Autor 7608 vizualizări


Înrudit prin căsătorie sau descendent direct din trei familii boiereşti valahe de rang terţiar – Brătăşanu (de secol XVII), Djuvara (de secol XVIII) şi Pangal (de secol XIX) –, care, împreună, au dat Românei moderne cel puţin doi miniştri, un subsecretar de stat şi şase deputaţi sau senatori, Jean Pangal este personajul central al unui volum de documente inedite şi analize istorico-sociologice, care a văzut recent lumina tiparului la Editura Rao. Om politic, diplomat şi conducător absolut al masoneriei române din perioada interbelică, Jean Pangal este subiectul principal al celor 474 de note informative, publicate, pentru prima dată, integral, în această carte, şi întocmite, între 1932-1942, de Serviciul Secret de Informaţii al Armatei Române şi de Poliţia de Siguranţă a Ministerului de Interne.

Supranumit de presa vremii Prinţul Suveran al masoneriei române, Jean Pangal este foarte puţin cunoscut astăzi, dar a fost extrem de controversat şi influent în perioada interbelică, mai cu seamă datorită relaţiilor sale personale şi contactelor directe cu întreaga elită politică, socială, economică şi diplomatică a Românei, şi chiar a Europei. Cartea – care constituie o adevărată frescă socială şi politică a României Mari – facilitează cititorilor accesul la reţeaua personală dezvoltată de Pangal în vederea parvenirii politice şi conţine dezvăluiri ale serviciilor secrete din culisele puterii.

Până la acest moment, puţinele referiri făcute la Jean Pangal au fost publicate în broşuri obscure sau în ziare de scandal, care nu prezintă interes pentru comunitatea ştiinţifică. Jean [pe numele său de botez Ion sau Ioan] Pangal [n. 25 ianuarie 1895 (Nisa, Franţa) – d. 14 octombrie 1950 (Lisabona, Portugalia)] a fost fiul lui Alexandru Emanoil Pangal [n. 1854 (comuna Păngăleşti, judeţul Vlaşca) – d. 6/19 iunie 1901] şi al Mariei P. Brătăşanu [n. 1867 (comuna Şopârliţa, judeţul Romanaţi)].

În aprilie 1925, Jean Pangal s-a căsătorit cu Angela T. Djuvara (mătuşa istoricului Neagu Djuvara). Atât în ceea ce priveşte linia de descendenţă paternă, cât şi cea maternă, Jean Pangal avea, aşadar, origini boiereşti, asemenea soţiei sale, de altfel. Trebuie făcută precizarea că neamurile Pangal, Brătăşanu şi Djuvara sunt familii boiereşti de rang terţiar în Ţara Românească, dar de sorginte alogenă, care, împreună, au dat Românei moderne cel puţin doi miniştri, un subsecretar de stat şi şase deputaţi sau senatori.

Pangal a fost un controversat om politic [deputat în Parlamentul României (1927-1928, 1931-1932), subsecretar de stat pentru presă şi informaţii în cadrul Preşedinţiei Consiliului de Miniştri (1931) şi Ministerului de Externe (1931-1932)] şi un influent diplomat [trimis extraordinar şi ministru plenipotenţiar al României în Spania (1938-1939) şi Portugalia (1939-1940)].

Totodată, Pangal a fost Suveran Mare Comandor al Supremului Consiliu al Ritului Scoţian Antic şi Acceptat din România [RSAAR] (1922-1937, 1944-1948) şi Mare Maestru al Marii Loji Naţionale din România [MLNR] (1928-1929). A fost, practic, conducătorul absolut al Francmasoneriei Române Regulare din perioada interbelică. A fost licenţiat (diploma nr. 1659/09.11.1915) şi doctor (diploma nr. 18/25.02.1917) în drept al Universităţii din Iaşi. 

Pe urmele lui Jean Pangal, cu ajutorul vărului primar.Având în vedere anvergura personajului, a existat un interes legitim din partea serviciilor secrete româneşti de a se informa cu privire la activitatea desfăşurată de Jean Pangal, motiv pentru care s-a încercat şi s-a reuşit recrutarea mai multor persoane din interiorul Francmasoneriei şi din imediata apropiere a Suveranului Mare Comandor.

Mihail Moruzov, directorul SSI, a înregistrat un adevărat succes în această privinţă, întrucât l-a recrutat pe cel care avea să devină cel mai prolific informator în problema Francmasoneriei. Gheorghe [George] Kintescu [Chintescu/Quintescu] [n. 12 mai 1901 (Craiova) – d. 1 aprilie 1948 (Penitenciarul Aiud)] este autorul majorităţii notelor informative publicate în lucrarea Jean Pangal. Documente inedite:1932:1942:contribuţii la analiza reţelelor sociale istorice.

Kintescu fost văr primar cu Jean Pangal şi Paul-Mircea Brătăşanu. Asemenea verilor săi primari, a fost descendentul unei vechi familii boiereşti [Brătăşanu] din Oltenia şi a deţinut gradul 33 în RSAAR, precum şi calitatea de membru al Supremului Consiliu al RSAAR (1936). A fost licenţiat în drept la Sorbona şi ofiţer de cavalerie, până la 1924, în cadrul Armatei Regale Române. După această dată, reuşeşte să îşi înceapă o carieră politică, datorită relaţiilor de familie, ca secretar particular al ministrului Constantin Argetoianu, în timpul guvernării Partidului Poporului, sub preşedinţia mareşalului Alexandru Averescu (1926-1927). A fost directorul de cabinet al lui Jean Pangal (1931-1932) şi secretarul prim-ministrului Constantin Argetoianu (1939). În cadrul Direcţiei Serviciului Special de Informaţii din Subsecretariatul de Stat al Presei şi Informaţiilor, subordonat Preşedinţiei Consiliului de Miniştri (1931) sau Ministerului de Externe (1931-1932), a fost numit de Jean Pangal în funcţia de şef de secţie clasa I-a.

În perioada 1935-1939, Gheorghe Kintescu a fost recrutat de Mihail Moruzov şi dădea note informative, pentru SSI şi despre Francmasonerie, sub numele conspirative de Craiusau Doctorul. Începând cu data de 15 octombrie 1944, prin decizia ministerială nr. 2076/24.10.1944, semnată de generalul de Corp de Armată Mihail Racoviţă, ministru secretar de stat la Departamentul de Război, Gheorghe Kintescu a fost numit subdirector general (diurnist) al SSI, încadrat în grupa A.9 tipul 15 de muncă şi plătit lunar cu 36.200 lei brut. A demisionat din această funcţie la 30 aprilie 1945, invocând probleme medicale.

