Napoleon între politică şi femei

Autor 5765 vizualizări


Istoria consemnează existenţa multor femei în viaţa lui Napoleon. Unele au încercat să‑şi folosească farmecele în interese politice. Napoleon nu le‑a refuzat în ce priveşte farmecele. În ce priveşte politica însă, n‑a cedat. Pentru că un adevărat bărbat politic are în viaţă o singură iubită:Puterea.

Cel mai viu şi cel mai activ bărbat de stat al epocii moderne din Europa a fost pus şi el adesea în situaţia de a alege între cele două mari tentaţii:femeile şi politica. Cu cea dintâi s‑a născut şi a păşit din frageda tinereţe pe sol francez, unde o va cunoaşte imediat pe cea de‑a doua. Stările tensionate ale acesteia din urmă le aflăm totuşi incipient şi haotic înainte chiar de a părăsi definitiv Corsica.

Mama lui – doamna Laetitia – are primul merit de a‑l determina să aleagă Franţa drept teatru pentru a parveni cu şanse decisive în cariera lui politică, la care visa. Descălecatul lui la Marsilia cu întreg tribul Bonaparte îi scoate în cale în casa familiei Permon pe Laura. Relaţia  lui cu această tânără se reducea la hârjoneli, înţepături din partea ei, primite de el adesea cu scoateri din sărite. Acestea nu au împiedicat‑o pe Laura să ajungă, din generozitatea lui, mai târziu, ducesa d’Abrantes, devenind apoi un cronicar feminin de seamă al epocii.

Au urmat alte hârjoneli cu Désirée Clary, proaspăt pubera cumnată a fratelui său Joseph. Nu ştiu dacă relaţiile lor au depăşit această fază inocentină, dar în „Memorialul de la Sfânta Elena“ el îi va dicta semeţ lui Las Cases:„Pentru că i‑am luat lui Desiree sexul şi fetia, l‑am făcut pe Bernadotte mareşal, principe şi rege“.

Ea se va căsători cu rivalul lui, veleitarul republican, Charles‑Jean Bernadotte, care va cunoaşte, în ciuda rivalităţii lor ideologice, toate favorurile generozităţii lui Napoleon, prin care va întemeia o dinastie în Suedia. Hilar este în această poveste că mama fetei va zice „nu!“ timidului „chat botte“, când acesta i se prezintă să ceară mâna lui Desiree, nebănuind ce avea să urmeze:„Îmi ajunge un Bonaparte în familie!“, va nuanţa ea.

Scumpa creolă

Devenit general la 24 de ani, tânărul cu pielea tăbăcită se va lăsa prins în mrejele văduvei Josephine de Beauharnais, prietena Theresiei Tallien, metresa călăului de la Bordeaux, care, de dragul acesteia, va risca lovitura de stat ce avea să‑l doboare pe Robespierre. Theresia Cabarrus va trece apoi prin forţa evenimentelor în braţele unui soi de rege al Republicii Franceze, directorul Barras, cel mai important dintre cei cinci membri ai Directoratului.

Josephine avea 30 de ani şi doi copii din prima căsătorie, când avea să‑şi unească destinul cu „nostimul“ ei Bonaparte. Cum trecuse probabil înainte şi prin patul lui Barras, acesta îi oferi o dotă:numirea proaspătului ei soţ în funcţia de Comandant al Armatei din Italia. Acolo, tânărul general de 26 de ani îşi va aştepta soţia să i se alăture. Dar ea va ajunge la el fără grabă şi jucând pe genunchi în faţa tânărului ei soţ pe un oarecare căpitan Charles, elegant, ce‑i drept, ca un bărbier, dar cu doi ani mai bătrân decât încornoratul căruia îi era subaltern. Soţul înşelat atingea ridicolul.

Totuşi aceasta nu îl va împiedica să se arate generos, hotărând o măsură mai blândă cu ocazia discutării în plenul Consiliului de Stat a articolului din Codul Penal referitor la pedepsirea adulterului. Scumpa lui creolă va triumfa asupra lui şi nu va fi repudiată aşa cum îi cereau membrii familiei lui. O va încorona cu mâna lui împărăteasă a francezilor şi se va hârjoni cu fiica ei din prima căsnicie, Hortense, pe care o va mărita de formă cu fratele său Louis.

Următorul an îi va aduce o nouă ispită. După victoria de la Jena şi Preusssich‑Eylau, va avea loc marea întâlnire a celor doi stăpâni ai Europei, Napoleon şi ţarul. Acesta din urmă îi promisese fermecătoarei regine Luiza a Prusiei că va pune o vorbă pe lângă Napoleon în favoarea sa. Ea se aşază la masă alături de învingător, toată numai nuri, întinzându‑i o floare:„Sire, cette fleur pour Magdeburg!“.

