Autor 15218 vizualizări


 Deşi avea un trecut de mai multe secole,  Macedonia, ţara  lui Filip al II-lea şi a lui Alexandru cel Mare, a rămas mult timp necunoscută, în noaptea istorică a lumii balcanice. Macedonia şi-a făcut loc în spaţiul egeean, atunci când oraşele greceşti, după dezastrele aduse lor de războiul peloponeziac (431— 404 î.e.n.) au intrat într-o perioadă de acută criză politică, economică şi socială. În veacul al IV-lea, Macedonia, o ţară considerată „barbară” până atunci, ieşi brusc pe primul plan în  Peninsula Balcanică. Filip al II-lea (359—336) ajunse treptat stăpânul întregii Peninsule Balcanice, iar fiul său, Alexandru  Macedon (336—323), atinse Indul cu armatele sale.

Relieful Macedoniei cuprinde două regiuni distincte. Către  mare, o câmpie numita Emanthia, era ţinutul cel mai fertil şi poarta de pătrundere a influenţelor greceşti. Mai spre nord se întindea Macedonia muntoasă, străbătută de văi adânci şi locuită de o populaţie de păstori şi vânători. Regimul climateric  oferă o împletire de climă mediteraneană şi continentală. Contrastele dintre anotimpuri se remarcă prin veri excesiv de calde, urmate de ierni cu zăpadă bogată şi răscolită de vânturi. Cerealele, viţa de vie, pomii fructiferi şi păstoritul ofereau hrana de bază unei populaţii eterogene, puternic diferenţiată din punct de vedere social-economic. În Macedonia, o ţară de răscruce, şi-au dat întâlnire, din punct de vedere lingvistic şi cultural, populaţiile trace, ilirice şi greceşti. A existat totuşi o limbă macedoneană pe care o folosea şi Alexandru, atunci când vorbea în faţa armatei.

Obişnuiţi cu asprimea climei şi viaţa modestă, cultivatorii ţărani sau păstorii aspri din munţi  au iubit cu pasiune vinul, calul şi războiul. Din rândurile lor, regii macedoneni au putut recruta o excelentă armată de infanterie şi de cavalerie. Cultura greacă a atins mai mult nobilimea şi aşezările agricole apropiate de coasta egeeană.

Originele statului macedonean se pierd în secolul al VII-lea  î.e.n. În veacurile VI şi V se cunosc mai mulţi regi macedoneni, prieteni sau duşmani ai coloniilor greceşti din Peninsula Calcidică. Archelaos I(419—400) este prezentat de istoricul Tucidide ca un mare „reformator” şi protector al culturii greceşti. În palatul construit în noua sa capitală, Pella, el a primit artişti şi poeţi eleni.

După moartea lui, Macedonia a stagnat, din cauza multor lupte cu vecinii iliri, traci şi greci, până  ce tronul a fost acaparat de către Filip al II-lea (359—336),   în calitate de regent al nepotului său Amyntas, în curând înlăturat de el.  Regele Filip al II-lea a barat triburilor trace şi ilirice drumul invaziei prin Macedonia şi a deschis ţării, la Marea Egee,   o largă fereastră economică şi politică, în dauna coloniilor greceşti calcidice şi a intereselor Atenei. După ce şi-a întins controlul militar până la Dunăre, Adriatică şi Bizanţ, el s-a amestecat în certurile greceşti, şi în ultimii ani de domnie controla întreaga Eladă. Nu a putut realiza ultima etapă a marelui său program politic, cucerirea Orientului, fiind asasinat la Pella. Această cucerire s-a îndeplinit cu succes de către fiul său, Alexandru Macedon.

Domnia celor doi mari regi a fost mult tulburată de Olympia, soţia lui Filip şi mama lui Alexandru. Era o prinţesă epirotă, autoritară, vijelioasă, ambiţioasă şi orgolioasă, al cărei suflet fusese mult răscolit de practica unor culte mistice, orfice şi dionisiace. De la mama sa, Alexandru va moşteni o violenţă a pasiunilor, dragostea pentru literatură şi ambiţia fără margini de a depăşi mereu culmile gloriei.

Olympia adusese în Macedonia un spirit demoniac, ancestral în ţara sa natală, Epirul. În anumite momente, regina a apărut ca un geniu nefast pentru soţ şi fiu, prin atrocităţile şi anarhia pe care le provoca în Macedonia. O ambiţie constantă o împingea mereu să încerce a ocupa primul loc oficial în treburile statului. Asemenea veleităţi politice erau închise femeilor din acea vreme. Natura aspră şi sălbatică a ţării sale natale lăsase adânci amprente în sufletul ei năvalnic.

Epirul este brăzdat de o mulţime de văi, despărţite prin şiruri de munţi ce se detaşează din lanţul Balcanilor, formând o regiune dintre cele mai sălbatice şi având la Adriatică o singură ieşire mai importantă, la golful Ambracia. Ţinutul acesta calcaros şi lipsit de izvoare apare astăzi dezolant ca înfăţişare, din cauza despăduririlor, dar în antichitate fusese dominat de codri uriaşi şi de o climă plăcută. Toate neamurile care au trăit în văile epirote sălbatice au fost influenţate de natura locului, în ceea ce priveşte structura lor sufletească şi obiceiurile. Multe au practicat un cult deosebit pentru izvoare şi arbori. Acolo se afla oracolul de la Dodona;acolo exista credinţa că foşnetul frunzelor de copaci nu este altceva decât glasul misterios al lui Zeus, transmiţând celor ce veneau să afle voinţa divină, gândurile creatorului suprem.

Triburile greceşti indo-europene, în timpul migraţiunilor lor spre sud, au zăbovit multă vreme în mijlocul acestor văi izolate, unde au creat frumoase mituri oglindind natura misterioasă a Epirului. Dorienii, ca fii ai lui Heracles, au pornit din ţinutul păduros al Epirului ca să se reverse în veacul al XH-lea î.e.n. asupra Peloponesului, unde au stabilit statul spartan.

După scurgerea ultimelor neamuri greceşti din Epir, locul lor a fost ocupat de triburi ilirice, venite dinspre nord, în frunte cu populaţiile de molossi şi chaonieni. În cadrul acestor confederaţii tribale, prin veacul al VII-lea î.e.n. s-au impus molossii, stabiliţi în partea sudică a ţinutului. Sub raport etnic şi geografic, în Epir, situaţia era asemănătoare cu aceea din Macedonia, până în momentul când cultura greacă, venită dinspre Tessalia şi de la Adriatică, pătrunse puternic printre epiroţi. Elenizarea făcu progrese importante, mai întâi în mijlocul nobilimii, apoi şi în rândurile meşteşugarilor şi negustorilor.

Pentru unitatea sufletească, economică şi politică a epiroţilor, sanctuarul de la Dodona avea un rol important. Deşi preoţii de acolo erau greci, riturile îndeplinite de ei se moşteniseră din fondul credinţelor străvechilor autohtoni. Ca preoţii să ajungă buni prezicători, Zeul de la Dodona, din ţara molossilor, le cerea să doarmă pe pământul gol, îmbrăcaţi în piei de animale nerase, şi să nu se spele niciodată pe picioare.