În această perioadă postbelică, Kintescu este prezentat, în mai multe note informative, ca fiind informator al Misiunii britanice de la Bucureşti. Odată cu instaurarea guvernului dr. Petru Groza, Kintescu a devenit adjunctul contraamiralului Horia Măcellariu la conducerea serviciului de informaţii al Mişcării Naţionale de Rezistenţă (organizaţie creată în octombrie 1945 de generalul Aurel Aldea şi condusă de acesta împreună cu generalul de brigadă Constantin Eftimiu, contraamiralul Horia Măcellariu şi locotenent-colonelul Eugen Plesnilă, pentru a coordona activitatea anticomunistă a tuturor grupurilor de luptători din rezistenţă). La 27 mai 1946 este arestat şi condamnat, la 19 noiembrie 1946, la 5 ani muncă silnică, sub acuzaţia de participare la acţiunile organizaţiei Sumanele Negre, în procesul intentat de autorităţile comuniste Mişcării Naţionale de Rezistenţă. Aflându-se în stare de detenţie, Kintescu a acceptat să fie folosit, în noiembrie 1947, ca martor al acuzării în procesul Maniu-Mihalache, intentat de autorităţile comuniste conducerii PNŢ. În cele din urmă, vărul lui Jean Pangal a murit în Penitenciarul Aiud, la 1 aprilie 1948. 

Legăturile lui Jean Pangal, analizate în detaliu.Merită subliniat faptul că în lucrarea la care facem referire sunt analizate – pentru prima dată, la nivelul comunităţii ştiinţifice din România – legăturile sociale ale unui personaj istoric, folosind date relaţionale culese din documente istorice.Datele relaţionale au fostextrase din totalul de 474 de note informative privitoare la întâlnirile pe care Jean Pangal le-a avut în perioada 1932-1942. Distribuţia pe ani anotelor informative este eterogenă, cele mai multe dintre acestea făcandreferire la perioada 1934-1935 (peste 90%).Întâlnirile consemnateîn notele informative au fost clasificateîn şasecategorii, în funcţie de natura evenimentului care le-a prilejuit (conformprecizărilor din notele informative):întâlniri politice, masonice, economice, diplomatice, de rudenieşi reziduale(evenimente care nu au putut fi distribuite în celelalte categorii).

Pe langă datele de tip relaţional (întâlnirile clasificateîn cele şase categoriide evenimente) au fost folosite şi date de tip atribut:afilierea politicăa persoanelorcare au participat la întâlnirile avute de Jean Pangal (partidul din carefăceau parte), putereasau importanţa politicăa fiecărui personajîn perioada1934-1935 (perioada din care provin peste 90% dintre notele informative), afilierea masonicăa fiecărui personaj şi importanţafiecărui personaj în interiorul organizaţiei masonice.

Trebuie făcută precizarea că, în sfera relaţiilor diplomatice, Jean Pangal a avut relaţii personale şi contacte directe cu ministrul Spaniei la Bucureşti (Pedro de Prat y Soutzo), cu ministrul Italiei (Ugo Sola), cu secretarul Legaţiei (Koblianski) şi ministrul Poloniei (Miroslaw Arciszewski), cu fostul ministru al Rusiei ţariste (Stanislaw Poklewski-Koziell), cu ministrul (André d’Ormesson) şi prim-secretarul (Jean de Hauteclocque) Legaţiei Franţei, cu ministrul Ordinului Suveran de Malta [Contele de Pierredon (1934) şi ducele de La Rochefoucauld (1935)], cu ataşatul comercial sovietic, cu ministrul Egiptului, al Turciei sau al Cehoslovaciei, cu Marele Secretar al Ordinului Constantinian (Mario Araccevola), cu reprezentanţii Bisericii Catolice (cardinalul Dolci, cardinalul Tisserant – Marele Maestru al Ordinului Ecvestru al Sfântului Mormânt din Ierusalim) şi Greco-Catolice (mitropolitul Niculescu).

În altă ordine de idei, cercetând frecvenţa cu care Jean Pangal a întâlnit diverse personaje la întrunirile politice, se poate observa, în Figura 1, că ierarhia este dominată de Constantin Argetoianu [prim-ministru al României (1939)], de Petru Papacostea [care a acţionat în calitate de secretar politic al mareşalului Alexandru Averescu, prim-ministru al României (1918, 1920-1921, 1926-1927)] şi de regele Carol al II-lea al României. În Figura 2 sunt reprezentate personalităţile – precum Gheorghe Kintescu (vărul primar al lui Jean Pangal şi autorul notelor informative), principele George Valentin Bibescu (Marele Maestru al MLNR), Erast Peretz (Marele Secretar al MLNR) şi Constantin Angelescu [prim-ministru al României (1933-1934)] – cu care Jean Pangal a avut cele mai frecvente întrevederi la reuniunile masonice. 

Ultima audienţă la Carol al II-lea.Din activitatea de urmărire informativă a lui Jean Pangal şi din analiza interacţiunilor sociale ale acestuia descoperim o adevărată frescă socială şi politică a României Mari, care ne permite să înţelegem culisele vieţii politice româneşti interbelice şi raţiunile care au condus la abandonarea sistemului democratic de guvernământ (1938) şi la prăbuşirea statului (1940). În principal, înţelegem resorturile care au stat la baza punerii în adormire de către Jean Pangal a masoneriei române regulare în februarie 1937 (decizie care s-a datorat atitudinii linguşitoare pe care Suveranul Mare Comandor a avut-o faţă de regele Carol al II-lea, aşa după cum rezultă şi din nota informativă nr. 450 din 8 martie 1937):

 „Redăm, fără a aduce vreo modificare în text, nota informatorului nostru, care el însuş deţine în cadrele masoneriei un rol important. Pangal povesteşte felul cum a decurs la Suveran, ultima sa audienţă, care a premers dizolvării «Marei Loji Naţionale». Pangal a spus M.S. Regelui că este foarte trist de a constata că Suveranul nu vrea să-l mai întrebuinţeze în politica internă şi că regretă că s’a plasat pe o linie în care nu poate să mai fie folositor ţării, cu atât mai mult cu cât regretul este provocat de faptul că D-sa a fost totodeauna un entuziast apărător al Ţării şi Regelui. Cum Suveranul tăcea, Pangal a adăogat că s’a convins de aceste lucruri mai ales când D-sa a adus în ţară pe şeful masonilor din America pe care M.S. Regele a refuzat să-l primească în audienţă. Atunci Suveranul a spus lui Pangal că nu putea face altfel şi se miră cum el, Pangal, nu vede care este politica de viitor a tuturor ţărilor şi cum nu înţelege că Majestatea Sa nu poate merge pe altă linie. La această atât de categorică replică a Suveranului, Pangal a spus că şi el şi-a dat seama de aceste lucruri şi deaceia, dorind să rămână acelaş credincios slujitor al Majestăţii Sale, se gândeşte serios la retragerea sa din masonerie, sau chiar la dizolvarea ei. M.S. Regele a răspuns atunci că «mai bine dizolv’o». Pangal a răspuns că aşa va face şi a adăogat că îndrăzneşte să roage pe Majestatea Sa pentru o chestiune personală:să-i dea un post în diplomaţie, să-l întrebuinţeze în politica internă sau, să-i dea un loc într’un consiliu de administraţie şi acestea «numai ca să aibă cu ce trăi». Suveranul a răspuns că în diplomaţie nu are nici un loc vacant, în politica internă nu are cum, dar că-i va da un consiliu de administraţie. Cu acestea a luat sfârşit audienţa la Suveran, iar ce a urmat:dizolvarea, se ştie. Intimii săi nu se reţin de a comenta cele auzite şi a nu remarca că dizolvarea masoneriei de către Pangal, aşa cum rezultă din audienţa la Suveran, înseamnă că fostul subsecretar al informaţiilor a vândut masoneria pentru binele său. În continuare informatorul adaogă:scriind această notă nu pot să nu exprim mirarea mea, cum poate un om să mintă aşa cum a făcut Pangal, în această audienţă:oare nu este acelaş Pangal, care acum doi ani aducea rezoluţii dela congresele mondiale ale masoneriei, pe cari o parte le comunica Suveranului şi altele – pentru eventualitatea că Acesta nu le va satisface – pe cari numai fost subsecretar al informaţiilor le ştia şi cari aveau de scop nici mai mult nici mai puţin, decât provocarea revoluţiei şi detronarea M.S. Regelui? Nu este acelaş domn Pangal care la sugestiile Inginerului Nicolae Bosie Codreanu intenţiona iniţierea în tainele masoneriei a tuturor funcţionarilor dela C.F.R. pentru ca apoi să provoace greve, aşa cum s’a făcut în Rusia? Nu este acelaş Pangal, care înfiinţase o cutie după sistemul «Boca di Leone» întrebuinţat pe vremuri la Veneţieni şi în care toţi masonii, de orice profesie şi din orice instituţie, trebuiau să aducă informaţii, păstrând anonimatul?”