El va primi floarea, dar îşi va păstra Magdeburg. Splendida regină îi va propune chiar să‑l viziteze la Paris, lăsându‑l să înţeleagă că, la nevoie, ar putea să sacrifice pentru el. Napoleon  îi va scrie creolei sale:„Scumpa mea Josephina, regina Prusiei este cu adevărat fermecătoare, dar să nu fii geloasă;m‑ar costa mai mult s‑o fac pe galantul“. Politica a triumfat!

Un amor de dragul Poloniei

Polonia a constituit de la o bună bucată de vreme un măr al discordiei europene. Cândva s‑a aflat unită cu Franţa sub acelaşi sceptru. Au avut loc apoi nişte împărţiri ale Poloniei între marile puteri megieşe. Oricum, Polonia are dreptul să se socotească aliata seculară a Franţei şi, în consecinţă, să se aştepte la protecţie din partea lui Napoleon. Cu atât mai vârtos cu cât legiunea de voluntari polonezi comandată de Dabrowski îi arăta marelui stăpân al Franţei un devotament real. Mai mult, imaginaţia lor, pare‑se de sorginte biblică, îi inspirase să‑i arunce cuceritorului în braţe, la intrarea în Varşovia, o frumoasă Esthera, pe soţia contelui Walewski.

Numai că Napoleon îşi avea planul său dinainte conturat, mult mai realist decât acela de a poza intr‑un nou Ahaswerus biblic. Perspicacitatea lui proverbială, întemeiată pe o profundă cunoaştere a istoriei, îi va şopti că a‑i lua în braţe pe nătăfleţii de polonezi, restaurând regatul Poloniei, ar însemna să se aleagă numai cu dezagremente:„Polonezii, care se arată atât de circumspecţi faţă de noi şi cer garanţie înainte de a se pronunţa, sunt nişte egoişti, pe care dragostea de patrie nu‑i înflăcărează. Am multe experienţe în relaţiile cu oamenii. Măreţia mea nu se sprijină în ajutorul câtorva mii de polonezi. E cazul ca ei să profite cu entuziasm de împrejurări, nu să fac eu primul pas.“

Cu alte cuvinte, ei ar trebui să‑l ajute să‑i ajute. „Nu voi proclama independenţa Poloniei decât atunci când voi constata că ei vor cu adevărat să o susţină şi când voi vedea că o vor şi o pot susţine, când voi vedea treizeci‑patruzeci de mii de oameni sub arme, organizaţi, şi nobilimea călare, gata să‑şi pună în joc propria persoană“, îi va preciza Napoleon lui Murat, la 6 decembrie.

În fond, avea dreptate. Restaurarea regatului Poloniei ar fi însemnat un afront în plus şi poate cel mai grav pentru marile puteri din jurul ei. Desigur, Austria şi Prusia fuseseră îngenun­chiate, dar rămânea Rusia, cea mai interesată şi cea mai redutabilă dintre ele. Oricâtă desfătare i‑ar putea oferi Maria Walewska, pacea cu Alexandru, acel Sfinx cu ochii de faianţă, i se părea cu adevărat un lucru măreţ de realizat, demn de un nou Charlemagne. Şi apoi, începea să i se facă lehamite de război.

La inspecţia trupelor, glasuri răzleţe scandează:„Trăiască pacea! Pace şi pâine!“, scandări ieşite din piepturile unor soldaţi care după campania prusiană nu mai înţeleg de ce nu sunt încă intrate în cantonamente de iarnă nici pe la Crăciun. El însuşi îi va povesti lui Joseph că ofiţerii de stat major nu s‑au mai dezbrăcat de două luni, ba unii chiar de patru luni:„Eu însumi timp de cincisprezece zile nu mi‑am scos cizmele... Ne aflam în mijlocul zăpezii şi al noroiului, fără vin, fără rachiu, fără pâine, mâncând cartofi cu carne, făcând nesfârşite marşuri şi contramarşuri, fără nici un fel de plăceri, luptând de obicei la baionetă sub o ploaie de mitralii.

Răniţii sunt nevoiţi să se retragă cu săniile în plin ger pe distanţe de câte 15 leghe... după ce am distrus monarhia prusiană, luptăm împotriva restului Prusiei, împotriva carmucilor, cazacilor şi neamurilor din nord, care au invadat odinioară Imperiul Roman. Purtam războiul în toată cruzimea şi oroarea lui“.

Strădaniile Mariei Walewska

În vremea asta, Maria, sfătuită de prinţul Iosif Poniatowki, simulează un leşin, pentru a nu lăsa impresia că i se dăruie ca o cocotă oarecare, iar el profită de asta. Plăcerile ar fi continuat în acest fel, iar Maria nu uita să‑i şoptească, între două îmbrăţişări, imperialului ei amant, că, de când e lumea, lume, plăcerea pe bărbat îl costă.