Molossii, populaţia epirotă din care se trăgea şi Olympia, căutau să demonstreze insistent originea lor elenică şi prin faptul că, după legendă, dinastia lor avusese ca fondator pe  homericul erou Achile. Curtea regală şi aristocraţia epirotă fuseseră, într-adevăr, mult influenţate de cultura şi civilizaţia greacă, dar populaţia de jos nu-şi pierduse limba şi moravurile ei ilirice.

Aceea care avea să devină regină a Macedoniei se născuse în jurul anului 375 î.e.n., la Ambrakia, în ţinutul stăpânit de tatăl său, Neoptolemos, rege al molossilor. În copilărie, pe domeniile părintelui său, Olympia purtase alte trei nume:Myrtale, Polixenia şi Stratonice. Până la căsătoria sa cu Filip al II-lea nu se cunosc prea multe ştiri despre copilăria şi tinereţea ei. Căsătoria avu loc în toamna anului 357, deoarece în anul următor, în noaptea când nebunul Herostrat incendia templul Artemidei din Ephes, se născu fiul lor, Alexandru Macedon. Întâlnirea, îndrăgostirea celor doi, căsătoria lor şi naşterea cuceritorului lumii au fost împletite de Plutarh într-o serie de povestiri şi miracole.

„Se spune că Filip s-a iniţiat în misterele din Samotrake o dată cu Olympia. El era atunci un băieţandru, iar ea o copilă orfană. Filip de cum a văzut-o s-a îndrăgostit de ea şi a pus la cale căsătoria, după ce mai întâi a căpătat învoirea lui Arybbas, unchiul ei”.

Dar istoricii moderni sunt de părere că această căsătorie, considerată „romantică”, a fost în realitate o uniune de interese politice, procedeu de care Filip s-a folosit adesea, ca să-şi extindă teritoriile şi influenţa diplomatică. Atunci când se realiza căsătoria sa cu Olympia, regele avea deja multe alte soţii „diplomatice”. Phila, o principesă macedoneană, făcând parte din neamul Elymiotis, o ramură colaterală a dinastiei regale, îi devenise soţie;concomitent mai luase în căsătorie pe principesa iliră Audata-Euridice, ca să-şi consolideze stăpânirea în nord. După unele calcule, în haremul lui Filip al II-lea se puteau număra până la cincizeci de femei din Tracia, Iliria, Tessalia şi din toată lumea grecească. Una dintre aceste „soţii”, Philinna din Larisa, a  fost mama imbecilului Filip Arrhidaios, ajuns totuşi la domnie, după moartea ilustrului său frate vitreg, Alexandru.

Poligamia era admisă de legile macedonene. În cazul lui Filip al II-lea, cunoscut ca afemeiat şi ca „ginere al tuturor regişorilor traci şi iliri“, căsătoriile au avut totdeauna un substrat politic, ca şi în cazul Olympiei. Dintre aceste numeroase regine una ocupa însă locul principal şi oficial. Pe acesta l-a deţinut şi Olympia, până în momentul când a intervenit o nouă căsătorie a regelui, de mai mare interes politic. Amorul puternic pentru o regină ţinea deci atâta timp cât durau şi combinaţiile politice ale regelui cu ţara respectivă.

Amiciţia şi mai apoi stăpânirea Epirului îi puteau înlesni lui Filip să-şi creeze acolo o bază de pornire pentru luptele cu triburile ilirice din nord şi cu oraşele greceşti din sud. Se crede că Olympia, deşi rămasă orfană, domnea peste molossi în momentul când mîna ei fu cerută de regele Macedoniei. Tratativele au fost duse cu Arybbas, tutorele, unchiul şi cumnatul Olympiei, care conducea în numele minorei.

Noua soţie deveni repede principala regină la Pella, datorită unor evenimente de seamă. Philinna, care deţinuse până atunci situaţia de primă regină, deşi tânără, muri pe neaşteptate. În curând, Olympia îi născu lui Filip, pe Alexandru, copil de care regele s-a ataşat de îndată, apoi o fiică, pe Cleopatra, de asemenea dragă monarhului macedonean. Primii ani ai căsniciei lor au cunoscut o puternică afecţiune şi armonie conjugală, deşi motive de neînţelegere se găseau destule. Filip nu se arăta un soţ cu o bună conduită, iar Olympia dăduse frâu liber firei sale violente şi orgolioase, de îndată ce devenise mamă.

Plutarh leagă ziua de naştere a lui Alexandru şi de unele ştiri însemnate ce i-au sosit lui Filip în aceeaşi zi, la Potideea, colonie greacă din Calcidica pe care o asedia. Generalul său, Parmenion, îl înştiinţa că înfrânsese dârzenia triburilor războinice ale dardanilor, iar un curier venit în grabă de la jocurile olimpice i-a comunicat că, acolo, carul său de luptă ieşise învingător.

Olympia, ca şi soţul său, credea că Epirul devenise prin căsătoria dinastică un domeniu al lor, fără ca acesta să fi ataşat Macedoniei. După plecarea ei, rămăsese a domni acoio Arybbas, care se temea de o anexare a Epirului de către Filip. Era, mai ales, îngrijorat de faptul că nepoata sa păstra strânse legături cu locurile natale. Duşmănia apăru mai întâi între Olympia şi Arybbas, apoi interveni şi Filip în acest conflict, bineînţeles, alături de regină. În anul 351, macedonenii organizară o primă campanie în Epir;Arybbas fu bătut şi i se impuse o dependenţă totală faţă de Macedonia. Peste nouă ani, din motive pe care nu le cunoaştem îndeajuns, dar care au avut desigur ca autor moral tot pe Olympia, Filip interveni iarăşi în Epir. Arybbas, bătut şi alungat din ţară, fu înlocuit pe tron cu Alexandru din Epir, fratele Olympiei, un tânăr în vârstă de 20 de ani. În realitate, Epirul îşi pierduse acum întreaga independenţă, deoarece Alexandru Epirotul devenise unealta docilă a surorii sale şi executa numai ceea ce i se ordona de la Pella.

Ambiţia reginei mărise statul Macedoniei. Filip se putea considera fericit, deoarece politica sa expansionistă găsise un bun susţinător în persoana dârzei regine. La Pella, tânăra regină continua unele practici religioase oculte, de esenţă orfică, precum şi unele orgii dionisiace, pe care le cunoscuse din copilărie, la ea acasă. Plutarh ne informează că:

„Olympia căuta să-şi piardă cumpătul cu mai multă ardoare decât celelalte şi se străduia să se dea beţiei divine cu mai multă patimă. De aceea, la thiasuri (serbări dionisiace) aducea cu ea şerpi mari îmblânziţi, iar şerpii ieşeau uneori din coşurile sfinte, împodobite cu iederă şi se încolăceau în jurul tirşilor (sceptrul lui Dionysos) şi coroanelor purtate de femei, iar bărbaţii când îi vedeau erau cuprinşi de groază”. Practica unor asemenea rituri excentrice se potrivea cu firea mistică şi sbuciumată a reginei, ieşită şi ea, ca şi cultele respective, dintr-o lume primitivă şi „barbară”. Ele nu puteau crea un dezacord între soţi.