Nota nr. 63.479 din 28 noiembrie 1932 a ministrului de Externe al României,  Nicolae Titulescu,  adresată regelui Carol al II-lea,  propunea desființarea,  începând cu 1 decembrie 1932,  a Direcției Serviciului Special de Informații,  înființată de Jean Pangal în cadrul Subsecretariatului de Stat al Presei și Informațiilor,  din subordinea Ministerului de Externe

Nota nr. 63.479 din 28 noiembrie 1932 a ministrului de Externe al României, Nicolae Titulescu, adresată regelui Carol al II-lea, propunea desființarea, începând cu 1 decembrie 1932, a Direcției Serviciului Special de Informații, înființată de Jean Pangal în cadrul Subsecretariatului de Stat al Presei și Informațiilor, din subordinea Ministerului de Externe

 

Activitatea masonică internaţională desfăşurată de Pangal

Dincolo de toate aceste aspecte, în primul rând, Jean Pangal a fost – în calitate de Suveran Mare Comandor al Supremului Consiliu al RSAAR – conducătorul absolut al organizaţiei masonice naţionale regulare, între 1922-1937 şi 1944-1948. În această calitate, Pangal prezida atât şedinţele de Mare Consiliu al MLNR, cât şi pe cele ale Supremului Consiliu al RSAAR.

Mai mult decât atât, Suveranul Mare Comandor al României se bucura pretutindeni, pe plan naţional şi internaţional, de recunoaşterea rangului şi prestigiului său. La vremea lui, Jean Pangal a făcut parte din conducerea masoneriei mondiale (de rit scoţian), formată din șapte Suverani Mari Comandori, care se reuneau o dată la 5 ani, pentru a hotărî asupra direcţiilor generale de urmat şi directivelor de aplicat. La o asemenea reuniune masonică internaţională, ţinută în luna iunie 1935, la Bruxelles, a fost invitat să participe şi Suveranul Mare Comandor al României, care a propus ca, în cazul acelor state, printre care şi România, în care masoneria este desfiinţată sau persecutată, „ţinta boicotului masonilor din întreaga lume să fie capul statului”.

Trebuie recunoscut faptul că influenţa internaţională a masoneriei române şi a conducătorului acesteia a crescut, în perioada interbelică, odată cu punerea în adormire sau cu interzicerea reuniunilor masonice în unele state europene, care au abandonat democraţia şi au început să experimenteze regimuri politice dictatoriale sau totalitare, precum Rusia bolşevică, Italia fascistă, Germania nazistă, Spania franchistă sau Portugalia salazaristă [România carlistă – cu punerea în adormire a organizaţiei masonice regulare (în februarie 1937) şi prăbuşirea regimului democratic (în februarie 1938) – fiind printre ultimele state din Europa care au adoptat o asemenea traiectorie, înaintea declanşării celui de-al Doilea Război Mondial]. Într-un atare context internaţional, se spera ca „pilonul masonic din România să fie cât mai puternic, întrucât este pragul pentru întreg orientul Europei, mai ales că dela venirea naţional-socialiştilor în Germania s’a desfiinţat şi ultimul pion masonic din Europa Centrală”.

În ceea ce priveşte diplomaţia masonică, Jean Pangal a participat la numeroase reuniuni şi întâlniri internaţionale, în special cu conducerea obedienţelor naţionale din Spania şi Franţa, Marea Britanie sau Bulgaria. În luna mai 1935, însoţit de împuternicitul Marelui Maestru al Marii Loji Unite a Angliei, Jean Pangal se întâlneşte, în Italia, pe de o parte, cu papa Pius al XI-lea (la Vatican), iar pe de altă parte, cu dictatorul Benito Mussolini (la Roma), cu care discută despre posibilitatea şi condiţiile reînfiinţării Francmasoneriei în peninsulă. Chiar şi după punerea în adormire a MLNR (februarie 1937) sau după rămânerea definitivă în străinătate (1940-1950), Jean Pangal a continuat să rămână un personaj influent în mediile diplomatice şi masonice internaţionale, indiferent de funcţia oficială deţinută sau de deciziile administrative adoptate împotriva acestuia în România.

Susţinerea lui Pangal de către regele Carol al II-lea

Totodată, trebuie făcută precizarea că, în perioada de început a domniei, regele Carol al II-lea a susţinut public masoneria română şi pe conducătorul acesteia. Astfel, la 4 februarie 1932, monarhul face o vizită la Subsecretariatul de Stat al Presei şi Informaţiilor, coordonat de Pangal, ceea ce a condus la amânarea, pentru o zi, a interpelării parlamentare formulate de deputatul Vasile Trifu, în chestiunea francmasoneriei.

Manevra regală a fost percepută în rândul opiniei publice ca fiind un gest de susţinere din partea suveranului României pentru obedienţa naţională şi pentru Pangal personal, în contextul în care deputatul Vasile Trifu declanşase o adevărată campanie împotriva masoneriei, acuzând, de la tribuna Parlamentului, faptul că „numeroşi ofiţeri activi aparţin societăţilor secrete ale francmasoneriei, societăţi care, prin mijloace oculte, urmărind o veche şi nedezminţită tradiţie, luptă pentru desfiinţarea instituţiei monarhice, a bisericii creştine şi a statului naţional”. Întrucât – în opinia deputatului de Storojineţ – aceşti ofiţeri ai Armatei Române „servesc Francmasoneria împotriva ţării şi a regelui”, parlamentarul citat considera că există astfel „o desăvârşită incompatibilitate între jurământul de credinţă faţă de rege şi jurământul prestat ordinului secret şi subversiv al francmasonilor”.

