Saint-Just – confidentul lui Robespierre
Între anii 1787 şi 1870 lumea occidentală parcurge o serie de crize revoluţionare. La sfârşitul secolului al XVIII-lea mişcarea revoluţionară începe în teritoriile britanice. În Irlanda şi în America de Nord, tulburările s-au declanşat şi au dus la autonomia Irlandei şi la independenţa Statelor Unite. În Ţările de Jos olandeze a izbucnit o revoluţie în semn de protest împotriva monarhiei ereditare, care voia să numească un stathouder (guvernator), revoluţie care va fi înăbuşită de acţiunea conjugată a Marii Britanii şi a Prusiei. Anul 1787 este şi anul începutului Revoluţiei Franceze, fiindcă înainte de revoluţia burgheză a existat o revoluţie aristocratică, având drept urmare slăbirea considerabilă a puterii regale şi triumful a ceea ce s-a convenit să numim revoluţie.[1]
Revoluţia franceză „ a creat” numeroase personalităţi, una dintre acestea fiind Louis Antoine Léon de Saint-Just (25 august 1767 – 28 iulie 1794), de obicei cunoscut sub numele de Saint-Just, lider militar şi politic, cel mai aproapiat confident al lui Maximilien Robespierre. Prietenia dintre cei doi a avut ca punct de plecare sfârşitul anului 1790, atunci când Saint Just i-a scris lui Robespierre, pentru prima dată, cerându-i să ia în considerare o petiţie locală.Prin corespondenţa lor, cei doi, au legat o prietenie profundă, care va dura până în ziua morţii lor, ei fiind doi dintre cei mai importanţi membri ai Clubului Iacobinilor din Paris.
În noiembrie 1792, Saint Just îşi ţine prima cuvântare parlamentară arătând că judecarea regelui trebuie înţeleasă ca act politic. Scurta interveneţie a lui Saint Just exprima nemulţumirea membrilor Adunării care au sesizat disimularea juridică a crimei politice. Prin cuvântarea lui Robespierre din 3 decembrie, teza lui Saint Just era dusă la ultimele sale consecinţe, condamnarea regelui fiind “ o măsură de salvare publică “, mai precis “ un act de care depinde cimentarea Republicii şi soarta naţiunii”.[2]
După moartea regelui Ludovic al XVI-lea, căzut sub cuţitul ghilotinei în ziua de 21 ianuarie 1793, monarhia se prăbuşea, fiind instaurată republica;în aceste condiţii s-a dovedit necesară elaborarea unei noi legi fundamentale a ţării.
După înlăturarea conducătorilor Girondinei în noaptea de 31 mai/1 iunie 1793, aceste lucrări de elaborare a Constituţiei au continuat într-un ritm accentuat, datorită contribuţiei preponderent montaniarde, un rol important revenindu-i lui Saint Just. Însă, primejdia făcea Constituţia nouă inaplicabilă. „În circumstanţele în care se găseşte Republica, Constituţia nu poate fi stabilită. Ea ar deveni garanţia atentatelor împotriva libertăţii, fiindcă i-ar lipsi violenţa necesară pentru a le reprima”, motiva Saint Just în şedinţa din 10 octombrie a Convenţiei naţionale. El cerea în continuare adoptarea unui decret care să precizeze din primul articol că „guvernul provizoriu al Franţei este revoluţionar până la încheierea păcii”, cu alte cuvinte va conduce ţara prin măsuri excepţionale.