Până la vârsta de 13 ani, copilul Alexandru a stat sub supravegherea directă a mamei. Primul pedagog al principelui a fost Leonida, o rudă săracă a Olympiei, adusă din Epir. Profesorul epirot îi aplică o instrucţie de tip „spartan”, extrem de severă în ceea ce priveşte disciplina şi cumpătarea. Mulţi ani după aceea îşi va reaminti Alexandru de loviturile de vergi primite de la Leonida. Odată încheiată misiunea lui Leonida, în formarea intelectuală a lui Alexandru interveni Filip, aducîndu-i ca profesor pe celebrul filozof Aristotel. Nu cunoaştem relaţiile dintre Olympia şi noul profesor, dar în nici un caz, n-au fost ostile.

Buna înţelegere dintre Filip şi epirotă şi-a arătat primele fisuri pe măsură ce „haremul” soţului continua să se populeze. În anul 342, Filip deveni ginere şi al regelui trac Cothelas, a cărui fiică, Meda, nu a putut totuşi să ia locul Olympiei, ca primă regină. Doi ani mai târziu, unele scrisori schimbate între Filip şi Olympia se rătăciră la Atena, de unde au fost trimise nedeschise, la Pella, ca să fie menajate relaţiile cu Macedonia. Amical, s-a rezolvat de asemenea şi descoperirea la Pella a unui spion atenian, capturat de Filip. Cel arestat declara că venise cu cumpăraturi alese din Atena pe care dorea să le dăruiască Olympiei şi totul fu uitat.

Neînţelegerile familiale ale lui Filip veniră cu timpul şi din partea lui Alexandru, nemulţumit şi el de prea multele „căsătorii şi amoruri” ale tatălui, cu femei ce aduceau dezbinare. Olympia, soţie „răutăcioasă, certăreaţă şi mânioasă”, îmbătrânea şi se vedea cu timpul dată la o parte de aceste intruse mai tinere, de aceea îşi încuraja feciorul împotriva tatălui.

Discordia cea mare în familia lui Filip s-a produs în toamna anului 337 î.e.n. La acea dată, Alexandru, în vârstă de 19 ani, se impusese la curte, în urma bravurilor sale din bătălia de la Cheroneea (338), când atacul cavaleriei, condusă de el, adusese o strălucită victorie asupra coaliţiei greceşti. Cearta s-a iscat la ospăţul de nuntă a lui Filip cu o nouă soţie, Cleopatra-Euridice, o nobilă macedoneană foarte frumoasă, „de care, fecioară fiind ea, Filip, cu toată vârsta sa înaintată, se îndrăgostise şi o adusese în casă” (Plutarh). Unchiul miresei, puternicul nobil macedonean Attalos, consilier de seamă al regelui, înfierbântat de băutură, îndemnă pe comeseni să se roage zeilor, ca din căsătoria Filip — Cleopatra să se nască, în sfârşit, un fiu legitim, demn de domnie. Alexandru care se afla de faţă, se înfurie şi trânti o cupă în capul insolentului, zicând: „Dar ce, eu sunt bastard, smintitule? (Plutarh). Condus de aburii vinului, Filip a încercat să se năpustească cu pumnalul asupra fiului, dar s-a împleticit din cauza beţiei şi a căzut.

După această întâmplare a urmat ruptura. Alexandru şi mama sa, umilită, înlocuită acum de o rivală periculoasă în inima regelui şi în ceea ce priveşte întâietatea feminină de la curte, s-au autoexilat în Epir, pe lângă unchiul şi fratele lor. Se spune că Olympia ar fi încercat să-l determine pe Alexandru din Epir să întreprindă o campanie împotriva lui Filip. Acela şi-a dat seama însă de slăbiciunea armatei sale faţă de cea macedoneană şi nu s-a aventurat în războiul de răzbunare, dorit de Olympia. Om cu multă chibzuinţă, Alexandru Epirotul folosi serviciile corintinianului Demarat, ce era oaspete al casei sale, ca să ajungă la o înţelegere cu Filip. La Pella, solul îl dojeni prieteneşte pe Filip pentru dezbinarea şi tulburarea din casa sa şi-l convinse să recheme pe Olympia şi pe fiu. Sfaturile mediatorului n-au convins însă şi pe violenta Olymipia, care a refuzat să revină în Macedonia. Despărţindu-se de fiul său, ea îi atrăgea atenţia asupra primejdiilor ce-l pot aştepta din partea Cleopatrei-Euridice şi a lui Attalos. Olympia credea şi ea că este bine ca Alexandru să stea mereu la Pella, pentru a nu-şi periclita succesiunea la tron.

După reîntoarcerea lui Alexandru în Macedonia, înţelegerea dintre tată şi fiu nu s-a arătat deplină, mărul discordiei aruncându-l, de departe, tot Olympia. Satrapul Cariei, Pixodoros, dori să perfecteze înţelegerea dintre el şi Filip şi printr-o căsătorie, oferind pe fiica sa lui Filip Arrhidaios. Luând cunoştinţă de aceste proiecte, Olympia îl îndemnă pe fiul său să solicite el mâna fiicei lui Pixodoros. Fără să-şi înştiinţeze părintele, Alexandru ascultă sfatul mamei sale, ceea ce îl supără profund pe Filip, de îndată ce prinse firul intrigilor epirotei.

În primăvara anului 336 î.e.n., avangărzile macedonene, sub comanda lui Parmenion şi Attalos, ocupaseră un mare cap de pod dincolo de Hellespont şi aşteptau semnalul pentru invadarea Imperiului persan. Filip se pregătea şi el să treacă strâmtorile cu grosul trupelor sale, dar în ajunul plecării se simţi îngrijorat din cauza urzelilor Olympiei, care, în lipsa sa şi nesupravegheată, îi putea provoca dificultăţi în Macedonia. Ca să împiedice uneltirile fostei sale regine, el puse la cale o nouă căsătorie dinastică cu casa regală epirotă. Reuşi să logodească pe fiica sa Cleopatra cu Alexandru al Epirului, fratele Olympiei. Nunta trebuia să aibă loc în toamna anului 336 în oraşul Aegae.

Dar nu mult timp după aceasta, Filip căzu sub pumnalul nobilului macedonean Pausanias. Acesta fusese jignit de Attalos, fără ca regele să-i ia apărarea. Asasinatul apărea deci ca o răzbunare personală, dar toată lumea ştia că Olympia nu era străină de acest omor, profund detestat de Alexandru. Vina Olympiei se poate deduce din faptul că ea singură a dat cinstirea funebră cuvenită asasinului, care fusese crucificat din ordinul lui Alexandru. Toată lumea rămăsese convinsă că numai Olympia aţîţase pe Pausanias să săvârşească această crimă şi că Alexandru nu avusese nici un amestec. Justinus relatează că regina pregătise caii pentru fuga lui Pausanias, că pe capul mortului pusese apoi o coroană şi s-a îngrijit de incinerarea acestui ucigaş.

