Autor 14133 vizualizări


În copilărie, am fost fascinat de Larousse du XXe siècle, stând ore în șir să răsfoiesc paginile acestei fastuoase enciclopedii, a cărei ținută grafică, în condițiile anilor ’30-’40 (îmi) apărea magnifică. Printre tablourile din planșele cu picturi, unul mă intriga peste măsură: intitulat Mazepa cu lupii de Horace Vernet, el reprezenta un bărbat gol, legat pe un cal, în goană, înconjurat de lupi. Cine era cel supus unui asemenea supliciu?

Din citirea Larousse-ului, am aflat că era vorba de un tânăr dintr-o familie de notabili din Ucraina, care, dovedit a fi vinovat de adulter, fusese pedepsit de soțul înșelat într-o manieră pe cât de inedită, pe atât de cumplită. Vinovatul, despuiat cu totul, fusese legat pe spatele unui cal sălbatec, căruia i se dăduse drumul în stepă. Descoperit de niște cazaci, el fusese salvat de la moarte, rămăsese apoi în mijlocul lor și, în cele din urmă, după ce slujise pe hatmanul Ucrainei din dreapta Niprului, apoi pe cel din stânga Niprului, i-a succedat celui din urmă în 1687.


Ivan Mazepa a avut legături și cu domnii români și, așa cum se va vedea mai jos, și-a sfârșit viața tumultuoasă pe pământul basarabean, fiind implicat în istoria moldo-munteană. Despre relațiile lui cu românii aflăm date pe cât de interesante, pe atât de noi din cartea istoricului și diplomatului ucrainean, Teofil Gh. Rendiuk, Hatmanul Ucrainei Ivan Mazepa, Moldova și România (București, Ed. Printech, 2008, 274 p., text în limba ucraineană și în limba română). Autorul și-a înțeles excelent misiunea sa în România, în dublă calitate de istoric și diplomat: a cercetat relațiile dintre ucraineni și români, în scopul de a clădi pe „cunoaștere și înțelegere” (pentru a relua vechea formulă – o parte din ea – a lui Nicolae Iorga) apropierea între cele două popoare și state.

Dl. Teofil Gh. Rendiuk a făcut o investigație după toate regulile disciplinei istorice pentru a reconstitui legăturile hatmanului Ivan Mazepa cu Moldova și Țara Românească și pentru a elucida – pe cât se poate – „misterul” locului de înhumare, în Galați, al ilustrului fiu al poporului ucrainean. Este de mirare că, deși în Galați, există două cartiere „Mazepa”, românii știu atât de puțin despre hatmanul ucrainean ale cărui oseminte se află (unde?) în Galați. De curând, pentru a face un test, întrebând pe un gălățean de unde vine numele celor două cartiere, mi-a răspuns că era vorba de numele arhitectului care făcuse proiectele de construcție.

Nu este în intenția noastră să rezumăm cartea d-lui Teofil Gh. Rendiuk; aș fi bucuros să știu că un număr cât mai mare de români au citit această valoroasă contribuție la istoria relațiilor româno-ucrainene. De vreme ce suntem vecini trebuie să ne cunoaștem și, mai ales, să ne înțelegem istoria. Ivan Mazepa nu a fost o figură agreată în timpul dominației sovietice. Din perspectiva Moscovei, el a fost considerat, din secolul al XVIIIlea, un trădător. În cele mai strânse relații, inițial, cu Petru cel Mare, el fusese distins de țar cu Ordinul „Sf. Andrei Cel Întâi Chemat” în 1700, în același an, înalta decorație fiind acordată și domnului Țării Românești, Constantin Brâncoveanu, pentru rolul jucat în negocierile de pace între Rusia și Poarta Otomană.

În opinia autorului, „apogeul colaborării dintre I. Mazepa și C. Brâncoveanu îl constituie momentul în care, la 17 ianuarie 1701, s-a stabilit că, în cazul în care viața domnitorului și a persoanelor de rang aristocratic apropiate acestuia ar fi pusă în pericol, locul eventualului azil politic va fi Ucraina” (p. 193) Voievodul Țării Românești a mulțumit, la 1 aprilie 1701, țarului Petru I, sub a cărui autoritate se afla Ucraina, condusă de Ivan Mazepa.

