Louis Althusser, filosoful care și-a ucis soția într-o clipă de nebunie

Autor 4046 vizualizări


22 octombrie 1990. În sala de lectură a ENA (Ecole Nationale d’Administration) din Paris un zvon se răspândește cu repeziciune printre noi, cititorii, născând diverse comentarii: a murit Louis Althusser! A doua zi, ziarele, indiferent de orientarea lor, îi consacrau largi spații, omului și operei acestei figuri importante a structuralismului. Doar en passant era amintit și un episod dureros, rămas încă neclar, din viața filozofului: uciderea, într-un acces de nebunie, la 16 noiembrie 1980, prin sugrumare, a soției sale, Hélène.

„Am avut întotdeauna dubii în ceea ce mă privește” avea să concluzioneze filozoful, încercând să-și explice tragedia, în autobiografia sa publicată sub titlul L’avenir dure longtemps (apărută la LGF, în două ediții: 1992 și 1994, și republicată la Stock, în octombrie 2006). În cadrul serialului său de vară, consacrat marilor cauze judiciare, în numărul din 30 iulie 2006, cotidianul Le Monde publica, sub semnătura lui Dominique Dhombres, „Le coup de folie du philosophe Louis Althusser“.

Profesorul marxist cel mai vestit al generației sale și-a sugrumat soția, într-un apartament al Normale Sup. El avusese mai multe internări în spitale psihiatrice, iar starea mentală i-a permis să scape de proces. Când am încercat atunci, în 1990, să inserez câteva rânduri despre marele dispărut, în ziarul din București la care colaboram, mi s-a spus: nu este momentul! După 16 ani, îmi împlinesc datoria, chiar dacă pe calea mai puțin fericită a senzaționalului istorico-judiciar.

Ucidere prin asfixie mecanică (strangulare)

Duminică, 16 noiembrie 1980, la orele 7 dimineața, medicul Pierre Etienne era trezit din somn de lovituri puternice, dezlănțuite în ușa garsonierei sale de la primul etaj al pavilionului infirmeriei Școlii Normale Superioare din Paris (rue d’Ulm). Trase peste el în grabă un halat aflat la îndemână și nu apucă bine să deschidă că, în cameră, năvăli, cu părul vâlvoi, fața răvășită, congestionată și ochii parcă pe cale să iasă din orbită, vechiul său prieten, profesorul Louis Althusser. Cu glasul sugrumat și vădit surescitat, acesta abia apucă să-i spună:

- „Pierre, vino repede să vezi, cred că am omorât-o pe Hélène!“

După câteva clipe de descumpănire, fără să-și spună ceva, cei doi bărbați au coborât împreună scările, traversând aproape în fugă curtea interioară, au ajuns la apartamentul filosofului. Deschizând larg ușa rămasă întredeschisă, o imagine șocantă se arăta: femeia zăcea sugrumată, lângă unul dintre picioarele patului! Într-o stare de agitație extremă, amplificată de sumbrul tablou, Althusser a început să implore amenințător pe medic:

„Fă ceva, pentru că altfel dau foc întregii șandramale!”, apoi repeta într-una: - „Am omorât-o pe Hélène, ce se va întâmpla?”

Păstrându-și cu greu stăpânirea de sine, P. Etienne a anunțat grăbit pe administratorul Școlii despre cele întâmplate și a telefonat imediat la Spitalul Sfânta Ana, a cărui ambulanță a sosit în 10 minute, dar nu s-a mai putut decât să se constate decesul, să se ridice cadavrul femeii și să-l transporte la morgă. A venit imediat și poliția, celelalte autorități judiciare și astfel cercetările au fost declanșate.

Verdictul medico-legal: impunitate pentru iresponsabilitate!

Primele cercetări la fața locului, dirijate de judecătorul de instrucție Guy Joly, s-au dovedit dificile, întrucât, sub șocul psihic suferit, L. Althusser a căzut într-o stare de prostrație, nemaiputând să ofere explicații asupra celor întâmplate. Mai mult decât atât, în acea situație, judecătorul a fost împiedicat să-i prezinte și inculparea - de omor voluntar - amânând-o pentru zilele următoare, când acesta putea să înțeleagă cât de cât semnificațiile faptei și actului judiciar.

