Autor 4007 vizualizări


Deşi numele lui Henri Déricourt (1909 − 1962) nu figurează în istoriile spionajului, chiar cele mai recente, în ultima vreme au apărut o serie de lucrări care se ocupă de „cariera” sa ca spion, preocupate mai ales de „dilema”, nu pe deplin elucidată,   dacă a fost agent dublu sau triplu, dacă a făcut parte din serviciul din„Secret Intelligence Service” (SIS), cunoscut sub denumirea de MI6 sau dinsau din  „Special Operations Executive (SOE),   organizaţia creată de premierul Winston Churchill în timpul celui de al Doilea Război Mondial pentru a desfăşura acţiuni de spionaj şi sabotaj în teritoriul Franţei ocupate şi dacă a spionat pentru serviciul german Gestapo ( „Geheime Staatspolizei”).

Cea mai importantă întrebare care, care multă vreme a rămas fără răspuns, este aceea dacăDéricourt a fost un trădător care a contribuit la „căderea”, arestarea şi executarea, unor membrii ai Rezistenţei franceze şi a unor agenţi SOE ? Într-adevăr, numele lui Déricourt ar merita să apară într-o „istorie a trădării”, a celor mai duplicitari şi imorali agenţi care au acţionat în perioada celui de al Doilea Război Mondial, fără însă a fi suportat consecinţele faptelor lor.

O altă „istorie” în care este implicat Déricourt poate fi aceea a „jocului” duplicitar, a  concurenţei neloiale în care s-au angajat serviciile de informaţii britanice, şi nu numai ele, care adesea au dus la sacrificii de vieţi omeneşt. În tot cazul, Déricourt rămâne in personaj mai mult decât controversat a cărui biografie şi activitate continuă să ridice o serie de întrebări.

Pilot sau traficant ?

Déricourt se naşte în Franţa într-o familie modestă în Coulonges-Cohan, Aisne. Tatăl său era factor poştal, iar mam-femeie de serviciu. Unul din fraţii săi a devenit ebenist, iar celălalt-decorator. Se va căsători cu Jeannot care îl va urma în unele din deplasările sale.

Încă din tinereţe, Déricourt este pasionat de pilotaj în perioada în care Charles Lindbergh devenise celebru pentru traversarea Oceanului Atlantic (1927). De aceea se mută la LeBourget , unde se afla unul din cele mai mari aeroporturi. În 1930, Dericourt obţine brevetul de pilot şi gradul de sergent în rezervă.

În continuare, înainte de război, Déricourt intră în aviaţia franceză şi se evidenţiază prin realizarea, în 1936, a o serie de fotografii aeriene ale docurilor italiene şi ale fortificaţiei germane, „Linia Siegfrid”. Sprijină pe republicanii din Spania. Odată cu izbucnirea războiului, acţionează ca pilot militar pe frontul de nod, iar apoi în sud. Pilotează un bombardier. După încheierea armistiţiului, Déricourt se reîntoarce în aviaţia civilă, fiind angajat la Air France.  După unele informaţii, încă din această perioadă s-a ocupat şi cu traficul „la negru” de mărfuri.

A devenit agent al serviciului de spionaj britanic MI6 ?

Se vede că unele din performanţele de pilot ale lui Déricourt, care nu pot fi contestate, l-au făcut cunoscut şi serviciului de informaţii britanic MI6, în căutare de agenţi, astfel încât, cu ocazia unei escale la Alep, în iunie 1941, un colonel din serviciul acestuia îi propune să treacă în Anglia, ceea ce el acceptă. Deplasarea lui Déricourt împreună cu soţia sa se face prin intermediul unei „reţele de evadare” a serviciului de informaţii  britanic MI prin Marsilia.

