Saga Djuvara: Trandafir Djuvara, bunicul străbunicului. „Na şi mie, na şi ţie,/ Numai Domnul să ne ţie/ Veşnic în diplomaţie“
Neagu Djuvara a donat Ateneului Român bustul de bronz al bunicului său, Trandafir Djuvara, unul dintre cei mai importanţi diplomaţi ai României independente. Aceasta este istoria domnului Trandafir, spusă de Neagu Djuvara. O poveste de pe vremea bunicilor străbunicilor noştri.
Din ce în ce mai îndelung comentată şi inutil răstălmăcită a devenit, în ultimele zile, o anume declaraţie a lui Neagu Djuvara potrivit căreia fluxul de refugiaţi care vin spre Europa este comparabil, la scara unei istorii de mii de ani, cu începutul Evului Mediu, când Europa a fost ocupată de barbari. Amestecul de civilizaţii nu e văzut cu ochi buni de istoricul Neagu Djuvara şi nici n-are cum să fie. Reacţiile teroriştilor gândirii asumate public nu au întârziat. S-a vorbit despre naivităţile anacronice ale unei persoane care, ca urmare a multelor preocupări şi a vârstei înaintate, analizează cu dificultate nuanţele unei crize contemporane cu multe variabile. S-a vorbit despre „ţuţizarea“ României, cu referire la previziunile cinematografice pe care Petre Ţuţea le făcea în anii ’90.
Aparte de dezbaterea angajată, în care numele unui adevărat nobil precum Neagu Djuvara este rostogolit cu inutilă grandilocvenţă pentru a conferi şi un pic de exotism unui subiect oricum încrâncenat, un lucru măcar e cât se poate de clar:şi astăzi, cuvântul lui Neagu Djuvara are o greutate aparte. Poate datorită opiniilor tranşante, dar pertinente. Poate ca urmare a farmecului aparte al unui om care, la 99 de ani, încă are energia de a rămâne, în faţa publicului, aceeaşi antologie ambulantă de un rafinament absolut. Un om care aminteşte de un trecut prea nesocotit pentru a fi rememorat cu uşurinţă. Neagu Djuvara are delicateţea de a adăuga mereu, într-un răspuns banal, un „ştiaţi că?“ impresionant, are puterea de a face o conexiune neaşteptată, adesea revelatorie. Şi, măcar pentru aceste calităţi, charisma sa devine magnetică.
Oricare-ar fi motivul, Neagu Djuvara este un personaj care face audienţă. E iubit de români, iar reciproca e indiscutabilă. Totuşi, acest articol nu este despre Neagu Djuvara, boier, istoric, diplomat, jurist, filosof, romancier, jurnalist, francofil, străbunic. Nu. Mergem puţin mai departe. Acest articol e despre bunicul lui Neagu Djuvara, Trandafir Djuvara. Bunicul străbunicului.
A supravieţuit în cavou
Întâi de toate, ştirile:Neagu Djuvara a donat Ateneului Român bustul de bronz al bunicului său, creat de celebrul sculptor Mihai Onofrei înainte de cel de-Al Doilea Război Mondial. Monumentul – pentru că ne permitem să-i spunem aşa – se află deja în foaierul Ateneului şi a putut fi remarcat de către spectatorii Festivalului „George Enescu“, însă va fi vernisat la începutul lunii octombrie. Înainte de a fi adus aici, bustul a stat ascuns, vreme de un regim comunist şi de prea mulţi ani de tranziţie, în cavoul familiei Djuvara de la Cimitirul Bellu. A supravieţuit acolo, în cavou, pentru a fi valorificat public târziu, în 2015, totuşi nu prea târziu, prin grija Fundaţiei Culturale Erbiceanu şi cu ajutorul maestului Doru Drăguşin, care a ajutat la restaurarea bustului şi a realizat postamentul din granit roz şi piedestalul care să integreze lucrarea în estetica foaierului Ateneului.
A scris istoria Turciei
Bunicul străbunicului trebuia să rămână în Ateneu. Ca o insuficientă, dar mulţumitoare recunoaştere a întregii sale activităţi în serviciul României. Trandafir Djuvara s-a numărat printre autorii morali ai construcţiei acestui epicentru al culturii muzicale din România. A reprezentat cu pricepere interesele naţionale ale României aproape jumătate de secol. Şef de misiune diplomatică la Belgrad (1887-1888), Sofia (1888-1891), Constantinopol (1896-1900), la Galaţi, în Comisia Europeană a Dunării (1905), la Bruxelles (1909-1920) şi la Atena (1920-1925). A scris una dintre lucrările importante de istorie a Turciei – „Cent projets de partage de la Turquie (1281-1913)“ (n.r. – O sută de proiecte de partaj al Turciei). A fost cel care l-a proclamat pe mitropolitul Antim drept şef al Bisericii Române din Macedonia – primul mitropolit al românilor din Imperiul Otoman. A fost cel dintâi român care a discutat cu perseverenţă problema drepturilor de autor – a semnat primul tratat între Belgia şi România privind proprietatea literară şi artistică.
