Autor 6351 vizualizări


Ismet Inönü (1884-1973) a fost un militar turc și om de stat care a devenit al doilea președinte al Turciei și a jucat un rol important în politica internă și externă a Turciei.

Mustafa Ismet (Inönü) cunoscut în Turcia drept Ismet Pașa, s-a născut la Izmir, în momentul în care tatăl său, Haji Reșid, avea un post judiciar local acolo. După absolvirea claselor primare, Inönü a început școala militară pregătitoare în estul Anatoliei, la Sivas, unde a mers la școala de artilerie, pe care a absolvit-o în 1903 ca locotenent-secund. A reușit să intre la Școala de Ofițeri din Istanbul, capitala Imperiului Otoman din acel moment. În această instituție, ai căror absolvenți ajungeau în elita țării, i-a cunoscut pe viitorii conducători ai revoluției Junilor Turci, în special ai Turciei republican, printre careMustafa Kemal (Atatürk), Kazim Karabekir, Ali Fethi (Okyar), ș.a.

            Timpuriu, în cariera sa, Mustafa Ismet a reușit să atragă atenția superiorilor săi, care îl considerau un om precaut și organizat, adept al planificării atente și detaliate. Aceste calități l-au transformat într-un model de urmat, atât de către ofițerii de rang înalt aflați în căutarea gloriei, cât și de grupul orientat profesional spre întinerirea armatei și separarea sa de politică. Deși el se afla în contact cu membrii Comitetului secret al Unității și Progresului (CUP), Ismet nu și-a asumat o poziție de răspundere în această organizație revoluționară. Totuși, după lovitura de stat reușită de CUP în 1908, el a dus alături de Mustafa Kemal și alții o bătălie fără succes pentru a asigura neutralitatea politică a armatei.

            În 1910, Mustafa Ismet obținuse titlul de „kolaga” (căpitan de rang înalt). Acesta a fost trimis în Yemen, pentru a reprima revolta Imam-ului Yahya. În 1913, ca membru al Statului Major, s-a întors la sediul armatei din Istanbul. După un an, a făcut o călătorie marcantă în Europa, vizitând Viena, Berlin, Paris și Elveția. La întoarcere, în calitatea sa de membru al Statului Major, s-a găsit implicat în pregătirea pentru război, în Armata I, comandată de către Liman von Sanders, ofițerul german care îl reprezenta pe Kaiser.

            În timpul Primului Război Mondial, când Imperiul Otoman a luptat de partea Germaniei, Mustafa Ismet și-a îndeplinit cu succes misiunile pe fronturile unde a activat. În timp ce se afla pe frontal rusesc, în Munții Caucaz, în 1917, s-a revăzut cu Mustafa Kemal, care servea drept comandant regional, devenit între timp și deputat. Astfel, s-a pus baza îndelungatei prietenii a celor doi. Personalitățile și temperamentele lor foarte diferite erau complementare, Mustafa Kemal fiind un geniu militar cu orientări politice, capabil de planificări largi și vizionare, în timp ce Ismet avea un dar nemaiîntâlnit de a implementa cu succes aceste planuri cu loialitate și grijă. Împreună, cei doi au marcat istoria Turciei republicane.

            La sfârșitul Primului Război Mondial, Mustafa Ismet se afla pe frontal siriano-palestinian, unde armata otomană suferise înfrângerea finală în fața britanicilor și se găsea nevoită să semneze, în octombrie 1918, armistițiul prin care se recunoștea perdantă. În perioada 1918-1920, Ismet a deținut diferite posturi în guvernul de la Istanbul. În final, s-a alăturat mișcării naționaliste în Anatolia, care începuse ca o rezistență populară în fața invaziei britanicilor, francezilor, dar în special a grecilor. Însă, în curând, sub comanda lui Mustafa Kemal, această rezistență a devenit o mișcare unită, nationalist-islamică de eliberare. Armata grecească, debarcată în Izmir în mai 1919, dorea anexarea vestului Anatoliei și își începuse marșul în interiorul Turciei pentru a elimina mișcarea națională de rezistență.

            Mustafa Ismet deținea funcția de ministru de război în cabinetul format la Ankara, la scurtă vreme după ce britanicii ocupaseră Istanbul și desființaseră parlamentul ales liber, arestând mulți deputați și forțându-i pe alții să fugă. Aceștia din urmă au mers la Ankara, unde s-au alăturat celorlalți aleși pentru a forma o adunare națională populistă, convocată la 23 aprilie 1920. Convocarea acestei adunări marca ruptura finală dintre monarhie și susținătorii săi în Istanbul și mișcarea naționalistă ce își avea centrul în Ankara. Atât Ismet cât și Kemal au fost condamnați la moarte, în absență, de către guvernul sultanului Mehmed al VI-lea.