După sosirea în Anglia,   în septembrie  1942, este convocat la Londra, la „Patriotic School”, centrul de interogatoriu şi filaj al MI5, unde, este interogat patru zile de agenţi ai "Special Branch" care îşi exprimă „preocuparea”, dubii în legătură cu el, ceea ce ar fi făcut să nu fie considerat corespunzător exigenţelor acestuia, astfel încât este „îndrumat” să se angajeze în SOE. Şi totuşi unii autori consideră că, „se pare” Déricourt fost totuşi recrutat de acest serviciu şi a rămas în slujba sa, sub „acoperire”. În tot cazul, apartenenţa la MI6 rămâne unul din cele mai controversate aspecte ale activităţii de agent a lui Déricourt.

Atribuţiile reale ale DéricourtînSOE

Într-adevăr competenţele de pilot ale lui Déricourt fac ca el să fie acceptat ca agent al SOE. Este paraşutat la 22 ianuarie 1943 în Franţa ocupată, unde va activa sub diferite nume de cod („Gilbert”, „Farreir”), având  sarcina de a organiza transporturi aeriene secrete ale agenţilor SOE din districtul Loire în Marea Britanie. În această calitate organizează 67 de transporturi ai unor agenţi SOE, colaborând cu reţeaua franceză de Rezistenţă „Prosper”.

De asemenea, Déricourt organizează şi transportul unor agenţi SOE din Marea Britanie, între care unii din cei mai importanţi:Noor Inayat Khan,  Vera Leigh,  Yolande Beekman,  Eliane Plewman,  Diana Rowden,  Jack Agazarian,  Francis Suttill,  Pearl Witherington, Lise de Baissac.Se poate spune că vieţile acestora, pe pământ şi în aer, s-au aflat în mâinile lui Déricourt, situaţie de care el se va folosi.

Déricourt  şi  Gestapo

Se pare că primul contact datează din 1937 când agentul dubluNicholas Bodington, care acţiona pentru MI6 sub acoperirea de corespondent de presă, îl prezintă luiKarl Bömelburg, viitorul şef al Gestapo-ului în Franţa. La sfârşitul anului 1941, Déricourt se reîntâlneşte cuKarl Bömelburg, acesta fiind momentul în care el este recrutat ca agent pentru germani sub numele de cod BOE 48.

Se pare că abilul Déricourt şi-a luat unele măsuri de apărare, astfel încât la 3 decembrie 1942, semnează un „Official Secret Act” prin care declară contactele sale cu spionajul german. Totuşi, la intervenţia lui Bodington, Déricourt este angajat la locotenent al forţelor aeriene britanice (RAF) detaşat la SOE. La 30 ianuarie 1943, Déricourt se întâlneşte din nou Bömelburg, devenit şef al Gestapo-ului în Franţa ocupată, cu care se afişează la Hotelul Bristol, rezervat demnitarilor Reich-ului, ceea ce ar însemna o colaborare pe faţă cu spionajului german (SD).  În tot cazul, din prudenţă,   Bömelburg va comunica cu Déricourt prin intermediul unor subordonaţi ai săi:Josef Götz şiHans Kieffer.

Cine este trădătorul şi de ce a tăcut Vera Atkins ? 

Această întrebare s-a născut în momentul în care, în vara anului 1943, când serviciul german SD („Sicherheitsdienst”) arestează o serie de agenţi SOE şi membrii ai Rezistenţei franceze. În acest context, Londra este informată că Déricourt are contacte constante cu ofiţeri SD, dar conducerea  SOE, chiar şeful organizaţiei, Maurice Buckmaster,  refuză să dea curs acestor informaţii şiDéricourt îşi continuă activitatea în Franţa până în februarie 1944.În derularea evenimentelor legate de acest episod a fost implicată şi Vera Atkins, evreică originară din România, care, din 1941, conducea secţia franceză a SOE, devenind ofiţer de informaţii al acestei organizaţii, principalul colaborator al conducătorului unităţii („Secţiunea F”), Maurice Buckmaster. Sarcina sa de bază a fost recrutarea şi antrenarea agenţilor secreţi care urmau să fie trimişi în Franţa ocupată, deci colabora direct cu Déricourt.

