Autor 7555 vizualizări


Faptul cã Anglia nu a fost mistuitã de violenţã în anii care au urmat cuceririii normande se datoreazã talentului diplomatic al Matildei (1031-1083), soţia lui Wilhelm Cuceritorul.

În toamna târzie a anului 1066, o femeie învârstã de 30 de ani se ruga în mãnãstirea benedictinã Notre Dame du Pre, într-o capelã ctitoritã chiar de ea pe malul Senei lângã Rouen. Şi se ruga cu un scop. Soţul sãu, Wilhelm, duce de Normandia, please sã revendice tronul Angliei de la Harold Godwinson. Dupã primirea veştii victoriei de la Senlac Hill, lângã Hastings, Matilda devine reginã şi anunţã bucuroasã cã mãnãstirea va fi de acum încolo cunoscutã drept “Notre Dame de Bonnes Nouvelles”. Totuşi Hastings marca de fapt nu sfârşitul, ci începutul cuceririi teritoriului englez. Îi mai trebuiau ani de strãdanii lui Wilhelm pânã sã ajungã sã exercite o formã de control asupra teritoriului, plus cã acest lucru nu se putea realize doar cu sabia.

Matilda deja şi fãurise un renume în Normandia prin pietatea, isteţimea şi arboreal sãu genealogic. Fiica formidabilului conte Balduin al V-lea de Flandra şi nepoata regelui francez, avea o ascendenţã care ducea pânã la Carol cel Mare, dar şi Alfred cel Mare, motiv pentru care Wilhelm şi-a dorit atât de mult sã se însoare cu ea. În ciuda unui început de mariaj nu tocmai promiţãtor (în epocã circulau legende conform cãrora Wilhelm ar fi târât-o prin noroi de la Bruges), cãsnicia se va dovedi una dintre cele mai reuşite din istorie. Împreunã au stabilit dinastia normandã care va domina multã vreme scena europeanã. Într-o epocã în care femeia, mai ales cea de viţã nobilã, trebuia neapãrat sã nascã un moştenitor, Matilda a întrecut aşteptãrile dând naştere la patru fii şi cel puţin cinci fiice. Poate cã pãrea modelul soţiei obediente, dar asta nu ascundea decât nişte ambiţii cu mult mai mari…Rolul sãu în conducerea Normandiei a fost unul active, pânã în 1066 dobândind o influenţã superioarã celei a soţului sãu, acesta neezitand sã o numeascã regentã în momentul invaziei în Anglia.

Wilhelm chiar doreşte sã amâne încoronarea pentru ca Matilda sã i se poatã alãtura, expresie nu numai a unui devotament profund, ci şi a nevoii de legitimare, ţinând cont de genealogia soţiei. Amânarea nu se produce însã, iar Matilda ajunge în Anglia abia în primavera anului 1068. In Cronica Anglo-Saxonã apare ca “Lady Matilda”, dar şi ca “the strange woman”, din punctul de vedere al supuşilor. Suspiciunea o trezea felul în care I se adresau normanzii, “la royne”, deci cu referire la o suveranã autenticã, spre deosebire de supuşii englezi obişnuiţi cu “the king’s wife”. Perseverentã, Matilda îmbogãţesţe curtea regalã cu clasã şi stil. O mare ceremonie are loc la Wincester pentru celebrarea Paştelui, iar la scurt timp o alta la Westminster, spectacole opulente menite sã atragã toatã elita nobiliarã. Dupã acest exhibiţionism al puterii se începe aranjarea evenimentului crucial:încoronarea reginei, eveniment cu dublã semnificaţie:marca întãrirea legitimitãţii lui Wilhelm şi era pentru prima datã când avea loc o încoronare doar a reginei cunoscutã formal de acum înainte simplu, “Regina”. Matilda voia cu tot dinadinsul sã-şi eclipseze soţul în strãlucire şi mãreţie. Totul a fost planificat cu mare minuţioziate, laude speciale au fost elaborate cu aceastã ocazie, care propovãduiau ideea unei împãrţiri a autoritãţii între cei doi. Nicicând nu mai fusese suveranitatea unei regine atât de puternic formalizatã.

Cu toate acestea, prezenţa somptuoasã a suveranei nu fereşte Anglia de revolte. Wilhem se pregãteşte la York pentru reprimãri, în compania sa aflându-se şi ambiţioasa reginã. Regina se gândea cã dacã ar naşte moştenitorul în cea mai rãsculatã regiune a ţãrii, ar putea obţine mai multe la capitolul integrãrii saxone decât ar face-o soţul sãu cu armele. Henry, al nouãlea copil, se naşte la Selby, în apropiere de York, iar planul sãu chiar funcţioneazã. Englezii îl considerã pe copil singurul moştenitor legitim, deşi acesta mai avea încã trei fraţi. Matilda îi şi dã numele unchiului ei, regele Franţei, pentru a-i întãri şi mai mult legitimitatea. Regina se întoarce în Normandia, darn u pentru mult timp, cãci se iscã o nouã rebeliune în 1069, iar Wilhelm are nevoie de o prezenţã impunãtoare, mai ales în sud. Matilda era, spre deosebire de soţul ei asociat mai degrabã cu brutalitatea, o figurã extrem de agreabilã în opinia englezilor. Vreme de 12 ani Matilda se tot perindã între Normandia şi Anglia, devenind un personaj tot mai popular. În Anglia era active îndeosebi în domeniul justiţiei. Existã numeroase referinţe în “Domesday Book” la audierile sale în cazul absenţei soţului, foarte frecvente în anii ’70. varietatea cartelor în care apare numele sãu demonstreazã versatilitatea sa în treburile administrative.

Nici treburile religioase nu scapã atenţiei sale, mai ales când ea şi soţul sãu ordonã ca episcopia Yorkului sã se subordoneze autoritãţii arhiepiscopiei din Canterbury, un eveniment simbolic care aduce nordul în sfera autoritãţii londoneze. Matilda îşi câştigã laude numeroase prin binefacerile materiale şi spirituale aduse Bisericii, cronicile descriind-o drept “cea capabilã sã aline orice durere”. Totodatã face eforturi pentru a-şi însuşi limba englezã, ceea ce o apropie şi mai mult de supuşi. Ca sfetnic al soţului sãu, ea reuşeşte sã-l convingã sã adopte o politicã mai conciliatoare faţã de cuceriţi. Când soţia lui Eduar Confesorul, Edith, moare în 1075, o figurã esenţialã a regimului saxon, ea aranjeazã ca rãmãşiţele sale sã fie aduse la Westminster. Pânã la ultima şedere a sa în Anglia, în 1081, regina îşi câştigã admiraţia unanimã. Diplomat abil, ea a cultivat cu grijã relaţia cu englezii în vederea eliminãrii suspiciunilor cu care a fost întâmpinatã. Chiar şi cei mai misogini cronicari îi acordau credit pentru corectitudinea şi prudenţa sa, admiţând cã a izbutit sã trezeascã în toţi un respect bine-meritat. Moartea sa în noiembrie 1083 a avut un impact deosebit, Wilhelm fiind forţat sã se descurce singur cu rãzmeriţele şi contestarea autoritãţii. Carierea matildei marcheazã începutul unei noi ere pentru consoartele regale, pentru cã în mare mãsurã a sfidat viziunea medievalã asupra femeii şi a inspirat noi modele de regalitate femininã, promovând un rol activ al femeii în sfera politicã, legislativã şi religioasã.

Sursa:historyextra.com