A doua zi, luni 17 noiembrie, rezultatele autopsiei confirmau explicațiile inițiale: moartea femeii survenise în urma strangulării! Lucrurile erau clare, ceea ce rămânea de stabilit era responsabilitatea psihicopenală a autorului faptei, respectiv dacă acesta avusese discernământ la momentul săvârșirii omorului. Filosoful avea deja un bogat trecut de suferind psihic; prima sa criză mentală (constând într-o psihoză maniaco-depresivă) se produsese încă în 1947 și a fost pusă pe seama suferințelor suportate de filosof în lagărul de concentrare nazist de la Schleswig, din timpul celui de-al Doilea Război Mondial.

Au urmat apoi mai multe internări în spitale de boli nervoase, una dintre cele mai cunoscute fiind cea survenită în timpul revoltelor studențești din mai 1968, care l-a împiedicat să fie prezent pe baricadele ridicate în Cartierul latin...

Ancheta se desfășura sub o puternică presiune mediatică. Ecoul în mass-media era enorm, și șocul asupra opiniei publice, major: cel mai vestit filosof al generației sale, cunoscut și tradus în întreaga lume, aflat printre gânditorii la modă, cel care dăduse o nouă interpretare ideilor lui Karl Marx și formase multe generații de intelectuali devenise brusc un asasin! Ziarele de stânga, în frunte cu l’Humanité, Liberation și Le Monde, dar și celelalte consacrau largi spații cazului, prezentau explicații și compasiune deopotrivă pentru ambele victime: cea propriu-zisă, Hélène, militantă marcantă a rezistenței și cercetător, și, respectiv, autorul material al crimei, dar nu și subiectiv, conștient.

„Le Monde“ acordă spații largi crimei săvârșite de Althusser

Mediul intelectual francez, preponderent de stânga, mai ales în acea perioadă era bulversat și căuta să înțeleagă, mai ales în plan metafizic, ceea ce s-a întâmplat. Internarea imediată în spital a învinuitului a generat, la unii, suspiciunea că s-a încercat astfel să se evite arestarea acestuia, spre a nu-i fi afectată astfel și mai mult imaginea publică. Deznodământul judiciar avea să se producă la 23 ianuarie 1981 când, în baza art. 24 din Codul penal francez, atunci în vigoare (care prevedea că „Nu este nici o crimă și nici un delict atunci când prevenitul este în stare de demență la momentul săvârșirii faptei”), judecătorul de instrucție dispunea neînceperea urmăririi penale față de Althusser, pentru absența discernământului.

Marele mister al întâlnirii cu Papa Ioan Paul al II-lea

În evoluția spirituală a lui L. Althusser, un rol important poate să fi avut întrevederea, la cererea sa, cu Papa Ioan Paul al – II lea, din 1979. Credincios creștin inițial, provenind dintr-o familie de origine alsaciană, migrată în Algeria, acesta a fost la început membru al Acțiunii Catolice, până spre sfârșitul deceniului 5 al veacului trecut când, sub puternica influență a stângii revanșarde, a aderat la Partidul Comunist francez (1948).

Repede însă a conștientizat limitele „socialismului real”, pledând pentru un marxism riguros științific, care să se întoarcă la surse, străin practicilor politice ale regimurilor precum cel sovietic. Intrând în contradicție cu birocrația de partid, el a abandonat treptat „viața de organizație” și „atitudinea partinică”, ajungând spre sfârșitul anilor 1970 la o adevărată ruptură cu formațiunea lui G. Marchais. Acest fapt i-a accentuat și mai mult zbaterile interioare.

O încercare de limpezire a acestora a constituit- o întrevederea solicitată proaspătului Suveran Pontif, Ioan Paul al II-lea, și obținută în 1979. Ce și-au destăinuit și ce au discutat cei doi cu această ocazie rămâne un mister, mai ales că ambii protagoniști nu mai sunt în viață. Cert este însă că s-au spus lucruri interesante, mai ales că Papa venea cu experiența existenței într-un regim al „socialismului real”, iar filosoful încerca să se întoarcă la valorile creștine, după deznădejdile convingerilor de stânga. Cert este că acest schimb de idei a accentuat și mai mult dezorientarea și criza interioară a lui Althusser.

Un cuplu revoluționar

Cine erau părțile implicate? Autorul, Louis Althusser (1918-1990), profesor la Ecole Normale Supérieure din Paris, de la absolvirea acesteia (1947), a dezvoltat o operă teoretică cu puternice influențe în domenii diverse precum filosofia, sociologia, istoria, antropologia, critica literară...