În şedinţa Camerei Deputaţilor din data de 11 iulie 1931, acelaşi Vasile Trifu l-a întrebat pe ministrul Armatei „ce rost are paza militară a clădirii din str. Câmpineanu nr. 45, unde de luni de zile, ziua şi noaptea, face de pază un pluton de ostaşi”. La 25 noiembrie 1931, vine rândul ministrului de Finanţe să fie interpelat de parlamentarul Trifu în legătură cu impozitarea organizaţiilor francmasonice:„Am onoarea a întreba pe d-l ministru de finanţe dacă asociaţiile francmasonice, de orice culoare, plătesc sau nu impozite:(1) pe venitul clădirii unde îşi au sediul;(2) ca societăţi ce au un buget şi încasează cotizaţii şi donaţii foarte însemnate;dacă plătesc, sub ce formă plătesc, sub ce nume;iar dacă nu plătesc, cum au înşelat statul şi l-au frustrat şi cum scapă de rigorile fiscalităţii, pe care le suferă orice cetăţean, chiar când este perfect onest”. Toate aceste interpelări parlamentare formulate de deputatul Vasile Trifu în chestiunea Francmasoneriei au stârnit agitaţie şi interes în rândul opiniei publice (mai cu seamă pentru presa şi studenţimea cu simpatii politice de extremă dreapta). De aceea, vizita monarhului, într-un asemenea context politic, trebuie recunoscută la adevărata valoare şi semnificaţie simbolică, drept un gest de susţinere publică pentru conducerea RSAAR. 

Contribuţia lui Pangal la instaurarea dictaturii regale

Trebuie spus că Pangal a încercat să profite de statutul său de Suveran Mare Comandor şi de ascendenţa morală pe care o avea asupra membrilor ordinului pentru a-şi construi, astfel, o carieră publică, în condiţiile în care avea acces direct la aproape întreaga elită politică a României interbelice, în frunte cu regele Carol al II-lea. Fără nicio îndoială, Suveranul Mare Comandor s-a folosit de infrastructura masonică, naţională şi internaţională, pentru satisfacerea ambiţiilor sale politice, în condiţiile în care, în mod tradiţional, în România, o componentă semnificativă a elitei puterii făcea parte din Francmasonerie. De altfel, Pangal are şi puterea de a recunoaşte că „numai cu ajutorul acestei organizaţiuni mondiale speră să facă o minunată carieră politică”.

Suveranul Mare Comandor al României a fost un apropiat al lui Constantin Argetoianu (Mare Patron ad vitamal MLNR), pe care l-a urmat, în general, cu fidelitate, inclusiv în Uniunea Agrară (1932-1936) sau Partidul Agrar (1936-1938). Dincolo de relaţia politică statornică pe care a avut-o cu Argetoianu, căruia Pangal îi datorează demnităţile publice pe care le-a ocupat de-a lungul timpului [deputat (1927-1928, 1931-1932), subsecretar de stat (1931-1932), trimis extraordinar şi ministru plenipotenţiar (1938-1940)], se poate constata cu uşurinţă disponibilitatea ideologică totală a Suveranului Mare Comandor – de la extrema dreaptă la extrema stângă – faţă de orice formulă guvernamentală probabilă, cu singura condiţie de a-i asigura accesul la putere şi la ordonanţarea bugetului de stat.

Obiectivul singular care îl motiva pe Jean Pangal în acţiunea politică era acela de a deveni membru al Guvernului României – ministru secretar de stat sau subsecretar de stat –, în orice conjunctură, cu orice condiţie şi sub orice formă. Pentru atingerea acestui scop suprem, Suveranul Mare Comandor nu se abţine de la nicio acţiune sau combinaţie posibilă, oricât de imorală sau de ilegală ar putea fi aceasta, fiind luate în considerare inclusiv lovitura de stat, instituirea unui guvern dictatorial, provocarea abdicării regelui sau proclamarea republicii. Şi toate acestea, într-un spaţiu politic în care toată lumea folosea toate armele împotriva tuturor, inclusiv ameninţarea, şantajul, intimidarea, ofensa publică etc. Cu certitudine, Jean Pangal acţionează şi se comportă în spiritul epocii sale, asemenea majorităţii actorilor politici români, cu care interacţiona frecvent şi pe care îi cunoştea mult prea bine. Ceea ce, în mod evident, nu scuză comportamentul său, dar îl explică. 

Corneliu Zelea Codreanu,  liderul Gărzii de Fier

Corneliu Zelea Codreanu, liderul Gărzii de Fier

Autorul unuia dintre primele proiecte de constituţie dictatorială.Proiectul politic pentru care militează Pangal – alături de Argetoianu – presupunea „venirea masonilor la putere” şi „instaurarea dictaturii masonice antihitleriste în România”, prin intermediul unui „guvern de concentrare masonică aşa-zisă naţională” sau, într-o altă formulare, al unui „guvern masonic colorat naţionalist”, „care ar avea drept singur scop schimbarea Constituţiei şi instituirea unei dictaturi camuflate”, odată cu „inaugurarea bazelor unui stat corporativ” şi dizolvarea partidelor politice.

În acest sens, încă din 1934, Suveranul Mare Comandor este autorul unuia dintre primele proiecte de constituţie dictatorială pentru România, proiect inspirat din Constituţia interbelică a Japoniei – în care împăratul avea o poziţie pregnant autoritară în viaţa statului – şi care avea să fie transpus în aplicare, în România, în februarie 1938 (acesta fiind începutul regimului de autoritate monarhică).

Interesant este faptul că atunci când se ridică problema asumării responsabilităţii politice, pentru eventualele nemulţumiri pe care le-ar putea provoca în rândul opiniei publice transpunerea în practică a acestor idei nedemocratice, Pangal răspunde, cu cinism şi fără scrupule, că „acel care va răspunde de schimbarea constituţiei şi de tolerarea dictaturei noastre este Regele şi în cel mai rău caz El va plăti oalele sparte şi pentru noi tot nu va fi mai rău, ci contrariu, fiindcă ştiţi cu toţii că noi masonii ne împăcăm perfect – şi chiar mult mai bine – într’un regim republican, mai ales decând avem o republică nouă şi alta în perspectivă”.

Pregătindu-se să revină la guvernare, într-un ipotetic cabinet care trebuia să fie prezidat de mareşalul Alexandru Averescu, ca urmare a negocierilor purtate prin intermediul său cu regele Carol al II-lea, Pangal convoacă, la Bucureşti, conducerea lojilor provinciale, pentru „aranjarea diferitelor numiri de prefecţi, primari”, dintre membrii activi ai ordinului. În acest sens, Suveranul Mare Comandor expediază telegrame către toate structurile masonice din ţară, chemând în Capitală pe conducătorii masonilor din teritoriu, pentru a-i consulta în legătură cu ocuparea funcţiilor din administraţia publică locală şi centrală. Folosind infrastructura masonică, Jean Pangal spera să poată asigura, astfel, reuşita plebiscitului pentru adoptarea constituţiei dictatoriale a României, încă din 1934. 