Sprijinitor al culturii

Ivan Mazepa s-a implicat și în activități culturale. Pe cheltuiala lui s-a tipărit, în 1708, la Alep (Aleppo), o Evanghelie în limba arabă, un exemplar al acestei prețioase tipărituri, aflându-se la Biblioteca Academiei Române (a fost cumpărat de la Dumitru Papazoglu în urma dispoziției lui Grigore Tocilescu). Evangheliarul a fost imprimat într-o tiparniță, trimisă de Constantin Brâncoveanu la Alep, în 1706. Așa cum arăta dl. Teofil Gh. Rendiuk: „În paginile trei și patru ale acestei ediții rare, scrisă în versuri în greacă și arabă, este scos în evidență rolul personal al «vrednicului și mult stimatului domn Ivan Mazepa [...] o personalitate magnifică [...] cunoscută, datorită credinței sale curate și sfinte, care a oferit arabilor în dar Evanghelia din tot sufletul său plin de înțelepciune»” (p. 192). Bunele raporturi dintre Petru I și Ivan Mazepa s-au deteriorat, din momentul în care hatmanul ucrainean s-a hotărât să-și emancipeze țara de sub dominația rusă. Dl. Teofil Gh. Rendiuk citează opinia, exprimată în 1990, de cercetătorul ucrainean V. Marocikin, potrivit căreia „Hatmanul Ucrainei visa la eliberarea țării sale de sub despotismul țarist și își căuta aliați în aceest sens” (p. 175).

Ivan Mazepa a găsit ca aliat pe regele Suediei, Carol al XII-lea, dar forțele lor au fost înfrânte în bătălia de la Poltava (27 iunie/8 iulie 1709), care a însemnat, deopotrivă, sfârșitul hegemoniei suedeze în zona baltică și afirmarea Rusiei, care a preluat succesiunea suedeză. Precizăm că, până la sfârșitul secolului al XVIII-lea, în pofida războaielor purtate împotriva Imperiului otoman, Rusia a fost percepută ca o putere nordică, dovadă că Ecaterina a II-a, care voia să ia sub autoritatea ei Principatele dunărene, era supranumită, în epocă „Semiramida nordului”.


Regele Suediei, Carol al XII-lea, și Ivan Mazepa, după bătălia de la Poltava. Pictură de Gustaf Cederström

Carol al XII-lea și Mazepa s-au refugiat pe teritoriul moldovean, aflat în stăpânire otomană, mai întâi la Varnița, apoi la Bender (Tighina), sediul guvernatorului raialei, creată în 1538 de sultanul Soliman Magnificul, după campania victorioasă împotriva Moldovei lui Petru Rareș. De amintit că, în exilul său, Mazepa și-a comparat soarta cu cea a poetului Ovidiu, mort și el în exil la Tomis. În seara zilei de 21 septembrie (stil vechi) 1709, Ivan Mazepa și-a încheiat agitata sa existență. Cu câteva ore mai înainte, Carol al XII-lea i-a făcut o ultimă vizită, dar muribundul, în comă, nu l-a mai recunoscut.

Reînhumări succesive

Un capitol al cărții este consacrat înhumării și reînhumărilor osemintelor hatmanului, care, nici după moarte, nu a cunoscut – am spune – liniștea. Ele au ajuns, în cele din urmă, la biserica Sf. Gheorghe din Galați. Zguduită de cutremurul din 1940, avariată de o bombă, în cel de-al doilea război mondial, biserica a fost demolată în 1962, o stradă din apropierea ei primind numele lui Mazepa. Pe locul bisericii s-au construit blocuri. În opinia d-lui G. Căldăraru, director la Muzeului Județean de Istorie, din Galați, citat de autor: „Este posibil ca sub fundamentul noilor construcții să fi rămas și rămășițele pământești ale lui Mazepa” (pp. 262-263).

Acesta a fost și motivul inițiativei președintelui Ucrainei, V. A Iușcenko, de înfrățire a orașelor Galați și Baturyn, fosta capitală a Ucrainei și reședință a lui Ivan Mazepa cu orașul (2007), precum și a dezvelirii unui bust al hatmanului la Galați (2004). Merită amintit că Gh. Bezviconi menționează că, în comuna Dărmănești de lângă Piatra Neamț, „se păstra o icoană ce s-a purtat de un luptător la bătălia de la Poltava” (Contribuții la istoria relațiilor românoruse, București, Ed. Tritonic, 2004, p. 169, nota 331). Adaug că această icoană am văzut-o în amintitul sat în septembrie 1956, având și un text care îi relata istoria.

Ar fi de dorit ca icoana să facă obiectul unui studiu. Cartea d-lui Teofil Gh. Rendiuk, editată în excelente condiții grafice și bogat ilustrată, oferă cititorilor ucraineni și români, reconstituirea unui capitol de istorie, care unește națiunile română și ucraineană prin două personalități remarcabile ale timpului lor: Constantin Brâncoveanu și Ivan Mazepa.  

Articol publicat inițial în revista Historia, nr. 84, decembrie 2008

""