După dispariţia lui Filip, Olympia sosi ca o furtună din Epir la Pella, setoasă de răzbunări şi vărsări de sânge. Primele ei victime au fost Cleopatra-Euridice şi fiica sa, Europa, născută cu câteva luni înainte de asasinarea lui Filip. „Cleopatra — povesteşte Justinus — pe care Filip o luase în căsătorie (punând-o) în locul ei (al Olvmpiei), îşi văzu fiica sugrumată în braţele ei, ea însăşi fu silită apoi să se spânzure  şi rivala sa, contemplându-i corpul neînsufleţit, îşi satisfăcu privirea printr-o răzbunare plătită cu cele mai înspăimântătoare crime. În sfârşit, ea consacră lui Apollo, sub numele de Myrtale, pe care-l purtase în copilărie, pumnalul cu care fusese lovit Filip şi părea că doreşte să arate la toată lumea prin asemenea acte că asasinarea soţului său fusese pusă la cale de ea”.

Metodele sângeroase folosite pentru uciderea acestora au stârnit oroarea lui Alexandru. El îşi iubea foarte mult mama, dar avea nevoie de multă stăpânire de sine ca să îndure cu resemnare faptele ei nesăbuite.

Atunci când a fost asasinat Filip, Alexandru, găsindu-se în capitala Macedoniei, a pus imediat mâinile pe frânele guvernării şi nimeni n-a mai îndrăznit să-i conteste dreptul de succesiune la tron. Armata îl recunoscu prin glasurile celor mai de seamă generali ai ei, Parmenion şi Antipater. Eventualii pretendenţi la tron, fraţi vitregi, veri, unchi şi alte rude apropiate au fost masacrate fără milă. Prima victimă a fost insolentul Attalos. S-a făcut o excepţie numai pentru fratele său vitreg, Filip Ahrhidaios, considerat inofensiv din cauza debilităţii sale mintale.

Campania din Orient se deschise oficial în primăvara anului 334 î.e.n., după ce Alexandru, prin trei expediţii fulger, adusese Grecia la ascultare şi potolise neamurile „barbare”, până la Istru. Plecând pentru un război îndelungat, el hotărî să lase locţiitor regent, în Macedonia, pe bătrânul general Antipater, un excelent comandant şi om de stat cu experienţă. Numirea o supără pe Olympia care se socotea îndreptăţită să ocupe ea acest important post. Apărea ca ceva straniu, pentru acele vremuri, ca o femeie să guverneze o ţară şi să comande oştile. Alexandru cunoştea destul de bine apucăturile despotice ale reginei, gata oricând să-i producă greutăţi în Macedonia. Dragostea purtată mamei l-a silit mereu pe fiu să o menajeze şi să o domolească cu valoroase cadouri însoţite de scrisori pline de afecţiune. Dar, în ceea ce priveşte problemele de guvernare şi cele politice, a ţinut-o mereu departe de ele. Din prăzile persane au beneficiat, în afară de Olympia, Cleopatra, Leonida şi mulţi prieteni din Macedonia.

Încă înainte de a trece Alexandru în Asia, certurile dintre Olymipia şi Antipater au izbucnit violent şi au continuat până la moartea cuceritorului Orientului. În timp ce Alexandru obţinea victorii după victorii în Orient, lupta se desfăşura dârz între Olympia şi Antipater. În drumul său de la Hellespont pîâă la Indus, regele a fost continuu hărţuit de scrisorile Olimpiei şi ale lui Antipater care se acuzau reciproc. Regentul era învinuit că urzeşte răsturnarea puterii lui Alexandru în Europa, că abuzează de puterile ce i s-au încredinţat, că nu arată nici un fel de respect faţă de mama-regină. La rândul său, Antipater îi comunica lui Alexandru toate încercările puse la cale de către ambiţioasa mamă, ca să împartă guvernarea în două. Cuceritorul Imperiului persan, la început, nu a pus la îndoială fidelitatea bătrânului general, fiindcă ştia prea bine ce fel de mamă are. Pentru siguranţa persoanei lui Antipater, l-a autorizat pe acesta să-şi angajeze o gardă personală. Prin cuvinte pline de respect, îi arăta mamei sale ca nu are dreptul să se amestece în exercitarea mandatului de guvernator şi comandant de oşti încredinţate aceluia.

Raporturile duşmănoase dintre Olympia şi Antipater sunt  astfel prezentate de istoricul Arrianus:

„Drept este că Alexandru primea necontenit scrisori de la cei doi. Antipater se plângea de atitudinea arogantă a Olympiei, de temperamentul ei arţăgos, oricînd gata să ţeasă o intrigă,  
foarte nepotrivită pentru o femeie care era mama lui Alexandru. O dată, ascultând ultimele veşti privitoare la ea, Alexandru exclamase chiar:«Cumplit preţ trebuie să mai plătesc pentru cele nouă luni de zile…». Pe de altă parte, Olympia îi scria că poziţia lui în societate şi onorurile făcuseră din Antipater un încrezut, care uita cui datorează această situaţie şi care găsea că i se cade preeminenţa, atât în Macedonia cât şi în Elada. În ce-l priveşte pe Alexandru, acesta înclina acum să dea mai multă crezare învinuirilor îndreptate împotriva lui Antipater, învinuiri al căror conţinut constituia, de altfel, un mai mare pericol pentru tronul său. Cu toate acestea, nimic în atitudinea ori în cuvintele lui Alexandru n-a lăsat vreodată să se întrevadă vreo schimbare de sentimente faţă de persoana lui Antipater”.

Plutarh (Alexandru, 39) ne-a transmis şi el destule detalii referitoare la acest conflict. Într-o scrisoare, mama îi recomanda fiului: „îndeobşte, fă bine prietenilor şi cată să ai prieteni încărcaţi de glorie. Dar acum tu prea îi faci pe toţi deopotrivă cu regele lor, le pregăteşti multe prietenii, iar pe tine te lipseşti”. Aluziile vizau pe Antipater şi pe fiii săi, care se găseau în armata lui Alexandru. Regele primea multe asemenea scrisori de la mamă, dar nu le arăta prietenilor. Numai o dată, după ce îi sosise de la Olympia o scrisoare plină de acuzaţii împotriva lui Antipater, chemă pe Hephaistion, cel mai intim dintre amicii săi şi o citiră împreună. După lectura depeşei, Alexandru îşi scoase din deget inelul-pecete şi—l puse pe gura lui Hephaistion, ceea ce însemna că tăcerea şi discreţia lui fuseseră sigilate pentru totdeauna. Se mai spune că altă dată, primind o scrisoare similară de la Antipater, ar fi exclamat după citirea ei:— „Antipater uită că o singură lacrima a mamei mele şterge zece mii de scrisori”.

