Personalități din istoria BNR: Mitiță Constantinescu (1890 – 1946)

Mitiță Constantinescu, pe numele său adevărat Dumitru Constantinescu, s-a născut la București, la 20 octombrie 1890. După absolvirea școlii elementare, a urmat cursurile Liceului “Gheorghe Lazăr” și apoi pe cele ale Facultății de drept a Universității din București. În 1912, la vârsta de 22 de ani, a devenit licențiat în drept și a început să practice avocatura. 

Erou de război

Între 1914-1915, după izbucnirea primului război mondial, Mitiță Constantinescu a urmat cursurile Școlii pregătitoare pentru ofițeri de rezervă la infanterie. Mobilizat, în cadrul Regimentului 70 infanterie, o dată cu intrarea României în război, în august 1916, a fost rănit în octombrie același an. În aprilie 1917, a fost avansat la gradul de locotenent în rezervă, iar în 1924 a primit gradul de căpitan în rezervă. În Arhiva BNR se păstrează o copie de pe carnetul său de ofițer de rezervă în care sunt menționate și distincțiile primite în cariera militară: medalia Ordinul Țării, Coroana României în grad de cavaler, fără spade, Steaua României în grad de cavaler cu panglică Virtutea Militară, același ordin în grad de ofițer cu panglică Virtutea Militară, Crucea comemorativă de război, Steaua României în grad de comandor, Legiunea de onoare în grad de cavaler [1].

Conform informațiilor regăsite în documentele de arhivă, neconfirmate însă de datele înscrise în carnetul său de ofițer, Mitiță Constantinescu a fost grav rănit în campania din 1916 și a petrecut un timp îndelungat în spitalul din București al Societății Ortodoxe Române. După vindecare, Comandamentul Militar German i-a oferit postul de președinte al Tribunalului Prahova, dar Constantinescu a refuzat orice colaborare. Din cauza acestei atitudini, a fost internat în lagărul de prizonieri de la Starslund, unde, “față de tratamentul nedemn aplicat ofițerilor aliați prizonieri, s-a făcut interpretul lor, înfruntând autoritățile militare dușmane, ceea ce i-a atras condamnarea la patru ani de închisoare grea” [2].

Abia după încheierea războiului și repatrierea prizonierilor, și-a continuat desăvârșirea pregătirii profesionale, susținând la Paris, în anul 1928, teza de doctorat cu titlul Les dérogations à la transmission du droit de propriété selon les lois agraires. Conținutul lucrării și susținerea acesteia au constituit un remarcabil succes, recunoscut unanim de către Consiliul Universității din Paris, care i-a acordat titlul de doctor al acestei prestigioase instituții de învățământ.

Guvernator și ministru

După terminarea războiului, Mitiță Constantinescu a desfășurat o activitate politică susținută în rândurile Partidului Național Liberal, al cărui membru marcant a fost, ocupând funcții importante de-a lungul anilor. În 1919, a fost numit șef de cabinet al ministrului industriei și comerțului, apoi a devenit secretar general la Ministerul Agriculturii și Domeniilor în timpul marii guvernări liberale (1922-1926), deputat (1926-1928 și 1933-1934), subsecretar de stat la Ministerul de Finanțe (5 ianuarie – 1 octombrie 1934; 2 octombrie 1934 – 23 septembrie 1935) și guvernator al Băncii Naționale a României (23 septembrie 1935 – 17 septembrie 1940).

Mitiță Constantinescu a fost numit guvernator al Băncii Naționale a României prin ”Înalt Decret Regal nr. 2224 /1935, pe data de 23 septembrie 1935, pe o perioadă de 6 ani, conform art. 48 din Statutele Băncii, în locul Domnului Gr. Dimitrescu, demisionat pe ziua de 26 iulie 1935” [3]. La data numirii în funcția de guvernator, Mitiță Constantinescu era subsecretar de stat la Ministerul de Finanțe, în guvernul Gheorghe Tătărăscu (foto). Concomitent cu ocuparea funcției de guvernator al Băncii Naționale a României, în perioada 30 martie 1938 – 1 februarie 1939, Mitiță Constantinescu a deținut portofoliul industriei și comerțului (sau al economiei naționale, cum avea să se numească după 7 aprilie 1938) în cel de-al doilea guvern condus de patriarhul Miron Cristea. În cel de al treilea guvern condus de același Miron Cristea, Mitiță Constantinescu a ocupat funcția de ministru de finanțe (1 februarie – 6 martie 1939), păstrând-o de asemenea și pe cea de guvernator.

După decesul patriarhului Miron Cristea, în fruntea guvernului a fost numit Armand Călinescu, care mai ocupa și funcțiile de ministru de interne și ad-interim la apărarea națională (7 martie – 21 septembrie 1939). Noul președinte al Consiliului de Miniștri l-a păstrat și el în funcția de ministru de finanțe pe același guvernator al Băncii Naționale a României, Mitiță Constantinescu. Istoria se repetă, fiind guvernator și ministru de finanțe și în guvernele ce au urmat: guvernul general Gheorghe Argeșeanu (21-28 septembrie 1939); guvernul Constantin Argetoianu (28 septembrie – 23 noiembrie 1939); guvernele Gheorghe Tătărăscu (24 noiembrie 1939 – 10 mai 1940; 11 mai – 3 iulie 1940).