Tentativă de detronare a regelui.Confruntându-se cu experienţa frustrantă a eşecului proiectelor sale politice şi determinat de dorinţa de a reveni cât mai repede la putere, pentru a forma un guvern „formidabil de tare”, atitudinea vehement procarlistă a lui Jean Pangal, din perioada mai-iunie 1934, când era catalogat de suveran drept „cel mai devotat om al meu”, se transformă, treptat, într-o tentativă de detronare a regelui, mai cu seamă după ce Pangal s-a convins că nu se poate baza pe promisiunile şi vorbele monarhului.

Astfel, Suveranul Mare Comandor ajunge să-l ameninţe, la 24 mai 1934, într-o importantă reuniune masonică, pe regele României, cu detronarea, printr-o lovitură de stat, despre care lasă să se înţeleagă că ar putea fi programată şi finanţată de masoneria mondială, în cazul în care monarhul ar îndrăzni „să ne ţină multă vreme pe noi, masonii, departe de nevoile ţării”.

După cum rezultă şi din conţinutul notelor informative, structurarea programului de intensificare a propagandei masonice antiregaliste în România, finanţat cu 100 de milioane de franci francezi, a fost negociată de Suveranul Mare Comandor, în iarna dintre anii 1933-1934, cu forurile conducătoare ale Francmasoneriei franceze. Astfel, Pangal perseverează în ideea complotului antidinastic şi, la 7 iunie 1934, Suveranul Mare Comandor avansează propunerea de a declanşa o campanie pentru schimbarea formei de guvernământ în România, în ideea proclamării republicii, folosindu-se de susţinerea masoneriei spaniole şi franceze, întrucât, cel puţin în privinţa proiectului de revenire la guvernare, „vede toate planurile zădărnicite şi toate speranţele spulberate”, iar în ceea ce priveşte „viitorul masoneriei în România este cu desăvârşire compromis în actualele condiţiuni”.

Mai grav este faptul că Pangal lasă impresia că a pierdut simţul realităţii, în momentul în care, la 30 iunie 1934, face aprecierea că „domnia M.S. Regelui Carol este ca şi terminată”, întrucât – în percepţia fantezistă a Suveranului Mare Comandor – monarhul României „nu mai poate conta nici pe divizia de gardă şi nici pe fidelitatea servitorilor din palat”. În atare condiţii, tot ceea ce ar mai avea de făcut regele, în opinia nerealistă a lui Pangal, ar fi fost să numească la cârma României „un guvern cu baionete şi mitraliere, de două-trei luni durată, guvern gen Protopopov din’naintea revoluţiei ruseşti”. În acelaşi registru utopic, Pangal exprimă, la 14 septembrie 1934, o altă opinie extravagantă, când formulează aprecierea că „până la decembrie Regele sau face dictatură, sau pleacă din ţară”. 

Carol al II-lea a premeditat „ideea guvernului de dictatură”.Dincolo de toate aceste aspecte comentabile sau impresii rizibile, inacceptabil rămâne faptul că regele României, care depusese jurământul de credinţă, în faţa camerelor reunite ale Parlamentului (la 8 iunie 1930), pe o constituţie democratică, avea o concepţie politică profund dictatorială (iar gruparea Pangal înţelegea să speculeze, în folos propriu, această slăbiciune regală).

Parcurgând notele informative, rezultă, fără putinţă de tăgadă, că suveranul respingea, încă din data de 2 iunie 1934, guvernarea prin intermediul partidelor democratice (deşi se pronunţa, totuşi, la această dată, împotriva dizolvării acestora), că se amesteca în viaţa politică internă şi că dorea abrogarea constituţiei democratice a României, „pe cale de decret lege, într’o noapte”, urmat de un plebiscit, fiind conştient că discutarea publică, în Adunarea Constituantă, a intenţiei sale de a introduce dictatura regală ar fi provocat dezbateri atât de aprinse, încât „ar însemna să provoc revoluţie”. La 3 iulie 1934, regele României vorbeşte despre „guvernarea mea”.

În urma discursului susţinut de monarh, la 1 ianuarie 1935, cu ocazia inaugurării noului palat regal din Bucureşti, întreaga clasa politică românească a înţeles intenţia regelui „de a face dictatură”, mai cu seamă că guvernul Tătărăscu (1934-1937) a condus România permanent sub starea de asediu şi cenzură. Cu alte cuvinte, regele Carol al II-lea a premeditat „ideea guvernului de dictatură”. Chiar dacă regimul de autoritate monarhică avea să fie instaurat, abia peste patru ani, în februarie 1938, schimbarea constituţiei avea să se petreacă exact aşa cum îşi dorea regele la 2 iunie 1934:„nu cu desbateri în constituantă şi la lumina zilei […], ci într’o noapte şi în baza unui decret lege”.

Ceea ce uimeşte este disponibilitatea aproape generalizată a clasei politice româneşti, cu rare excepţii (tandemul Iuliu Maniu-Dinu Brătianu), pentru abandonarea sistemului democratic şi instituirea autoritarismului monarhic. Deja, la nivelul anului 1934, regele Carol al II-lea avea la dispoziţie o varietate nesfârşită de formule guvernamentale, de toate culorile politice, care se arătau disponibile să servească planurilor monarhului de a abroga constituţia democratică a României. Poate părea absurd, dar exista în epocă sentimentul straniu al unei competiţii între principalii actori politici, în intenţia de a se lăsa folosiţi de rege, pentru satisfacerea poftelor nemăsurate de putere ale acestuia. Jean Pangal a fost numai unul dintre aceştia (dar nu unul de anvergură sau cu notorietate), care, în colaborare cu Constantin Argetoianu (în cadrul Uniunii Agrare), a încercat să câştige simpatia monarhului şi un portofoliu ministerial, fundamentând şi vehiculând ideea dictaturii regale, ce părea să fie la modă în epocă.

Decretul nr. 1618,  din 19 aprilie 1938,  al regelui Carol al II-lea,  privind numirea lui Jean Pangal în calitate de agent general al României pe lângă guvernul generalului Franco din Spania

Decretul nr. 1618, din 19 aprilie 1938, al regelui Carol al II-lea, privind numirea lui Jean Pangal în calitate de agent general al României pe lângă guvernul generalului Franco din Spania

Practic, la jumătatea domniei regelui Carol al II-lea, atât partidul aflat la putere (gruparea Gheorghe Tătărăscu din PNL), cât şi partidele de opoziţie aveau aproape toate un proiect de constituţie dictatorială pentru România (mai puţin PNŢ şi gruparea Dinu Brătianu din PNL). Alături de formulele guvernamentale negociate politic de Jean Pangal, având drept candidat la funcţia de prim-ministru în special pe mareşalul Alexandru Averescu, cabinetul Tătărăscu, aflat în funcţie, îşi arăta, de asemenea, disponibilitatea să modifice constituţia, după propunerea grupării Argetoianu-Pangal, pentru a răspunde, astfel, aşteptărilor autoritare ale regelui Carol al II-lea (demers pentru care guvernul liberal avea şi susţinerea formaţiunii politice conduse de Octavian Goga).