S-a remarcat inițial printr-un eseu asupra operei lui Montesquieu, (Montesquieu: à politique et à histoire, 1959), dar s-a impus în elita intelectuală a timpului prin două lucrări publicate în 1965: Pour Marx și Lire „Le Capital”. Au urmat apoi numeroase volume de succes în rândul intelighenției epocii, precum: La philosophie comme arme de la révolution, Pour une critique de la pratique théoretique, Reponse à John Lewis (1973), Idéologie et appareils ideologique de l’Etat ș.a.

Ca filosof, a sesizat o ruptură epistemologică în opera lui Marx, care nu ar fi devenit „marxist” decât atunci când a scris împreună cu Engels, Ideologia germană. Numai atunci ar fi descoperit „conținutul istoric” și a formulat o știință a istoriei fondată pe existența claselor; Marx ar fi inventat o știință: materialismul istoric; rămânea de construit o filosofie materialistă.

Althusser, în timpul detenției din lagărul de la Schleswig

Asta încerca, printre altele, să facă Althusser. El oferea o nouă evaluare a aportului lui Hegel și Marx la dezvoltarea filosofiei și nu ezita să se inspire din reflecțiile maoiste sau troțkiste pentru a-și hrăni propria operă. Ideile sale cucereau, entuziasmau și chiar mobilizau tineretul francez ale cărui energii contestatare aveau să explodeze în mai 1968.

Lucrările sale apăreau în zeci de mii de exemplare, succes excepțional pentru o operă teoretică, lectura lor ațâța pasiuni și provoca atâtea dezbateri.

„Studenții și intelectualii de stânga descopereau la Althusser și prin intermediul operei lui, dacă nu un nou Marx, cel puțin o nouă manieră de a-l citi. După Critica rațiunii dialectice a lui Sartre, Althusser este singurul filosof care a propus o interpretare cu adevărat originală a operelor lui Marx” (E. Badinter, Combat, 25 aprilie 1974).

În ultima parte a vieții sale active însă, deznădăjduit de acțiunea politică a ideilor sale, dezorientat, era copleșit de îndoieli și de noi căutări. Victima: soția sa, Hélène Althusser, născută Rytmann, militantă în rezistență sub numele Légotien, sociolog de formație. A cunoscut-o în rândurile partidului comunist și, între cei doi s-a structurat o camaraderie de comuniune spiritual-militantă, de genul celei dintre Sartre și Simone de Beauvoir, chiar dacă nu atât de strălucitoare. Dar dacă spre amintirea acestora la capătul bulevardului Saint-Germain des Prés din Paris există astăzi piațeta J.P. Sartre - S. de Beauvoir, în privința primilor nu a rămas decât o filă (tragică) de istorie judiciară.

Dispariția unui „mort viu“

Ultimii 10 ani de viață fizică ai filosofului aveau să se scurgă într-o situație stranie, de ambiguitate și echivoc: nici judecat și condamnat, dar nici nevinovat, nici mort, dar nici trăind cu adevărat, cum remarca un jurnalist parizian. Retras de la catedră și rupând orice legătură cu exteriorul, vegeta în modestul său apartament din cel deal 20-lea arondisment al Parisului, între internările succesive din spitalele de boli mentale. Încercând, la un moment dat, să-l trezească la viața reală, amintindu-i de gloria de altădată, un amic înregistra următoarea replică, surprinzătoare prin luciditatea sa:

„Ce glorie? În realitate sunt precum acel personaj evocat undeva de Engels și despre care spunea că era cunoscut pentru notorietatea sa”.

O ultimă tresărire de luciditate creatoare avea să fie provocată, printre altele, de o remarcă a lui Claude Sarraute, în Le Monde din 14 martie 1985, în care îl compara cu japonezul canibal, Issei Sagawa, care ucisese și mâncase o tânără japoneză, dar beneficiase și el de absolvirea de pedeapsă, tot pe motiv de demență. Ea s-a exprimat în scrierea și publicarea autobiografiei sale. Cele mai intime resorturi ale actului în sine nu vor fi devoalate, poate, niciodată. Explicația medicală în sine este una relativ simplă, dar care aproape nu contează:

„anoxie de aport de cauză violentă (traumatică) prin comprimarea din afară a organelor gâtului...”.

Dincolo de orice, rămâne însă marea dramă care a curmat iremediabil două destine: pe unul, brutal, fizic, impardonabil; pe altul, prin condamnare, în numele implacabilei răspunderi pentru orice faptă vătămătoare, la o moarte lentă, pasivă, greu de suportat și cu aceeași finalitate (o situație sui generis a legii talionului?). În plus, se adaugă, în această ultimă privință, o tragică ieșire din istorie a unui mare spirit al mijlocului de veac 20.

""