Veninul din scrisorile Olympiei împotriva regentului a avut ecou şi la cartierul lui Alexandru, pe când acesta se întorcea victorios, de la Indus la Babilon. Doi copii ai lui Antipater se găseau pe lângă rege, Iolas, în calitate de paharnic, şi Cassandros, ca ofiţer de gardă. Ultimul a luat în derâdere pe perşii ce îngenunchiau în faţa regelui, obicei neuzitat în Grecia şi Macedonia. Alexandru s-a înfuriat, l-a apucat de gât pe insolent şi l-a trântit cu capul de perete. Mulţi ani mai târziu, Cassandros, domnind ca rege peste macedoneni şi greci, va dovedi că nu a uitat lecţia primită de la Alexandru, căci ori de câte ori vedea statui ale cuceritorului începea să tremure. Se crede de asemenea că executarea lui Lyncestis, ginerele lui Antipater, din ordinul lui Alexandru, s-a produs tot din cauza acuzaţiilor epistolare ale Olympiei. La şase ani după moartea lui Alexandru, din ordinul Olympiei au fost deshumate oasele lui Iolas şi aruncate, deoarece ea credea că acesta, ca paharnic, îi dăduse otravă fiului său.

Învrăjbirile de la Pella o determinară pe certăreaţa regină ca în anul 331/330 să părăsească Macedonia şi să se retragă lângă fratele său, în Epir, acum şi ginere al său, prin căsătoria cu fiica sa, Cleopatra. Spera ca acolo să ducă o politică mai liberă şi să fie respectată ca mamă a unui mare erou, dar în acelaşi timp să poată continua liber urzirea intrigilor împotriva lui Antipater, rămas deplin stăpân la Pella.

În acel moment, regele Alexandru al Epirului se găsea plecat cu oastea în Italia sudică, chemat de oraşul Tarent, atacat de către lucani şi bruţi, populaţii din interiorul peninsulei (334 î.e.n.). Campania purtată de epirot se termină cu un mare dezastru în iarna anului 330. Regele a fost asasinat de către un lucan, iar armata sa fu total distrusă la Pandosia. În timpul acestei nenorociri, Olympia se găsea în Epir. În absenţa soţului plecat în Italia, treburile Epirului fură suplinite de către Cleopatra, care deveni apoi regentă pentru fiul său minor.

Faţă de sora sa Cleopatra, Alexandru Macedon arăta aceeaşi afecţiune, ca şi pentru mamă, îi trimitea şi ei daruri din Orient, de aceea aproba regenţa ei. Cleopatra se bucura de mare stimă, atât în Epir cât şi în Macedonia şi Grecia. La moartea soţului său, o solie ateniană îi prezentase condoleanţe sincere.

Raporturile dintre casa regală a Macedoniei şi a Epirului ajunseseră excelente şi ar fi continuat să se dezvolte în chip fericit, dacă, şi de astă dată, nu ar fi intervenit nesăbuitele ambiţii ale Olympiei. Mama lui Alexandru credea că are drepturi mai mari asupra tronului Epirului şi nu se împăca cu regenţa fiicei sale. În mod cu totul abuziv se amestecă în treburile politice, interne şi externe ale ţării. Într-o scrisoare adresată oraşului Atena tuna şi fulgera împotriva faptului că acesta restaurase şi înfrumuseţase sanctuarul oracolului de la Dodona, fără consimţămîntul ei. După spusele sale, ea era singura ce deţinea calitatea de stăpână legală peste ţara molossilor, în care se afla templul.

La un moment dat, relaţiile deveniră atât de încordate, încât Cleopatra părăsi Epirul şi căută protecţie lângă Antipater, în Macedonia. Alexandru nu reuşi să le împace pe cele două văduve — mamă şi fiică — întărâtate una împotriva alteia. Deplin satisfăcută rămase Olympia. Acum domnea în Epir de una singură şi de acolo ticluia cu mai multă libertate intrigile împotriva lui Antipater. Autoritatea ei se simţi imediat în Epir şi Macedonia:Rechemă pe lângă ea pe Aiakides, fiul fostului său unchi şi tutore, Arybbas, cu intenţia de a-l face rege. Când află că Harpalos, vistiernicul lui Alexandru Macedon, se refugiase de la Babilon la Atena cu o parte din tezaur, scrise imediat atenienilor să i-l predea ei pe fugar, împreună cu banii furaţi. Or, Atena intra în domeniul de control politico-militar al lui Antipater, ceea ce dovedea din partea mamei lui Alexandru un amestec făţiş şi abuziv în treburile Macedoniei.

Cu toate că Arrian şi Plutarh subliniază că atitudinea binevoitoare a lui Alexandru faţă de Antipater a rămas neschimbată până la moartea sa, există unele dovezi contrarii, în legătură cu tulburarea relaţiilor dintre guvernator şi rege, ca rezultat al scrisorilor Olympiei. Înainte de moartea sa, Alexandru lăsase la vatră zece mii de veterani care reveneau din Orient în Macedonia, sub comanda lui Crateros şi Polyperchon, doi valoroşi generali ai săi. Crateros aducea cu el şi un ordin al regelui pentru înlocuirea lui Antipater care, odată demis, trebuia să plece în Orient cu noi întăriri pentru armată. Olympia nu putu gusta bucuria destituirii şi îndepărtării marelui său duşman, deoarece Alexandru muri pe neaşteptate, la Babilon în iulie 323 î.e.n. Roxana, soţia celui dispărut, era gravidă, foştii generali ai lui Alexandru Macedon îşi împărţiră guvernarea statului.

Moartea fiului, marele său protector, a provocat adevărata tragedie a vieţii Olympiei. Atinsese vârsta de cincizeci de ani şi, în pragul bătrîneţei, rămânea la discreţia hrăpăreţilor generali ai lui Alexandru, ajunşi prin împărţirea teritorială stăpânii giganticului imperiu cucerit de sabia fiului său. Alexandru fusese mândria întregii sale existenţe;nu putea plânge cel puţin la capul lui, deoarece Ptolemeu, satrapul Egiptului, îi dusese resturile pământeşti la Alexandria Egiptului. Peste tot întâlnea numai duşmani, iar Antipater, scăpat de primejdia de a fi înlocuit, triumfase asupra ei. Plină de durere, îndoliata mamă gemea spunând:

— „Nefericit copil ! Tu crezi că vei merge între zei, dar tu nu te bucuri cel puţin de ceea ce-i hărăzit fiecărui mort:puţin pământ şi un mormânt”.

Dar setea ei de răzbunare şi dorinţa de a domni nu o părăseau, cu toate nenorocirile ce se abătuseră asupra ei şi multele primejdii ce o asaltau de pretutindeni. Deoarece se răspândise zvonul că moartea lui Alexandru s-ar fi produs din cauza otrăvii dată lui de fiii lui Antipater, toată furia ei se abătu timp de şase ani asupra acestei familii. Nicanor, fiul cel mare al regentului a fost executat;oasele celui de-al doilea fiu, Iolas, au fost profanate. Scăpă din masacrul provocat de Olympia numai Cassandros, după ce o sută dintre prietenii acestuia căzură sub sabia călăului Olympiei.