 „Această anarhie e suverană şi stăpână pe pretutindeni...”Confruntându-se cu asemenea grave şi repetate atentate la regimul democratic şi la ordinea constituţională, în spatele cărora se afla aproape întotdeauna camarila structurată în jurul Palatului Regal, o parte a elitei politice tradiţionale, organizată în jurul tandemului Iuliu Maniu (preşedinte PNŢ) – Constantin [Dinu] Brătianu (preşedinte PNL), a reacţionat, la data de 28 iunie 1934, prin încheierea unei înţelegeri, la care au aderat ulterior şi alte entităţi politice, prin care a condiţionat susţinerea pentru regalitate, în principal, de îndeplinirea unor cerinţe minimale, precum îndepărtarea din preajma tronului a Elenei Lupescu (amanta suveranului), a colonelului Gabriel Marinescu (prefectul Poliţiei Capitalei) şi a generalului Constantin Ilasievici (mareşalul Palatului).

Chiar şi în contextul în care o parte importantă a scenei politice româneşti critica deschis poftele nemăsurate de putere ale regelui şi influenţa nefastă pe care o avea amanta acestuia, Jean Pangal, cu o abilitate desăvârşită, înţelege să profite de această conjunctură şi, invocând ameninţarea (pentru interesele camarilei regale) reprezentată de gruparea politică Iuliu Maniu-Constantin [Dinu] Brătianu, nu ezită să repună în discuţie şi să ceară, încă o dată, atât regelui Carol al II-lea, cât şi Elenei Lupescu, adoptarea proiectului său politic privind abrogarea constituţiei democratice a României şi edictarea unui sistem autoritar de guvernare. Cu neruşinarea caracteristică, Pangal pretinde că este absolut dezinteresat atunci când formulează această propunere (deşi îşi dorea să fie membru al guvernului) şi îi spune regelui că schimbarea constituţiei trebuie făcută atât „pentru a-şi consolida domnia periclitată prin maşinaţiunile Maniu-Dinu Brătianu”, cât şi pentru că „este păcat de ţară şi de toată lumea şi chiar de mine Maiestate, care decând Te-au suit pe tron Te slujesc zi şi noapte cu credinţă şi complet desinteresat”.

Toate aceste comportamente politice, ilegale şi imorale, fiind generalizate, au provocat o stare de anarhie socială – identificabilă prin distrugerea sistemului democratic (1938) şi prăbuşirea statului (1940) –, pe care Pangal o descris-o corect, uitând să precizeze însă contribuţia pe care el însuşi şi amicii săi politici au adus-o la această situaţie dezastruoasă pentru România:„anarhia crescândă din ţară, cu prăbuşirea succesivă a autorităţei statului, produs fatal al marelor partide de electori, de tâlhari şi de adevăraţi aventurieri politici, va grăbi chiar mai curând decât cel mai riscant optimism, provocarea crizei care n’o mai poate preîntâmpina nimeni. Această anarhie e suverană şi stăpână pe pretutindeni şi ea dacă va fi lăsată să continue, va deschide porţile haosului, unde chiar orice minte mare, nu va mai putea face nimic”. 

Colaborarea politică dintre Pangal şi extrema dreaptă 

În cursul anului 1934, în cadrul unei agape rituale, care a avut loc la sediul MLNR (strada Câmpineanu nr. 45), Jean Pangal şi-a asuma misiunea de a-l contacta pe Corneliu Zelea Codreanu, conducătorul Mişcării Legionare, pentru a-l convinge „să se facă mason” sau cel puţin „să meargă mână în mână cu masonii”. Este indubitabil faptul că Pangal a organizat, în cadrul MLNR, „manifestaţiuni cu caracter naţionalist în scopul de a impresiona favorabil «Garda de Fier» şi de a capta apoi această organizaţie”, pe care o considera „absolut credincioasă M.S. Regelui şi oamenilor Săi”. Totodată, „cu prilejul tratativelor pentru constituirea guvernului Mareşal Averescu, Jean Pangal a lucrat ca să i se dea tânărului Ioan Moţa o demnitate sau să fie primit chiar în guvern, aceasta pentru a avea un instrument al său în sânul guvernului”.

Pe de altă parte, pretextând, în mod fraudulos, că „a fost însărcinat de factorul constituţional cu constituirea unei a treia forţe de guvernământ”, Suveranul Mare Comandor a încercat să negocieze, în perioada 1-21 august 1934, un acord politic între Uniunea Agrară, LANC şi Garda de Fier, pentru a realiza, astfel, „cea mai importantă forţă politică din ţară prin faptul că Dl. Argetoianu va fi capul naţionalismului şi totodată prin masonerie va fi cel mai bine văzut – dintre oamenii politici români – în străinătate”. Exista aşteptarea ca această „cea mai importantă forţă politică din ţară”, aflată în curs de constituire, să poată asigura României „o dictatură a dreptei, cu ajutorul Marei Loji Naţionale”, capabilă să guverneze după „un naţionalism al nostru românesc, fără împrumuturi şi imitări străine”.

Drept condiţie pentru realizarea acestui acord politic [încheiat, în cele din urmă, numai între Uniunea Agrară şi LANC], a fost asumată obligaţia – de către Jean Pangal – ca, până în septembrie 1934, „să procedeze la excluderea tuturor jidanilor din loja masonică de sub şefia sa”. De altfel, la propunerea lui Jean Pangal, se constituise, încă din data de 22 februarie 1934, o comisie însărcinată cu purificarea MLNR, prin îndepărtarea francmasonilor evrei. Încă o dată şi pentru aceleaşi raţiuni politice meschine, chestiunea excluderii evreilor din MLNR a fost ridicată, de acelaşi Suveran Mare Comandor, într-o şedinţă de mare consiliu masonic, la data de 22 septembrie 1934. Mai mult decât atât, la 3 octombrie 1934, Jean Pangal negociază cu prof. Gheorghe A.C. Cuza (secretar general al LANC şi fiul prof. Alexandru C. Cuza) fuziunea dintre MLNR şi LANC (un partid politic antisemit şi ultranaţionalist), Suveranul Mare Comandor fiind de acord cu „preluarea conducerii Lojei masonice din Iaşi şi a celorlalte loji din Moldova de către Dl. G.A. Cuza”. 