Deşi a fost considerată drept „cea mai importantă agentă secretă din cel de al Doilea Război Mondial”, despre care părintele lui James Bond, Ian Fleming,  spunea  :„În adevărata lume a spionilor, Vera Atkins a fost şeful”, activitatea sa nu a fost lipsită de semne de întrebare, chiar „zone întunecate”. În octombrie 1943, din partea conducătorului „reţelei Propsper”, cel mai important nucleu al Rezistenţei franceze, s-a primit avertizarea că aceasta fusese infiltrată de germani. A fost recepţionată  o telegramă cifrată din partea unui agent francez care însă nu conţineaun cod special  care autentifica identitatea celui care trimisese comunicarea, ceea ce ar fi trebuit că îi pună în gardă pe conducătorul „Secţiunii  F”, Maurice Buckmaster, şi pe colaboratorii săi, între care şi Vera Atkins.Maurice Buckmasternu acordat atenţie acestei avertizări, ignorând pericolul ca „antena” Rezistenţei să fi fost capturată şi să fie integrată într-un „joc informativ”, germanii transmiţând

informaţii false.Pericolul s-a dovedit real, astfel încât curând cei mai mulţi membrii au „reţelei Prosper” au fost capturaţi, ceea ce a produs mari pagube Rezistenţei din Franţa. Rolul Verei Atkins în aceste împrejurări rămâne controversat. Deşi primise şi ea comunicarea falsă, nu l-a avertizat pe  Maurice Buckmasterde pericolul care pândea „reţeaua Propsper”. Să fi fost vorba de o neglijenţă?

După unele interpretări motivele „tăcerii” Verei Atkins ar fi fost legate de faptul că nu dorea deteriorarea relaţiilor cu Maurice Buckmaster în condiţiile în care cererea sa de dobândire a cetăţeniei britanice era încă discutată. Pe de altă parte, Vera Atkins considera că poziţia sa era vulnerabilă, dat fiind că provenea din o ţară cu care Marea Britanie se afla în stare de război. Fapt este că Vera Atkins a contribuit, în mod indirect, de căderea  „reţelei Prosper”  şi de capturarea şi apoi executarea unora din agentele pe care chiar ea le instruise şi le trimisese în Franţa.

Faptul că în arestarea unor agenţi SOE era implicat Déricourt este atestat şi de comunicările către Londra a  unor conducători ai reţelei „Prosper”, Francis Cammaerts, Jack Agazarian and Francis Suttill, dintre care ultimul a căzut şi el „victimă” a acestor „căderi”. Suspiciunile sunt întărite de faptul că Déricourt era vecin cu agentul german Hugo Bleicher la un hotel din Paris rezervat ofiţerilor serviciului de informaţii al armatei germane, Abwehr. De fapt, încă în iulie 1943, un alt agent, Henri Frager, i-a comunicat lui Nicolas Bodington, aflat în misiune în Franţa că Déricourt spionează pentru germani. Singurul care neagă implicarea lui Déricourt este Nicholas Bodington, el însuşi agent dublu.

În tot cazul, după încheierea conflagraţiei, o serie de anchete privind „crimele de război”, conduse chiar de Vera Atkins, bazându-se şi pe mărturiile unor ofiţeri germani, au stabilit că informaţiile furnizate de Déricourt Gestapo-ului au contribuit la arestarea şi executarea unora din cei mai importanţi agenţi SOE, Noor Inayat Khan, Vera Leigh, Yolande Beekman, Eliane Plewman, Diana Rowden, Gilbert Norman, Jack Agazarian and Francis Suttill. S-a stabilit că toate documentele legate de activitatea lui Déricourt fuseseră puse la dispoziţia germanilor.

De ce a fost achitat Déricourt ?

După ce, în februarie 1945, Déricourt este arestat în cursul unei călătorii la Londra de autorităţile engleze pentru trafic cu devize („boală veche”, cum am văzut), este trimis în Franţa, în septembrie 1946,   în vederea unui proces în faţa tribunalului militar care are loc însă abia în 1948.Faptul că unii martori şi probe nu au stat la dispoziţia completului de judecată, ca şi acela că depoziţiile lui Déricourt au fost foarte ambigui au făcut ca desfăşurarea procesului să nu aibă loc  în condiţii normale.