            În acest moment critic, Mustafa Ismet a fost numit în fruntea armatei naționaliste, primind sarcina de a opri ofensiva grecească. Acest lucru s-a întâmplat în două bătălii, care au avut loc în iarna anilor 1920-1921 la Inönü, în vestul Anatoliei. În momentul adoptării legii numelui de familie, în 1934, numele „Inönü” i-a fost desemnat de către Mustafa Kemal (numit, la rândul său, „Atatürk”), comemorând isprava sa de a conduce luptătorii Junilor Turci în prima lor victorie crucială asupra grecilor. Ismet Pașa a comandat ulterior trupele în victoria din bătălia de la Sakarya, și la înfrângerea finală a armatei grecești, în 1922. Apoi, după eliberarea țării de sub ocupație străină, Inönü și-a atribuit importante responsabilități diplomatice și politice, în calitate de conducător al delegației turcești la negocierile de pace de la Lausanne, în Elveția. Tratatul de la Lausanne din 1923 a dus la stabilirea păcii între Turcia, Aliați și Grecia și la redefinirea granițelor republicii.

            Atatürk devenise primul președinte, iar Inönü prim-ministru al nou-proclamatei republici.Acesta din urmă a renunțat la funcția sa pentru o scurtă perioadă de timp, dar s-a întors la postul său în martie 1925, în mare parte pentru aplicarea măsuri aspre împotriva rebeliunii lui Seyh Sait, și a rămas în funcție până la 25 octombrie 1937. Astfel, majoritatea reformelor legate de republică după 1925 au avut loc în timp ce Inönü era premier și membru conducător al Partidului Popular Republican (PPR), aflat la putere. Inönü se ghida după instrucțiunile președintelui în această vreme, dar se descurca și în a imprima guvernului numeroase dintre viziunile sale ideologice și caracteristicile personale. Conservator social, s-a bazat pe controlul birocrației asupra economiei și societății, inclusiv industrializarea începută în 1931.

            În domeniul economic, a eșuat. Politica sa de construire de căi ferate și promovare a întreprinderilor economice monopoliste erau cele mai bune exemple ale lipsei sale de cunoștințe în materie de economie. Totuși, din punct de vedere politic, Inönü a fost în favoarea unor politici liberale prin recunoașterea sferei de liberă activitate a individului (dar întotdeauna sub supravegherea guvernului). În cele din urmă, stagnarea economică și creșterea necontrolată a birocrației rigide și neproductive, care devenise unealta de control atât a regimului cât și baza de putere principală a lui Inönü, au dus la ruptura dintre el și Atatürk

            În 1937, Inönü a fost înlocuit din funcția de premier de către Celal Bayar, șeful grupului privat economico-financiar cunoscut ca „Banca Iș” („muncă”), care folosind metode ale întreprinderii private obținuse rezultate remarcabile. Totuși, moartea lui Atatürk survenită în 1938 a pus capăt la ceea ce părea a fi un curent economic liberal, după ce Inönü a devenit președintele republicii și al partidului conducător. Acesta a fost proclamat „milli șef” (conducător național) și conducător pe viață al Partidului Popular Republican. Nu au existat neînțelegeri cu privire la succesorul lui Atatürk, Inönü fiind omul care îl ajutase cel mai mult în modernizarea națiunii. Astfel, a fost ales în unanimitate de către Marea Adunare Națională în noiembrie 1938.

            În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, Inönü a dus o politică de neutralitate, în ciuda alianței ce îl lega de Marea Britanie și Franța, semnată în 1939. Acest fapt i-a făcut pe Aliați să fie prudenți față de Turcia, ducând la o răcire a relațiilor, încât în 1944 și 1945 țara a ajuns izolată, făcând posibile revendicări teritoriale din partea Uniunii Sovietice în nord, care dorea de asemenea, baze militare în strâmtorile Bosfor și Dardanele. Expansionismul sovietic și nemulțumirile interne față de regim, l-au determinat pe Inönü să alinieze politica externă a Turciei către Occident și să opteze pentru o liberalizare în politică internă.