Mitiță Constantinescu a fost un apropiat al regelui Carol al II-lea, așa cum reiese din memoriile suveranului, care-l amintește adesea. De altfel, din ianuarie 1939, Mitiță Constantinescu a fost și membru în Directoratul Frontului Renașterii Naționale, formațiune politică înființată de rege. L-a dezamăgit însă pe Carol al II-lea, în momentul în care în consiliile de coroană convocate pentru discutarea notelor ultimative primite din partea sovieticilor cu privire la soarta Basarabiei, în iunie 1940, a fost pentru cedarea acestei provincii istorice românești [4]. Periplul în tandemul funcțiilor de guvernator al Băncii Naționale – ministru de finanțe s-a încheiat pentru Mitiță Constantinescu la 4 iulie 1940, când la conducerea țării a venit guvernul condus de Ion Gigurtu, guvern în rândurile căruia nu s-a mai aflat.

La 17 septembrie 1940, Mitiță Constantinescu a demisionat din funcția de guvernator al Băncii Naționale a României, în urma instalării guvernului Ion Antonescu. Generalul avea echipa sa, iar în fotoliul de guvernator al Băncii Naționale a României a fost numit Alexandru Ottulescu. Ulterior, Mitiță Constantinescu a lucrat în avocatură, îngrijindu-și sănătatea șubrezită de efort și de boală. Despre starea civilă a lui Mitiță Constantinescu informațiile sunt destul de sumare.

În momentul angajării la Banca Națională a României avea în întreținere pe mama și sora sa, nefiind căsătorit. Starea sa materială era bună, dacă luăm în calcul faptul că era acționar la Societatea “Astra Vagoane” de unde ridica în 1931, după propria declarație, dividende în valoare de 250000 lei anual [5]. Din toate informațiile pe care le deținem reiese faptul că nu a fost căsătorit în perioada mandatului său în fruntea institutului de emisiune. Surse memorialistice [6] menționează că, în timpul războiului, Mitiță Constantinescu își petrecea timpul alături de soția sa, la Snagov și la Pucioasa.

În Uniunea Patrioților

După război, Mitiță Constantinescu a revenit în viața publică. Ziarul “Dreptatea”, oficiosul Partidului Național-Țărănesc, a publicat la 14 septembrie 1944 un articol intitulat “Mitiță redivivus”, condamnând încercarea fostului guvernator de a reveni în politică [7]. Mitiță Constantinescu nu s-a mai alăturat însă, așa cum ne-am fi așteptat, foștilor colegi din rândul Partidului Național-Liberal, ci a acționat în cadrul Uniunii Patrioților, organizație politică creată în vara anului 1942.

Uniunea Patrioților a aderat la proiectul de platformă al Frontului Național Democrat elaborat de comuniști și a susținut guvernul dr. Petru Groza instalat la 6 martie 1945, guvern în cadrul căruia deținea 5 ministere. La 10 ianuarie 1946, Uniunea Patrioților s-a transformat în Partidul Național Popular, Mitiță Constantinescu fiind ales președinte. Credem că pentru definirea noilor sale convingeri politice este relevant programul acestui partid care se declara partizanul monarhiei constituționale într-un regim parlamentar democrat, în favoarea descentralizării și simplificării administrației, pentru controlul trusturilor, cartelurilor și marilor instituții bancare, refacerea și echiparea industriei naționale, dirijarea și controlul circulației mărfurilor și, interesant de subliniat, pentru naționalizarea Băncii Naționale a României. Multe dintre aceste idei au fost dezvoltate de Mitiță Constantinescu cu diferite prilejuri, așa cum vom vedea în continuare [8].

Mitiță Constantinescu (al 3-lea din dreapta) membru al guvernului Miron Cristea

Nu putem trece cu vederea faptul că după război, Mitiță Constantinescu a avut o intensă activitate prosovietică. Aparent frivol, acest oportunism trebuie alăturat contextului politic în care s-a produs mutația, Constantinescu nefiind singurul personaj de prim-plan din viața politică a României interbelice, care s-a reorientat politic. La 12 noiembrie 1944, Mitiță Constantinescu s-a numărat printre membrii fondatori ai Asociației Române pentru Strângerea Relațiilor cu Uniunea Sovietică (A.R.L.U.S.), devenind la un moment dat chiar vicepreședintele acestei organizații.

Alături de el au stat în acel moment nume sonore ale culturii și științei românești: Mihail Sadoveanu, C.I. Parhon, Simion Stoilov, Alexandru Rosetti ș.a. De asemenea, Mitiță Constantinescu a fost președinte al consiliului de administrație al editurii „Cartea Rusă”. Demn de remarcat este și faptul că Mitiță Constantinescu a făcut parte, în 1946, din delegația română prezentă la negocierile Conferinței de Pace de la Paris. Mitiță Constantinescu a încetat din viață la 20 septembrie 1946, măcinat de o boală necruțătoare care îl chinuia de mult timp (relevante în acest sens sunt însemnările regelui Carol al II-lea, precum și amintirile academicianului Costin C. Kirițescu).

NOTE

1 Arhiva Băncii Naționale a României (în continuare se va cita Arhiva BNR), fond Personal, dosar Mitiță Constantinescu , f. 122.
2 Idem, fond Secretariat, dosar 28/1934, f.98.
3 Arhiva BNR, fond Personal, dosar Mitiță Constantinescu, f.2.
4 Carol al II-lea, Între datorie și pasiune. Însemnări zilnice, vol.II, București, Casa de presă și editură Șansa S.R.L., 1996, p.201, 204.
5 Arhiva BNR, fond Personal, dosar Mitiță Constantinescu, f.9.
6 Rene de Weck, Jurnal, București, Editura Fundației Culturale Române, 2000, p.72, 129, 134, 137.
7 Șerban Rădulescu-Zoner, Dumitru Bușe, Beatrice Marinescu, Instaurarea totalitarismului comunist în România, București, Editura Cavallioti, 1995, p.15.
8 Enciclopedia de istorie a României, București, Editura Meronia, 2001, p.205.