A avut loc chiar o lovitură de teatru atunci când unul din conducătorii SOE, responsabil pentru activitatea lui Déricourt,  acelaşiNicholas Bodington, suspectat mai târziu el însuşi a fi fost agent dublu, a afirmat căacesta ar fi fost autorizat  de MI6 să întreţină contacte cu germanii, dar că nu le ar fi transmis informaţii importante.

În aceste condiţii, tribunalul  a pronunţat achitarea lui Déricourt, argumentată de apărare sub pretextul că nu există decât dovezi indirecte pentru actul de trădare.Pe de altă parte însă, afirmaţiile în legătură cu contactele lui Déricourt cu germanii au produs un adevărat şoc, ridicând o serie de întrebări:cine  l-a autorizat pe Déricourt să întreţină asemenea relaţii şi de ce ?

Mai târziu, Déricourt va afirma că agenţii SOE au fost sacrificaţi în mod deliberat pentru a îndepărta atenţia germanilor de la planurile de invazie pe continent. Faptele au fost astfel prezentate încât să reiasă că el a acţionat pentru MI6, iar activitatea sa în SOE nu a fost altceva decât o acoperire pentru a stabili contacte cu germanii.  Această posibilitate  a fost probată de unul din conducătorii SOE, Harry Sporborg, care l-a anchetat pe Déricourt care a afirmat mai târziu că acesta a fost folosit de MI6 pentru sarcini care erau în afara sferei de activitate  a SOE.

În tot cazul, trădarea lui Déricourt  a costat vieţile a 200 de agenţi SOE şi din Rezistenţă. De fapt, Déricourt nu a reuşit să distrugă cu totul Rezistenţa franceză, căci, datorită spiritului de sacrificiu şi eroismului membrilor acestora care scăpaseră ca prin minune de represaliile Getapo-ului, aceştia au reuşit să se regrupeze contribuind din plin la eliberarea Franţei şi a Parosului. În această perspectivă, este de înţeles intransigenţa şi energia cu care au fost pedepsiţi după război colaboratorii şi trădătorii de care însă Déricourt a scăpat.

Spion schimbător

Unele din afirmaţiile luiDéricourt la proces au fost reluate mai târziu în discuţiile sale cu Jean Overton Fuller,   autorul volumului „Agentul dublu”  care i-a fost consacrat.  Cu această ocazie, el a afirmat din nou că şi conducerea SOE era informată că organizaţia fusese penetrată de Gestapo şi că unii din agenţii săi au fost în mod deliberat sacrificaţi pentru a mistifica serviciile de informaţii germane în legătură cu viitoarele debarcări ale Aliaţilor  în Sicilia şi Normandia. În cursul acestor convorbiriDéricourt a admis că a trădat şi persoane din Rezistenţa franceză.

Ideea după care Déricourt a fost, de fapt, un agent triplu, care a activat pentru MI6, SOE şi Gestapo, este argumentată în volumul „Triple jeu”, apărut abia în 1992, datorat lui Frank  Rymills pe care avem toate motivele să-l credem, dat fiind că şi el a efectuat zboruri în Franţa. Un recent documentar prezentat pe postul „Viasat History” argumentează ideea după careDéricourt, deşi nu ar fi fost admis ca agent al MI6, a îndeplinit totuşi tot timpul asemenea atribuţii pentru acest serviciu. Pe drept cuvânt chiar volumului consacrat de  Michael Russell lui Déricourt este „The Chequered Spy”, deci un „spion schimbător”.

O falsă reţea SOE ?