Una dintre aceste măsuri, a fost impunerea a ceea ce a rămas in istorie sub numele de „teroare iacobină”. Ca regim de teroare legală, dictatura iacobină urmăreşte stabilirea unei legislaţii corespunzătoare nu numai pentru condamnarea delincvenţilor, dar şi pentru reprimarea delictelor. Principalul său organ represiv din punct de vedere politic era Tribunalul revoluţionar creat în martie 1793 şi instalat în marea cameră a Parlamentului din Palatul de Justiţie.[3]
Saint Just a jucat un rol important şi în reformarea armatei Republicii Franceze. Prin legea din 21 februarie 1793, care decretase ridicarea în masă, cu alte cuvinte mobilizarea generală, efectivele armatelor Republicii crescuseră cu 300 000 de oameni, ajuncând la un efectiv total de aproape 1 000 000 de ostaşi. Era cea mai numeroasă a vremii. Dar tocmai această creştere nemăsurată a efectivelor ridica nenumărate probleme noi. Una din cele dintâi dintâi a fost aşa-zisa „amalgamare” a unităţilor de voluntari şi de linie. Prin decretul din 22 noiembrie acelaşi an s-a stabilit ca un batalion de linie şi două de voluntari sau mobilizaţi urmau să formeze o semibrigadă. „Unitatea Republicii cere unitate înarmată. Patria nu are decât o inimă şi voi nu vreţi ca fiii ei să o împartă cu sabia” spunea Saint Just. Prin legislaţia elaborată în continuare s-au pus bazele organizatorice ale noii armate care asigură de acum înainte victoriile Republicii. Dacă guvernul continuă să desemneze înaltul comandament, se uniformizează avansarea cadrelor şi alături de veterani se impun tineri care s-au distins prin pricepere, îndrăzneală si civism. Din rândurile acestora din urmă se recrutează marii generali ai Revoluţiei, de la Jourdan şi Hoche la Bonaparte. „Soldaţi – se adresa Saint Just, ca reprezentant al naţiunii, armatei de la Rin – am venit să vă răzbunăm dându-vă conducători care să vă ducă la victorie. Am hotărât să căutăm, să recompensăm, să avansăm pe cei care merită”.[4]
Armata anului II a republicii franceze este o armată revoluţionară care luptă pentru suprimarea oricărui privilegiu, pentru abolirea feudalităţii, pentru dispariţia despotismului;în ochii ei, duşman este şi contrarevoluţionarul, şi preotul refractar, şi emigrantul, nu numai englezul, prusacul şi austriacul. Identificând republica cu libertatea şi egalitatea, Comitetul salvării publice izbuteşte să convingă pe soldaţii-cetăţeni că, în calitate de luptători, ei sunt datori să dea ascultare ordinelor. Comandamentul militar este subordonat îndeaproape puterii civile:armata nefiind decât instrumentul politicii, pentru guvernul revoluţionar întreaga conducere a războiului rămânea o prerogativă esenţială a puterii civile. Discursurile lui Saint Just, care urmărea de aproape problemele militare, abundă în maxime de felul acesta:„ Elogierea generalilor nu se va face decât la sfârşitul războiului”, „ titlul de general este o rămăşită de pe vremea monarhiei, dar arta militară a monarhiei nu ne mai convine;sistemul de luptă al armatelor franceze trebuie să fie dispozitivul de şoc”.[5]
Saint Just a fost implicat direct şi în bătălia din 20 aprilie 1794 împotriva austriecilor conduşi de Coburg. Planurile combinate ale lui Carnot şi acţiunea directă a lui Saint Just, Lebas şi Lebon, ca reprezentanţi în misiune, blochează drumul spre Paris al imperialilor, care erau înfrânţi la 18 mai la Tourcoing, pierzând 2000 de prizonieri. La 26 iunie 1794 avea loc la Fleurs cea mai mare bătălie dată de soldaţii Republicii în timpul dictaturii iacobine.[6]Meritul victorie îi revine în mare parte lui Saint Just:el a condus coloanele neîncetat în atac;dar a refuzat să menţioneze aceasta în raportul către Convenţie:„ Îmi place foarte mult să aud că se anunţă victorii, dar victoriile nu trebuie să devină prilejuri de trufie. Ziua de la Fleurus a fost pomenită, dar acei care nu au spus niciun cuvânt au fost prezenţi acolo;s-a vorbit despre asedii, dar acei care nu au spus niciun cuvânt erau în tranşee”.[7]