Antipater continua însă să păstreze postul său de guvernator al Greciei şi Macedoniei. Până să nască Roxana, rămasă gravidă la moartea soţului său Alexandru, imbecilul Filip Arrhidaios, despre care se spunea că otrăvurile Olympiei îi tulburaseră mintea în copilărie, ocupă postul de regent, sub tutela lui Perdiccas, ales cancelar al imperiului de către generalii lui Alexandru. În învălmăşeala atâtor evenimente ce au urmat după moartea lui Alexandru, Olympia nu a putut să-şi menţină decât stăpânirea asupra Epirului. Dar şi acolo, autoritatea ei începea să se clatine. La Atena trăia încă unchiul său Arybbas care dorea să ajungă el rege al Epirului. Când grecii se răsculară împotriva lui Antipater, Arybbas obţinu ajutorul Atenei şi încercă să o alunge pe nepoată din ţara sa natală.

Într-o situaţie atât de disperată, izolata Olympie luptă să se pună sub protecţia unuia dintre puternicii diadohi — guvernatorii satrapi ce-şi împărţiseră imperiul. Spre această soluţie nu se putea merge decât prin căsătorii „dinastice”. Se împăcă repede cu fiica sa Cleopatra, disponibilă pentru căsătorie după moartea soţului său Alexandru din Epir. Mama încercă mai întâi să-şi recăsătorească fiica cu puternicul general Leonnatos, proaspăt întors din Orient. Acest prim proiect a eşuat, deoarece acela căzu ucis de grecii răsculaţi, în lupta de la Lamia. Atunci Olympia îşi oferi fiica regentului Perdiccas, dar într-un moment destul de delicat pentru regent. Din motive politice, Perdiccas ducea deja tratative de căsătorie cu Nicaia, fiica lui Antipater. Fu pus în mare încurcătură, deoarece o uniune cu sora lui Alexandru Macedon îi surâdea mult mai mult. El căută să dea o dublă lovitură:scrise Olympiei să o trimită pe fiică la Sardes pentru căsătorie, dar, în acelaşi timp, deveni ginerele lui Antipater şi cumnatul puternicului Cassandros. Nu mult după aceasta, bunele relaţii dintre Antipater şi Perdiccas se destrămară, deci se ivise un moment favorabil de a o repudia pe Nicaia. Expedie imediat, cu daruri bogate, la Sardes, pe Eumene — fostul secretar al cancelariei lui Alexandru Macedon —, ca să-i comunice Cleopatrei apropiatul său divorţ de fiica lui Antipater şi hotărârea de a o lua în căsătorie pe ea. Însă fiica Olympiei, jignită de comportarea nesinceră a lui Perdiccas, ezită, apoi renunţă la căsătorie. Al doilea plan matrimonial al Olympiei eşua definitiv, în anul 321, când Perdiccas fu asasinat. Mama-regină se găsea acum şi mai izolată.

După dispariţia lui Perdiccas, şefii militari din fosta armată a lui Alexandru se întruniră la Triparadeisos, în Syria. Ca regent în locul lui Perdiccas a fost ales Antipater, deci cel mai înverşunat duşman al Olympiei. El aduse în Macedonia pe Filip Arrhidaios cu soţia sa Euridice şi pe Roxana însoţită de micul Alexandru. Pentru mama lui Alexandru Macedon nu mai era loc la Pella. Stătu liniştită în Epir, timp de doi ani (321—319), până ce află satisfăcută vestea morţii lui Antipater (ajuns la vârsta de 80 de ani). Era o mare bucurie pentru ea, dar şi o nenorocire pentru liniştea Macedoniei (319). Testamentul lăsat de Antipater era redactat împotriva ambiţiilor de domnie ale Olympiei. Bătrînul numea ca succesor-regent pe generalul Polyperchon, om popular în Macedonia, iar cancelar, pe fiul său Cassandros, personaj autoritar, răzbunător şi crud. Acela nu putea uita instigaţiile făcute cândva împotriva lui, prin scrisorile Olympiei, trimise la Babilon, când Alexandru Macedon îl lovise cu capul de perete.

Între generalii lui Alexandru Macedon care îşi împărţiseră imperiul în calitate de satrapi guvernatori, aşteptând majoratul fiului Roxanei, se formaseră două tabere. Unii doreau menţinerea unităţii imperiului şi a dinastiei (Polyperchon, Eumene etc), dar cei mai mulţi (Ptolemeu, Seleucos, Antigon, Lysimah etc.) se gândeau la împărţirea definitivă a statului şi la înlăturarea urmaşilor lui Alexandru. Perdiccas şi Antipater luptaseră pentru păstrarea moştenirii lui Alexandru, iar acum Polyperchon trebuia să continue această idee. Noul regent nu avea însă calităţile necesare pentru îndeplinirea unei atare sarcini. Trebuia ca cineva, cu un prestigiu mai mare, să-l tuteleze şi pe el. Se gândi la mama aceluia ce cucerise lumea şi-i scrise, rugând-o să vină în Macedonia, ca tutore al fiului lui Alexandru Macedon. Pentru Olympia invitaţia apărea extrem de atrăgătoare, dar şi periculoasă;ambiţioasa regină urma să reintre în viesparul din Macedonia, unde lăsase triste amintiri. Mai înainte de a lua o hotărâre, ea scrise lui Eumene, în Asia, om de încredere al ei şi ataşat sincer faţă de interesele urmaşilor lui Alexandru Macedon. Pe acest grec inteligent îl întrebă dacă în acele momente de mare nestabilitate politică este bine sau nu să meargă în Macedonia, pentru a se ocupa de educaţia unui nepot expus multor pericole. Eumene reflectă serios şi-i răspunsese sincer, sfătuind-o să rămână deocamdată în Epir, deoarece lupta dintre diadohi, pentru stăpânirea imperiului fiului său, se arăta din ce în ce mai înverşunată. În cazul când se va hotărî să nu-i asculte părerea, el o îndemna pe Olympia ca, odată ajunsă în Macedonia, să fie atentă la primejdiile ce o aşteaptă acolo şi pe care le poate evita, dacă va înceta cu răzbunările personale. Concomitent, credinciosul Eumene scria lui Polyperchon, cerându-i să o apere pe ilustra mamă a lui Alexandru. În tratatul încheiat la Nora de către Eumene cu alţi rivali (320), el a cerut ca, alături de numele celor doi regi ai Macedoniei, unul debil mintal (Arrhidaios) şi altul minor (Alexandru), să figureze şi numele Olympiei, deoarece „ea reprezintă pentru armată ideia de dinastie şi de imperiu unitar”.

Deocamdată, Olympia ascultă sfaturile lui Eumene şi rămase în Epir. Chemă însă acolo pe Roxana şi pe micul Alexandru, ca să-şi poată îndeplini sarcina de tutore şi educator pentru nepot. Dar prin această chemare se scindase dinastia, deoarece un rege se găsea în Macedonia iar altul în Epir, fiecare supus unor influenţe politice divergente, pe timpul luptelor dintre diadohi. Având lângă ea pe urmaşul legitim al lui Alexandru Macedon, fără a dispune de învestitură, Olympia se considera îndreptăţită să se amestece în treburile politice din Europa şi Asia. Atunci când se iscă lupta dintre Eumene şi Antigon, ea „dădu ordin” ca toţi generalii să-l susţină pe grec, căci, în Orient, acesta era reprezentantul legal al regentului Polyperchon. Scrise de asemenea generalului Nicanor ce comanda în Attica armatele lui Cassandros, ajuns între timp stăpân al Macedoniei şi în conflict cu Polyperchon, să lase pe seama atenienilor portul Pireu şi cetăţuia Munichia. Cum Nicanor tărăgăna îndeplinirea ordinului, Olympia veni ea însăşi la Atena şi eliberă Pireul, câştigându-şi astfel simpatia atenienilor.