            În 1945 și 1946 a luat decizii care i-au permis formarea de partide politice opozante și crearea cadrului legal care să ducă la apariția unui sistem pluralist din punct de vedere social și politic. Dezvoltarea sistemului pluralist socio-economic a reprezentat revoluția cea mai profundă și îndelungată prin care a trecut Turcia. Inönü a fost arhitectul ei și lui i se asumă aceste merite, desi în anii ce au urmat, acesta nu a ezitat să joace un rol destabilizator când s-a găsit în dificultate politică.

            Inönü și partidul său au pierdut puterea în 1950 ca urmare a înfrângerii în alegeri. La acel moment, el a refuzat oferta a patru generali de a păstra puterea prin forță armată, acceptând rolul de conducător al opoziției față de câștigătorul în alegeri, Partidul Democrat (PD). Totuși, Inönü a acceptat cu greu pierderea puterii și asumarea unui rol secundar în viața publică turcească. Acesta considera că și-a păstrat reputația sa și a partidului său de adevărații făuritori ai țării, apărătorii modernismului, intitulat astfel prin tradiție și posibilitatea de a decide destinul final al statului, în ciuda voinței electoratului.

            Această atitudine a iritat și a părut amenințătoare față de Partidul Democrat, mai ales din cauza faptului că armata, presa și birocrația simpatizau viziunile lui Inönü. Conducerea PD a reacționat încercând să reducă la tăcere pe Inönü și opoziția. Escaladarea confruntării dintre PPR aflat în opoziție și partidul conducător a dus la o lovitură de stat armată reușită, în mai 1960. Deputații PD au fost arestați și judecați angro.

            Din 1961 până în 1965, Inönü a deținut din nou funcția de premier, conducând trei coaliții guvernamentale diferite, jucând un rol semnificativ în neutralizarea a două lovituri de stat eșuate și în obținerea gradului de balanță între partizan al economiei de piață și a statalismului expansiv. Însă, după 1965, Inönü a încurajat ascensiunea birocrației statale de stânga în propriul partid, susținându-l pe Bülent Ecevit, care a devenit secretarul partidului. Această politică a avut ca rezultat dorința unor diverse grupuri care doreau o politică economică mai liberală și pluralism politic să părăsească PPR. Pentru a-și asuma o poziție mai populistă, PPR a abandonat, cu timpul, secularismul strident și, în cele din urmă, naționalismul și kemalismul. Din 1963 până în 1969, Inönü a susținut adesea elementele radicale ale partidului împotriva kemaliștilor conservatori. Până în 1969, președintele cu drepturi depline văzut ca „părintele” partidului,  deținea controlul complet și încă era capabil să ducă o politică precaută. Poziția sa printre elementele tinere, radicale s-a erodat, întrucât partidul nu părea capabil să atragă tineretul, chiar proprii membri tineri fiind atrași de partide radicale de stânga.

            Intervenția militară din 1971, cauzată de un val dramatic al stângii, a dus la rupture dintre Inönü și radicalii din partidul său. Birocrația de stânga și elementul statismului condus de Ecevit au adoptat poziții din ce în ce mai socialiste. Inönü opunându-se intervenției militare, s-a folosit de  aceasta pentru a câștiga sprijin popular. Ecevit, protejatul lui Inönü, care părea „copilul teribil” al politicii turcești din acel timp, a condamnat acțiunea militară. În cele din urmă conflictual dintre Inönü și Ecevit s-a rezolvat prin convențiile partidului din 1971 și 1972. Candidatul lui Inönü pentru secretariat a fost înfrânt de gruparea condusă de Ecevit.

            Inönü a încercat oprirea ascendenței continue a marxiștilor, însă eforturile sale s-au dovedit, astfel că a ajuns să demisioneze din poziția de conducător al partidului. Bülent Ecevit a fost ales șef al partidului, fiind în postura de a schița drumul PPR și a țării, care s-a dovedit în cele din urmă un dezastru. Ecevit se aliase cu marxiștii în partid și a dus un curs dezordonat economic și politic, care a dus Turcia în pragul dezintegrării. Partidul Popular Republican a fost în cele din urmă desființat de armată, după 1980.

            Inönü a murit în 1973 și a fost înmormântat cu mari onoruri în Ankara, în apropiere de mormântul lui Atatürk, mentorul și prietenul său. La începutul anilor `80 au existat unele încercări de reevaluare a rolului jucat deInönü în istoria Turciei. Noul Partid Social Democrat funcționa ca un nou continuator al PPR, condus de fiul lui Ismet Pașa, Erdal Inönü.

 

BIBLIOGRAFIE

1.The Cambridge History of Turkey, Cambridge University Press, 2008

2.Ismet Inönü Factshttp://biography.yourdictionary.com/ismet-inonu, accesat la 24.V.2015

""