În opinia unor istorici, idealul democraţiei sociale a fost împărtăşit, cu oarecare deosebiri de nuanţă, de masele populare şi de burghezia mijlocie cu idei revoluţionare, totuşi, această orientare socială a fost cel mai bine precizată de Saint Just:„ Nu trebuie să existe nici bogaţi, nici săraci, opulenţa este o infamie”. În lucrarea sa „ Fragments sur les Institutions republicaines”[8], Saint Just îngrădeşte proprietatea în anumite limite, prin suprimarea libertăţii de a face testamente, prin împărţirea egală a succesiunilor între toţi urmaşii în linie directă, prin interzicerea moştenirilor în linie colaterală şi prin intrarea în proprietatea statului a tuturor bunurilor aparţinând celor care nu lasă în urmă rude în linie directă. Scopul acestei legislaţii sociale este „să dea tuturor francezilor posibilitatea de a dobândi satisfacerea cerinţelor primordiale ale vieţii, fără a depinde de altceva decât de legi şi fără nicio obligaţie mutuală rezultând din starea civilă”. În alt loc, el spune:„ Omul trebuie să trăiască independent”. Astfel apărea în gândirea republicanilor noţiunea de drept social:comunitatea naţională, învestită cu un drept de control asupra modului de organizare a proprietăţii, intervine pentru a menţine o egalitate relativă între oameni, prin reconstituirea micii proprietăţi, pe măsură ce evoluţia economică tinde să o distrugă, în scopul de a preîntâmpina înjghebarea unui nou monopol al averilor şi formarea unui proletariat în stare de dependenţă.[9]
În luna iulie 1794 criza politică prezenta aspecte felurite. În timp ce dictatura iacobină era concentrată şi consolidată în mâinile guvernului revoluţionar, baza ei socială la Paris şi baza policită în Convenţie se îngusta necontenit. Neîntelegerile dintre cele două comitete de guvernământ şi dezbinarea din sânul Comitetului salvării publice dezlănţuiră criza. În cursul verii anului 1794, sub masca unor manifestări de devotament faţă de Convenţie şi de comitetele de guvernământ, se constată o degenerare iremediabilă a vieţii politice în secţiunile Parisului şi o vrăjmăşie de neînfrânat a sanchiloţilor din capitală faţă de regimul republican. „ Revoluţia a îngheţat”, observă Saint Just. Cauzele sunt în acelaşi timp de ordin social şi de ordin politic.[10]
Convenţia acceptă cu mult mai greu dictatura robespierriştilor. Atunci se formează o coaliţie de vechi girondini, vechi dantonişti şi hebertişti, care îi atacă pe iacobini;aceştia răspund în mod stângaci şi, puşi în afara legii, sunt arestaţi;îi eliberează Comuna, care îi apără fără prea mare convingere, cu atât mai mult cu cât sans-culottes parizieni nu le iartă execuţia lui Hebert. Sunt arestaţi din nou şi executaţi. Ziua de 9 thermidor marchează, odată cu execuţia iacobinilor, sfârşitul revoluţiei populare şi revanşa girondinilor.[11]
În concluzie, putem afirma că atât Saint Just, cât şi Robespierre, au rămas tot timpul prizonieri ai propriilor contradicţii:prea conştienţi de interesele burgheziei pentru a se lega fără rezerve de sanchiloţi, ei arătau în acelaşi timp prea multă grijă faţă de nevoile sanchiloţilor ceea ce burghezia nu le-a iertat.
Bibliografie:
1. Nicolae Liu, Revoluţia franceză, moment de răscruce în istoria umanităţii, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1994
2. Albert Soboul, Revoluţia franceză, Editura Ştiinţifică, Bucureşti 1962
3. F.-G. Dreyfus, A. Jourcin, P. Thibault, P. Milza, Istoria Universală, volumul 3, Evoluţia lumii contemporane, Editura Unvivers Enciclopedic Gold, Bucureşti, 2009
NOTE
[1] F.-G. Dreyfus, A. Jourcin, P. Thibault, P. Milza, Istoria Universală, volumul 3, Evoluţia lumii contemporane, Editura Unvivers Enciclopedic Gold, Bucureşti, 2009, p. 15
[2]Nicolae Liu, Revoluţia franceză, moment de răscruce în istoria umanităţii, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1994, p. 131
[3]Ibidem, p. 167
[4]Ibidem, p. 170
[5]Albert Soboul, Revoluţia franceză, Editura Ştiinţifică, Bucureşti 1962, p. 359
[6]Nicolae Liu, op.cit., p. 171
[7]Albert Soboul, op.cit., p. 361
[8] „Însemnări asupra instituţiilor republicane”
[9]Albert Soboul, op.cit., p. 350
[10]Albert Soboul, op.cit., p.363
[11]F.-G. Dreyfus, A. Jourcin, P. Thibault, P. Milza, op.cit., p. 47