Divizarea dinastiei mări discordia dintre generalii ce-şi disputau posesiunile din jurul Mării Egee. Lupta se ducea acum între Polyperchon, aliat cu Eumene, pe de o parte, şi Cassandros, aliat cu Antigon Monoftalmul (Chiorul), stăpânul Asiei, pe de altă parte. A doua partidă găsise sprijin în Macedonia, din partea lui Filip Arrhidaios, condus de soţia sa Euridice. Polyperchon şi Eumene primeau îndemnuri din partea Epirului, unde se găsea Olympia cu nepotul şi nora. Cele două părţi ale dinastiei macedonene intrară indirect într-un conflict acut.

În Atena şi Pelopones, Cassandros avu succes deplin împotriva armatei lui Polyperchon, iar în Asia, Antigon era de asemenea victorios. Ca să slăbească poziţia Euridicei şi a lui Cassandros în Macedonia, Polyperchon îi ceru Olympiei sa părăsească Epirul. Aflând despre apropiata reîntoarcere a mamei lui Alexandru în Macedonia „de îndată, Euridice, geloasă pe puterea ce i se oferea rivalei sale şi profitînd de sănătatea precară a soţului său, a cărui putere o uzurpase, scrise lui Polyperchon, în numele lui Arrhidaios, ca să predea lui Cassandros armata, deoarece acesta fusese ales regent. Încurajat de Euridice, Cassandros deveni sclavul acestei femei îndrăzneţe” (Justinus).

În timp ce Cassandros se găsea prins în luptele din Pelopones, cu spartanii, Polyperchon, de comun acord cu Aiakidas, regele Epirului, aduse pe neaşteptate în Macedonia pe Olympia (anul 317). Euridice şi Arrhidaios avizară pe Cassandros şi încercară să se opună reîntoarcerii moştenitorilor direcţi ai lui Alexandru Macedon în patrie, ceea ce produse indignare printre macedonenii ce se alăturară Olympiei din respect pentru Alexandru Macedon, şi-l reconfirmară ca regent pe Polyperchon. După şase ani de domnie, Arrhidaios şi Euridice aveau şi ei destui duşmani la Pella. Se spune că Euridice pornise cu armata sa spre graniţele Epirului, ca să bareze drumul Olympiei. Cele două femei s-ar fi întâlnit călare, faţă în faţă, pe câmpul de luptă de la Euia, localitate situată la sud de lacul Ohrida. Olympia îmbrăcase un costum de bacantă şi înainta în mijlocul unui taraf de ţimbale care făceau un zgomot asurzitor, pe când Euridice se prezenta în armură de luptă macedoneană. Cuvintele şirete ale epirotei ar fi determinat soldaţii duşmanei sale să o părăsească. Arrhidaios a fost prins pe loc, iar Euridice, însoţită de Polycles, consilierul său, în fuga sa grăbită spre oraşul Amphipolis, ca să se salveze, a fost ajunsă din urmă. Deocamdată cei doi prizonieri fură închişi sub pază severă, în aşteptarea unor suplicii pe care numai o Olympie, care nu cunoştea nici un fel de clemenţă, se pricepea să le pregătească cu mare cruzime.

Olympia îşi ajunsese visul. Capturase doi mari rivali, iar acum era stăpâna Macedoniei şi regentă în numele nepotului său Alexandru. Polyperchon îi cedă întreaga putere. Dar şi de data aceasta lipsa de măsură puse stăpânire pe firea ei violentă. Se deslănţui pătimaş ca şi atunci când se reîntorsese în Macedonia după moartea lui Filip al II-lea. Eumene nu mai era în viaţă ca să-i trimită noi sfaturi de clemenţă. Căzuse şi el în lupta cu Antigon Monoftalmul şi, o dată cu acesta, dispărea ultimul sprijin al ideii unităţii fostului imperiu al lui Alexandru.

Nefericiţii Arrhidaios şi Euridice se găseau închişi în mizere celule strîmte, unde primeau hrană prin cîte o ferestruică şi aveau o groapă într-un colţ, pentru nevoile zilnice. Nenorocirea lor înduplecă populaţia care pretinse Olympiei să le acorde un tratament mai uman. Aceste proteste grăbiră însă sfârşitul captivilor. Din ordinul Olympiei, mai mulţi mercenari traci din garda sa îl străpunseră cu lancea prin ferestruică pe inocentul Arrhidaios, după ce domnise şase ani şi patru luni. Euridice se trăgea din sângele lui Amyntas, minorul rege, căruia Filip al II-lea îi uzurpase tronul. Ea rămase demnă până în ultimul moment. Pe ferestruică căuta să-şi strige drepturile asupra tronului şi să o insulte pe epirotă. În cele din urmă, Olympia o sili să se sinucidă. Îi trimise pentru acest act un pumnal, o sfoară şi o cupă cu otravă, ca să-şi aleagă singură felul de a muri. Înainte de a se stinge, Euridice în faţa gardienilor o blestemă pe tirana regină, dorindu-i ca zeii să-i trimită şi ei aceleaşi instrumente pentru moarte. Apoi, ea se spânzură, cu cordonul de la rochie, fără să verse o lacrimă.

Bătrâna regină nu se mulţumi numai cu aceste jertfe. Cruzimea ei se abătu apoi asupra rudelor, partizanilor şi prietenilor lui Cassandros. Sute de oameni, unii nevinovaţi, căzură sub sabia
călăilor Olympiei, din cauza pornirilor criminale ale unei femei, aproape dementă. „Femeie răzbunătoare şi nu regină, ea a vărsat sângele nobililor fără milă, ceea ce făcu ca dragostea supuşilor săi să se transforme în ură” (Justinus). Mulţi îşi aduceau aminte de avertismentele date de Antipater pe patul de moarte, când spusese:— „Fiţi atenţi ca nici o femeie să nu se urce pe tron”(Diodor).

Cassandros nu putuse opri răzbunările Olympiei, fiind ocupat cu războiul din Pelopones. Acolo primi ştirile despre atrocităţile Olympiei. Chemat de ai săi cu disperare, în Macedonia, glecă imediat spre nord, găsi strâmtoarea Termopile închisa de etolieni, aliaţii Olympiei, şi trecu pe mare în Tessalia. Ocupă apoi cea de-a doua strâmtoare, Tempe, mai înainte de a lua contact cu forţele Olympiei, comandate de Aristonous. Mulţi partizani ai reginei, înspăimântaţi de atrocităţile ei şi de apropiata răzbunare a lui Cassandros, o părăsiră.

