdecembristă și-a dovedit încă o dată neputința în a face dreptate. În iulie 2008, Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului în România (IICCR) depunea la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție o sesizare penală cu privire la abuzurile făcute asupra lui Vasile Paraschiv de către foştii angajaţi ai statului comunist.

Astfel, fostele instituții de forță pe care statul totalitar comunist s-a bazat și care i-au asigurat existența – Securitatea, Miliţia, Procuratura –, precum și activişti ai P.C.R., dar și medici psihiatrici trebuiau să dea socoteală pentru tratamentele abuzive pe care, vreme de aproape treizeci de ani, i le-au administrat sistematic luptătorului anticomunist.

La trei luni de la depunerea sesizării penale de către IICCR, Parchetul de pe Înalta Curte de Casație și Justiție, dispunea „neînceperea urmăririi penale” împotriva foştilor angajaţi ai statului comunist – acuzați de Vasile Paraschiv de abuzuri îndreptate ani de zile împotriva sa –, motivând că în această cauză intervenise prescripția.

Vasile Paraschiv în 2009, pe când avea 81 de ani 

În anul 2008, Vasile Paraschiv, printr-un gest simbolic, refuză distincția Steaua României în grad de cavaler, acordată la Palatul Cotroceni de către președintele de atunci al României, punând pe seama refuzului său apartenența președintelui la fostul partid comunist, dar, mai ales, nerespectarea promisiunilor pe care acesta le făcuse țării, cu privire la aflarea adevărului, la acordarea dreptății, prin condamnarea celor responsabili de crime și abuzuri săvârșite în regimul comunist.

Trei ani mai târziu, în februarie 2011, Vasile Paraschiv trecea la cele veșnice, fără să-și fi găsit însă dreptatea pentru care luptase zeci de ani. Până la urmă, pentru el și pentru foarte mulți alții, statul comunist – cel care, timp de patruzeci și cinci de ani, sădise în această țară o doctrină total inaplicabilă, gestionând un regim ilegitim, totalitar și represiv – era în continuare victorios.

Foto sus: Articol în presa franceză din timpul şederii lui Vasile Paraschiv la Paris (stânga). Vasile Paraschiv în urma unei bătăi, în anul 1984 (dreapta). 

Note:

1. Estimare apărută în cartea istoricului francez Stéphane Courtois, specialist în istoria comunismului: Cartea neagră a comunismului: Crime, teroare, represiune.
2. În aprilie 2016, Președinția României înființează Comisia Prezidențială pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România, o comisie care să argumenteze printr-un raport că regimul comunist aflat în România în perioada 1948-1989 trebuia condamnat public.
3. Lt.col. (r) Alexandru Vişinescu este condamnat în urma campaniei inițiate de IICCMER în aprilie 2013, demers ce avea ca scop aducerea în fața justiției a unui număr de 35 de foști lucrători ai Direcției Generale a Penitenciarelor suspectați de comiterea, până în anul 1964, a unor abuzuri și crime politice în unitățile de detenție în care au activat.
4. Andrei Muraru, Vişinescu, torţionarul uitat: închisoarea, crimele, procesul, Editura Polirom, Iași, 2017, p. 14.
5. Vasile Paraschiv, Așa nu se mai poate, tovarășe Nicolae Ceaușescu! Memorii după 20 de ani, Curtea Veche, București, 2007, p. 38.
6. Vasile Paraschiv, Lupta mea pentru sindicate libere în România: terorismul politic organizat de statul comunist. Ediție îngrijită, studiu, note și selecția documentelor de Oana Ionel și Dragoș Marcu; postfață de Marius Oprea. Editura Polirom, Iași, 2005, p. 349.
7. Ibidem, p. 356.
8. Fragmente din Şcoala Memoriei 2003. Prelegeri şi discuţii de la a VI-a ediţie a Şcolii de Vară de la Sighet (7-15 iulie 2003), editor Armand Goşu, editorul colecţiei Romulus Rusan, Fundaţia Academia Civică, 2003.
9. Ion Vianu, Persecuția psihiatrică a opozanților și disidenților, în Comunism și represiune în România: Istoria tematică a unui fratricid național, volum coordonat de Ruxandra Ceşereanu, Polirom, Iași, 2006, pp. 210-211.
10. Vasile Paraschiv, Lupta mea pentru sindicate libere în România, p. 361.
11. Document aflat în arhiva C.N.S.A.S., fond S.I.E., dosar nr. 20, f. 34.
12. În 1979, Ionel Cană, Gheorghe Braşoveanu, Alexandru Nagy şi Nicolae Dascălu pun bazele unui sindicat liber, intitulat Sindicatul Liber al Oamenilor Muncii din România (SLOMR), o organizație paralelă cu Uniunea Generală a Sindicatelor din România, structură mamut cu milioane de membri.
13. Vasile Paraschiv, Lupta mea pentru sindicate libere în România, p. 374.
14. Vasile Paraschiv, Așa nu se mai poate, tovarășe Nicolae Ceaușescu! Memorii după 20 de ani, Curtea Veche, București, 2007.
""