Era o invitaţie voalată adresată cuceritorului de a rezolva chestiunea poloneză, un fel de a‑i prezenta nota de plată. Şi atunci Napoleon se ridică în capul oaselor spre a fi mai elocvent, făcând‑o să înţeleagă cam cât preţ pune el pe amor:„Dragostea e o prostie făcută în doi… cred, în definitiv, că dragostea face mai mult rău decât bine şi ar fi o binefacere dacă o divinitate protectoare ne‑ar descotorosi de ea si i‑ar elibera pe bărbaţi.“

Totuşi, Maria nu va dezarma, asediată de încurajări din toate părţile. Talleyrand îi vorbeşte ca un înţelept despre rolul ei, care nu va trebui să‑l dezmintă pe acela al marilor femei ale istoriei:„Doamnă, cauzele mici pot produce adesea efecte mari, femeile au avut întotdeauna o mare influenţă asupra politicii lumii. Istoria neamurilor trecute, ca şi cea a timpurilor moderne, ne certifică acest adevăr. Atâta vreme cât pasiunile îi vor domina pe bărbaţi, dumneavoastră doamnele, veţi fi una dintre puterile cele mai de temut.“ Era o invitaţie să n‑o facă pe mironosiţa.

Un localnic îşi permite să adauge:„Credeţi oare că Esthera i s‑a dăruit lui Ahaswerus dintr‑un sentiment de dragoste? Groaza pe care i‑o inspira, mergând până la a cădea leşinată în faţa privirii lui, nu era oare dovada că tandreţea nu juca nici un rol în această iubire? Ea s‑a sacrificat pentru a salva poporul şi a avut gloria de a‑l salva.

De am putea spune acelaşi lucru despre gloria dumneavoastră şi fericirea noastră! Nu sunteţi oare fiica, mama, sora, soţie de polonez patriot?“ Iar Maria nu mai ştia ce să  creadă. Căci de cedat, i‑a cedat, de leşinat, a leşinat precum Esthera din Sfânta Scriptură şi totuşi... el nu cedează încă în plan politic, dar va continua să‑i spună:„Patria dumneavoastră îmi va fi mai scumpă dacă voi vedea că vi se face milă de biata mea inimă“.
Ea se va strădui să‑i dovedească atâta tandreţe încât să‑l convingă că are milă de biata lui inimă. Atunci, el socoteşte că‑i poate dezvălui o parte din principiile sale cu privire la chestiunea ce făcea obiectul interesului de căpetenie:„Am silit Prusia să lase partea pe care o uzurpa, timpul va face restul. Nu e momentul să realizăm totul. Trebuie răbdare. Politica este o coardă, care se rupe dacă o întinzi prea mult. Până una alta, oamenii voştri politici se formează.

Căci, la drept vorbind, câţi aveţi? Aveţi destui buni patrioţi, braţe, da, sunt de acord că vitejilor voştri le ţâşnesc prin toţi porii onoarea şi curajul, dar aceasta nu este de‑ajuns. E nevoie de o mare unanimitate“. În rezumat, aveţi braţe, dar n‑aveţi cap politic.

Şi apoi, el îşi mai aducea aminte de experienţa istorică a unui asemenea rol:„Gândeşte‑te că ne desparte prea mare distanţă;ceea ce pot stabili eu azi poate fi mâine distrus. Primele mele îndatoriri sunt pentru Franţa, nu pot face să curgă sângele francez pentru o cauză străină intereselor sale şi nici să‑mi înarmez poporul ca să alerg în ajutorul vostru de fiecare dată când va fi necesar.“ Maria  se va resemna. Din nou politica va triumfa la Napoleon.
Mariajul austriac
În fine, mariajul austriac va constitui pentru el o încununare a visului său primordial din tinereţe. Deşi perspectiva căsătoriei cu o arhiducesă de Austria îi dădea ceva fiori, amintindu‑i de Maria Antoaneta, ambiţia lui politică de a se încuscri cu cea mai veche dinastie din Europa îi surâdea înainte de orice. După ce repudiase pe Josephina, marile Curţi domnitoare se grăbeau să‑i ofere fiecare câte o juncă cu „pântece“.

Deja la Erfurt, în 1808, Napoleon amestecă într‑o conversaţie cu ţarul, pe un ton de parvenit timid, noua sa aspiraţie. Dar fără să aştepte răspunsul mamei acestuia în legătură cu marea ducesă Ana Pavlovna, care ar fi fost poate negativ, întrucât aceasta avea sub 16 ani, el repezi pe mareşalul Berthier la Viena pentru a‑i procura o arhiducesă de 18 ani, fiica ultimului Cezar roman de naţiune germană, coborâtor printre alţii şi din Carol Quintul. În concluzie, şi aici calculul său politic a fost decisiv, eclipsând latura sentimentală. Vorba lui  predilectă:„J’ai une seule amante:la France. Elle m’offre son sang et ses trésors“.

""