Planul formării unei mişcări paralimitare de extremă dreapta.Cu privire la fuziunea aberantă dintre LANC şi MLNR, aceasta presupunea, din perspectiva partidului condus de A.C. Cuza, faptul că „Loja Masonică va trece la Liga Apărării Naţionale Creştine şi nu viceversa, bineînţeles după ce «fraţii» se vor convinge de superioritatea doctrinei antisemite sub raportul naţionalismului”. În acest context, Jean Pangal îşi dorea ca, începând cu octombrie 1934, să editeze o gazetă cu caracter fascist (folosind, pentru acest demers publicistic, jurnaliştii care colaboraseră la suspendata revistă „Axa”, fostul organ de presă al Gărzii de Fier) şi să formeze o mişcare paramilitară de extremă dreapta (o miliţie românească fascistă, care să adune tineretul ultranaţionalist şi antisemit întru susţinerea unui viitor guvern, din care urma să facă parte şi gruparea Argetoianu-Pangal).

La 5 ianuarie 1935, Suveranul Mare Comandor aprobă integrarea în MLNR a acestei mişcări de tineret – preluând de la Garda de Fier denumirea fascistă de Frăţia de Cruce –, drept pentru care îşi exprimă hotărât intenţia cu privire la „înfiinţarea unei organizaţiuni premasonice, în care vor putea intra şi vor fi iniţiaţi toţi cei care vor să fie masoni, dar care nu sunt de sine stătători, adică nu-şi câştigă singuri existenţa”. Desigur că o asemenea măsură avea în vedere în primul rând studenţimea preponderent legionară. În contextul în care ideile ultranaţionaliste, xenofobe şi antisemite prindeau un contur tot mai pronunţat în societatea românească interbelică, pe fundalul radicalizării mesajului extremist de dreapta (promovat de Mişcarea Legionară, Frontul Românesc, Partidul Naţional Agrar, LANC, Partidul Naţional Creştin), toate aceste iniţiative ale Suveranului Mare Comandor au făcut ca întreaga comunitate evreiască să înceapă să fie extrem de îngrijorată de amploarea acestor fenomene. În totală contradicţie cu această atitudine favorabilă curentelor de extremă dreapta, deşi poate părea absurd, Jean Pangal se aştepta să beneficieze, în perioada februarie-martie 1935, de colaborarea comunităţii evreieşti din România pentru susţinerea proiectelor şi ambiţiilor sale politice, care aveau, de altfel, o coloratură puternic naţionalistă, specifică epocii. 

Activitatea diplomatică desfăşurată de Pangal 

Notele informative conţin, totodată, informaţii relevante cu privire la contactele diplomatice pe care Jean Pangal le-a avut cu reprezentanţii statelor sau organizaţiilor internaţionale, acreditaţi la Bucureşti. Şi de această dată trebuie făcută precizarea că Suveranul Mare Comandor al României întreţinea aceste contacte diplomatice în virtutea prestigioasei sale demnităţi masonice.

Pangal a avut relaţii personale şi contacte directe cu ministrul Spaniei la Bucureşti (Pedro de Prat y Soutzo), cu ministrul Italiei (Ugo Sola), cu secretarul Legaţiei (Koblianski) şi ministrul Poloniei (Miroslaw Arciszewski), cu fostul ministru al Rusiei ţariste (Stanislaw Poklewski-Koziell), cu ministrul (André d’Ormesson) şi prim-secretarul (Jean de Hauteclocque) Legaţiei Franţei, cu ministrul Ordinului Suveran de Malta [Contele de Pierredon (1934) şi ducele de La Rochefoucauld (1935)], cu ataşatul comercial sovietic, cu ministrul Egiptului, al Turciei sau al Cehoslovaciei, cu Marele Secretar al Ordinului Constantinian (Mario Araccevola), cu reprezentanţii Bisericii Catolice (cardinalul Dolci, cardinalul Tisserant – Marele Maestru al Ordinului Ecvestru al Sfântului Mormânt din Ierusalim) şi Greco-Catolice (mitropolitul Niculescu).

În mod evident, din întreţinerea de contacte diplomatice cu personalul acreditat la Bucureşti, Pangal spera să-şi poată realiza ambiţiile politice, având convingerea că „diplomaţii străini îl vor aduce la guvern”. Îndată după căderea cabinetului Iorga (iunie 1932) şi părăsirea portofoliului de subsecretar de stat din cadrul Ministerului de Externe, a existat o oarecare rumoare, în spaţiul public românesc, cu privire la o posibilă numire a lui Pangal în diplomaţie, ca trimis extraordinar şi ministru plenipotenţiar al României la Lisabona. Chiar dacă această desemnare nu avea să se producă în 1932, totuşi cariera diplomatică a Suveranului Mare Comandor avea să fie dedicată Peninsulei Iberice. În timpul regimului de autoritate monarhică (1938-1940), Pangal a deţinut funcţia de trimis extraordinar şi ministru plenipotenţiar al României în Spania (1938-1939) şi Portugalia (1939-1940).

Cariera diplomatică a lui Jean Pangal se sfârşeşte odată cu domnia regelui Carol al II-lea. Prin articolul XI al decretului nr. 3 135 din 14 septembrie 1940, semnat de prim-ministrul general Ion Antonescu, acreditarea diplomatică a lui Jean Pangal la Lisabona încetează începând cu data de 15 octombrie 1940. Totuşi, destinul lui Pangal avea să rămână întrucâtva legat de cel al fostului monarh al României. 

Şambelan la ex-regele Carol al II-lea.Dintr-un referat întocmit la data de 6 iunie 1951 de către Securitate rezultă că, îndată după abdicarea regelui Carol al II-lea, la 6 septembrie 1940, Jean Pangal – cu puţin înaintea retragerii acreditării diplomatice la Lisabona de către generalul Antonescu – a avut o întrevedere cu fostul suveran al României, care, în drumul său spre Portugalia, unde îşi dorea să se stabilească, a fost oprit, la cererea guvernului german, în Barcelona, de autorităţile spaniole. Cu această ocazie, Jean Pangal a fost numit şambelan la ex-regele Carol al II-lea, calitate în care a intervenit şi a garantat, pe lângă guvernul spaniol (condus de generalul Francisco Franco) şi lusitan (condus de António de Oliveira Salazar), că fostul său monarh se va abţine de la orice acţiune politică, fiind hotărât să se stabilească în Portugalia, ţară pe care se obliga să nu o părăsească până la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial. În cele din urmă, guvernul lusitan a acceptat garanţiile formulate şi depuse de Pangal în numele fostului său suveran.

Chiar şi după terminarea celei de-a doua conflagraţii mondiale, Pangal a continuat să rămână în contact direct cu fostul său suveran şi să-i reprezinte interesele politice. Astfel, într-o notă informativă confidenţială înregistrată sub nr. 462/10.08.1945 şi conţinând informaţiuni telegrafice de presă ale Agenţiei Rador privitoare la România, se face precizarea – citându-se o ştire Reuters – că Jean Pangal, reprezentantul din Europa al fostului rege Carol al II-lea, a părăsit Lisabona, îndreptându-se spre Elveţia, pentru a sonda opinia reprezentanţilor sovietici din Franţa sau Austria cu privire la atitudinea acestora faţă de ambiţiile fostului monarh de a reveni pe tronul României. Dintr-o notă informativă, înregistrată de Corpul Detectivilor sub nr. 8598 din 29.11.1946, rezultă că acţiunea favorabilă revenirii fostului rege Carol al II-lea pe tronul României a fost coordonată la Paris de Jean Pangal.