Mama lui Alexandru împreună cu nora sa, Roxana, şi cu minorul Alexandru, se retraseră între zidurile puternice ale oraşului macedonean Pydna, însoţite de Deidamia, fiica regelui Aiakidas şi sora lui Pyrrhus, de Thessalonike, o fiică vitregă a Olympiei, care a adus numai cinste numelui tatălui său Filip, şi de multe alte femei de înalt rang, „un cortegiu mai mult strălucit decât util” (Justinus). Oraşul-cetate fu blocat pe mare şi pe uscat de forţele lui Cassandros şi astfel începu un lung asediu. La apelul Olympiei, regele Aiakidas al Epirului porni cu trupele sale, ca să despresoare Pydna. Dar soldaţii săi se revoltară şi pactizară cu Cassandros, sub influenţa căruia se instala în Epir o altă guvernare, susţinută acolo de trupele lui Cassandros. În Macedonia oştile lui Polyperchon, ce se pregăteau şi ele să-i sprijine pe asediaţi, au fost de asemenea corupte de promisiunile şi banii lui Cassandros. Toate ajutoarele sperate de dârza regină se spulberaseră. Mica sa garnizoană de apărare ducea lipsă de alimente alături de întreaga populaţie, deoarece oraşul nu avea depozite de hrană. Voinţa de fier a Olympiei îi sili pe toţi să reziste până în primăvara anului 316. O încercare de a evada pe mare nu-i reuşi. Foametea era aşa de mare în oraşul asediat, încât se ajunsese la canibalism.

Ea capitulă numai după ce primi asigurări din partea lui Cassandros că va fi lăsată în viaţă. Protestă împotriva arestării sale şi pretinse să apară în faţa unui tribunal special de judecată, demn de rangul ei, unde să se poată disculpa. Dar Cassandros nu-i acordă această favoare, temându-se de puterea ei de convingere faţă de judecători. Ce a urmat, ne povesteşte Justinus:
„însă Cassandros convocă o adunare a poporului pentru a-l consulta în ceea ce priveşte soarta reginei captive. În secret, el determină familiile victimelor ei să apară în haine de doliu la adunare şi să o acuze pe Olympia de cruzime. Aţâţaţi de acest spectacol, macedonenii nu mai ţinură seamă de măreţia rangului său de odinioară:ei o condamnară la moarte. Uitară că prin vitejia soţului şi a fiului său trăiseră fără frică în mijlocul atâtor duşmani puternici, că au putut strânge pentru ei atâtea bogăţii şi că au cucerit un imperiu mondial. Văzându-i pe aceşti oameni înarmaţi că înaintează ameninţători spre ea, Olympia îi întîmpină sprijinită de două sclave ale sale, acoperită de podoabele regale. Impresionaţi de aspectul reginei şi frământaţi de amintirile unui strălucit trecut legat de atâţia regi pe care ea îi reprezenta acum, asasinii se opriră în faţa ei. Însă alţi călăi împinşi de Cassandros, o loviră în sfârşit;ea nu se dădu înapoi înaintea săbiilor ridicate să o străpungă, nu scoase nici un strigăt care să-i arate slăbiciunea feminină. Primi moartea cu un curaj demn de ilustrul său neam şi, în ultima suflare a mamei, fu recunoscut Alexandru. Se spune că în momentul prăbuşirii la pământ şi-a acoperit picioarele cu rochia şi cu părul, ca nimic să nu ofere privirilor un spectacol impudic”.

Diodor ne informează că, după condamnare, spionii lui Cassandros i-ar fi propus reginei să fugă cu o corabie, astfel pregătită de ei încât să se scufunde în largul mării. Regina a refuzat această ofertă, bazându-se pe respectul ce-l mai deţinea printre unii macedoneni.

Felul cum a murit Olympia apare, de asemenea, controversat. După Justinus ar fi fost omorîtă cu sabia, după Diodor, ea ar fi fost sugrumată, iar Pausanias vorbeşte de o ucidere a ei cu lovituri de pietre. Se pare că versiunea lui Pausanias este cea mai apropiată de adevăr.

După capitularea oraşului, Roxana cu fiul său deveniră ostaticii lui Cassandros. El le fixă domiciliu forţat în cetăţuia Amphipolis.

Mama celui mai mare căpitan al lumii antice murise cu curaj, în urma unor acte de cruzime pe care le practicase ea însăşi, fără remuşcare. Fire demoniacă şi sălbatică, Olympia nu a fost  condusă de raţiune, ci de pasiuni violente. Nu posedăm un portret realist şi bine identificat al acestei faimoase regine. Bustul ei apare numai pe unele medalioane macedonene, bătut într-o formă cu totul idealizată şi tinerească. Se crede însă că Olympia era cu adevărat una dintre cele mai frumoase principese ale timpului său. O dată cu unele aspecte bune sau rele ale caracterului său, ea a transmis fiului şi trăsăturile nobile ale feţei sale.

Alexandru Macedon fusese ataşat sufleteşte mai mult de mama decât de tatăl său, care era o fire mai ponderată. De la mama sa moştenise neliniştea care îl mâna să realizeze noi cuceriri. Avea în el, după cum spuneau ofiţerii din suita sa, „demonul ce-l aţâţa”, atunci când pornea la luptă. Istoricii vechi vorbesc adesea despre corespondenţa afectuoasă ce se schimba între mama, rămasă în Europa, şi fiul ce pătrunsese adânc în Orient. Pe măsură ce gloria lui creştea se deştepta şi mai puternic în el orgoliul mamei. După ce consultase oracolul lui Amon-Ra din Egipt, Alexandru ajunsese să creadă că tatăl lui nu fusese Filip al II-lea, ci Zeus — Amon-Ra. Într-o scrisoare către mama sa folosi titulatura:„Regele Alexandru, fiul lui Zeus — Ammon, către mama sa Olympia, sănătate !” Mama i-ar fi răspuns sub o formă ironică:— „Fii bun, fiul meu şi taci, nu mă denunţa Herei;se va răzbuna crunt pe mine, dacă tu mărturiseşti prin scrisoarea ta că eu i-am fost rivală.” Această blândeţe a unei femei culte şi înţelepte faţă de fiul ei orgolios îi atrăgea lui Alexandru în chip fin şi delicat atenţia să părăsească încrederea deşartă — pe care i-o cultivaseră marile victorii, complimentele linguşitorilor şi succesele nesperate, — că el este fiul lui Zeus. (Aulus Gellius,  Nopţile attice).

Atât pe Olympia, cât şi pe Alexandru, firea şi cursul vieţii i-au dus spre prăpastia unor mari tragedii. Mama se profilează pe ecranul istoriei ca o femeie stăpânită de cele mai bizare pasiuni, zguduită de ambiţii fără limite şi gata oricând să înfigă pumnalul sau să ofere cupa cu otravă duşmanilor săi. A săvârşit crime înfiorătoare în timpul vieţii sale conjugale  nefericite, iar după moartea fiului său, mâinile ei nu se mai puteau curăţi de atâta sînge vărsat. Simpatia ce i s-a păstrat de-a lungul veacurilor se datoreşte numai faptului că a fost  mama lui Alexandru Macedon.

 D. Tudor,  Femei vestite din lumea antică, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1972

sursa:http://istoriiregasite.wordpress.com/2012/08/06/olympia-ambitioasa-mama-a-lui-alexandru-macedon/