După încetarea mandatului de trimis extraordinar şi ministru plenipotenţiar al României în Portugalia (octombrie 1940), Pangal nu s-a mai întors în ţară. De teama măsurilor de recluziune adoptate, la Bucureşti, de autorităţile legionare şi antonesciene (1940-1944) sau de cele sovietice (1944-1950), Suveranul Mare Comandor al României a preferat să aleagă calea exilului. A rămas activ în sfera relaţiilor internaţionale şi numele său a continuat să fie vehiculat adesea pentru încredinţarea unor însărcinări diplomatice. 

Colaborarea lui Pangal cu serviciile secrete 

Prin folosirea interesată sau abuzivă a prestigioaselor sale demnităţi masonice, politice sau diplomatice, precum şi prin utilizarea nelegală a diferitelor tipuri de resurse publice pe care le putea accesa, Pangal a înfiinţat, în contradicţie cu atribuţiile instituţionale ale Ministerului de Externe, în subordinea Subsecretariatului de Stat al Presei şi Informaţiilor, o structură informativă denumită Direcţia Serviciului Special de Informaţii.

După căderea guvernului Iorga (iunie 1932), ministrul de Externe al României, Nicolae Titulescu, propune, iar regele Carol al II-lea aprobă, desfiinţarea, cu începere din data de 1 decembrie 1932, a acestui serviciu secret înfiinţat de Pangal, sub motivaţia lipsei de oportunitate şi de legalitate. Totuşi, după mai bine de doi ani de la punerea în aplicare a acestei decizii, Suveranul Mare Comandor nu renunţase încă la ideea de a reveni la putere pentru a reînfiinţa fostul său serviciu secret în cadrul Subsecretariatului de Stat al Presei şi Informaţiilor, în fruntea căruia îşi manifesta intenţia de a-l desemna ca director pe Gheorghe Kintescu, vărul său primar, fost şef de secţie în Direcţia Serviciului Special de Informaţii(în perioada 1931-1932).

Există unele informaţii potrivit cărora Pangal ar fi prelungit – peste termenul legal de încetare a activităţii – existenţa acestui serviciu secret, care ar fi continuat să funcţioneze clandestin, în perioada 1933-1934, sub conducerea operativă a lui Gheorghe Kintescu, la comanda şi cu finanţarea Palatului, servind interesele particulare ale regelui Carol al II-lea. Din nefericire pentru Jean Pangal, preocupările sale referitoare la culegerea clandestină de informaţii (inclusiv prin instalarea de microfoane în casele politicienilor) au ajuns repede să fie cunoscute şi comentate critic, pe plan naţional şi internaţional, ceea ce i-a afectat negativ imaginea publică, autoritatea şi credibilitatea. 

„Serviciu de informaţiuni al masoneriei”, după modelul „boda di leone”.În paralel cu activitatea informativă desfăşurată în spaţiul public, Jean Pangal se gândeşte, la 9 noiembrie 1934, să extindă, la nivelul organizaţiei masonice pe care o conduce, experimentul înfiinţării unui serviciu secret şi a colectării de informaţii. Drept urmare, Suveranul Mare Comandor aprobă, în cadrul Marelui Consiliu al Marii Loji Naţionale din România [MLNR] şi în prezenţa Marelui Maestru, principele George Valentin Bibescu, propunerea formulată de Nicolae Bosie-Codreanu cu privire la înfiinţarea unui serviciu masonic de informaţii, „în sensul ca toţi «fraţii» să fie obligaţi să raporteze unui şef ce va fi desemnat pentru acest serviciu tot ce aud şi ce se face în raza de activitate sau gruparea politică a fiecăruia”.

Astfel, la 5 ianuarie 1935, Marele Consiliu al MLNR hotărăşte „înfiinţarea unui serviciu de informaţiuni al masoneriei, numindu-se şef Kintescu (considerat între masoni drept as în materie de informaţii)”. Întrucât se dorea ca toţi membrii ordinului să informeze serviciul despre „tot ce se petrece şi se pune la cale în autorităţile şi instituţiile unde lucrează, s’a hotărât aplicarea obiceiului întrebuinţat pe vremea Dogilor, al aşa numitei «boca di leone», care era o cutie mare, înfăţişând un cap de leu cu gura deschisă (de unde i s’a dat şi numele) şi în care fiecare cetăţean putea introduce un denunţ anonim”.

Notele informative conţin, de asemenea, indicii relevante privind colaborarea apropiată – mascată sub forma contactelor diplomatice – avută de Pangal cu diverse servicii secrete ale unor terţe state. De pildă, în calitate de „«specialist» în materie de informaţii”, Pangal înaintează regelui Carol al II-lea un raport privind reorganizarea instituţiilor româneşti cu atribuţii în materie de siguranţă naţională, ordine publică şi pază regală. Totodată, este confirmată relaţia privilegiată a Suveranului Mare Comandor cu agenţia britanică de spionaj [Secret Intelligence Servicesau MI6], precum şi colaborarea acestuia, din timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, cu SSI-ul României antonesciene, cu serviciul secret polonez (condus de Jan Kowalewski), dar şi cu cel ceh, ultimele două subordonate guvernelor lor naţionale aflate în exil la Londra.

De asemenea, Jean Pangal este prezentat – într-un referat întocmit, la data de 6 iunie 1951, de către Securitate– ca fiind un „informator preţios” atât pentru biroul de informaţii care funcţionează pe lângă Legaţia sovietică de la Bucureşti, cât şi pentru Miroslaw Arciszewski, trimisul extraordinar şi ministrul plenipotenţiar al Poloniei la Bucureşti, între 1932-1938.

 

Notă finală.Toate comentariile, documentele, imaginile şi trimiterile bibliografice prezentate în cadrul acestui articol au drept sursă cartea Jean Pangal, documente inedite:1932-1942:contribuţii la analiza reţelelor sociale istorice, publicată anul acesta la Editura Rao. Mai multe informaţii în legătură cu tema discutată se găsesc în lucrarea citată.

Autorul acestui text,  Bogdan Bucur, este lector universitar la Departamentul de Sociologie al Facultăţii de Ştiinţe Politice din cadrul Şcolii Naţionale de Studii Politice şi Administrative (SNSPA) din Bucureşti. Este licenţiat în Ştiinţe politice (SNSPA) şi Drept (Universitatea din Bucureşti). A absolvit programul masteral de Istoria ideilor şi mentalităţilor (Facultatea de Istorie, Universitatea din Bucureşti) şi este doctor în Sociologie (Universitatea din Bucureşti).

 

""