În legătură cu activitatea MI6 şi relaţiile sale cu SOE au fost puse în circulaţie o serie de „informaţii” după care Claude Edward Dansey (1876-1947), vice-preşedintele MI6, frustrat atunci cândChurchill a scos SOE din subordonarea MI6, ar fi organizat o „reţea” paralelă în Franţa ocupată. Preocupat, încă din 1941, să infiltreze serviciul de informaţii german SD, Dansey a trimis în Franţa falşi „agenţi” recrutaţi dintre condamnaţi de drept comun, care oricum nu aveau nimic de pierdut, şi chiar spioni capturaţi ai serviciului de spionaj sovietic pe care Déricourt i-a transportat pe continent.

Se ştie de asemenea că Dansey a creat o aşa-numită „Organizaţie Z” în interiorul MI6, care avea drept scop protejarea agenţilor acestui serviciu şi organizarea de acţiuni informative şi de sabotaj. Pe de altă parte un documentar BBC realizat în 1988 deRobert Marshall „All the King’s men” argumentează ideea după care  Claude Dansey l-ar fi plasat pe agentul dubluDéricourt în organizaţia de rezistenţă „Prosper”, iar despre activitatea sa ar fi fost informat însuşi şeful Gestapoului Bömelburg care totuşi nu l-a arestat pe Déricourt, dat fiind că, de fapt, avea legături cu acesta.  Un alt agent englez despre activitatea căruia Bömelburg era informat a fost Nicolas Bodington din MI6 a cărui mărturie, cum am văzut, a contribuit la disculparea lui Déricourt la procesul care i-a fost intentat. În tot cazul, după război, Déricourt a recunoscut că a lucrat pentru Dansey.

1946 Epilog

În ciuda achitării sale, reputaţia luiDéricourt a fost compromisă, astfel că nu i-a mai rămas decât să se angajeze ca pilot pentru diferite companii de aviaţie civilă. Un timp  a activat pentru o companie din Laos, fiind  implicat şi în traficul de droguri (iarăşi ?) la care participa şi Mafia italiană şi „Filiera franceză” din Marsillia.

La 21 noiembrie 1962, avionul pilotat de el pe ruta Vientiane-Sayaboury, care transporta patru pasageri şi o cantitate de aur, s-a  prăbuşit. Corpul luiDéricourt nu a fost identificat între rămăşiţele arse ale aparatului, astfel încât s-a născut ipoteza că moartea sa a fost doar un truc care să îi permită să înceapă o nouă existenţă sub un alt nume.

Ideea este împărtăşită de o serie de persoane din mediul informativ  cu atât mai mult că au existat mărturii după care prezenţa luiDéricourt ar fi fost semnalată la sfârşitul anilor 1960 la New York, în sudul Franţei şi în Orientul mijlociu. S-a emis chiar ipoteza după care el ar fi colaborat cu serviciile sovietice.În tot cazul, şi alt surse consideră că  moartea lui Déricourt a fost un „fals”.Ca întotdeauna, atunci când informaţiile disponibile sunt sumare şi contradictorii, apar o serie de „teorii ale conspiraţiei” care tind să explice desfăşurarea unor evenimente prin implicarea unor organizaţii secrete.

Astfel, despreDansey s-a răspândit zvonul că ar fi fost homosexual şi francmason şi că el ar fi fost sprijinit de însuşi premierulWinston Churchill, despre care s-a încercat să se acrediteze ideea că era membru al organizaţiei secrete „Iluminatti” care contribuise la declanşarea războiului pentru instaurarea unei noi „ordine mondiale”. Mai mult decât atât, în interiorul acestei organizaţii ar fi existat o colaborare între „Iluminatti” britanici şi cei nazişti.

Este şi acesta un exemplu de concluziile exagerate, adesea absurde la care ajung asemenea „teorii ale conspiraşiei”, dar care mai găsesc totuşi adepţi. Astfel, în prestigioasa revistă franceză „Histoire” a apărut, în 2012, un articol consacrat presupusei „colaborări între „Iluminatti” britanici şi cei nazişti”. „Magnific, puternic, tânăr, curaj, plin de decizii, un fel de Ivanhoé. ” este descrierea şefului reţelei „Prosper”,   Francis Anthony Suttill, exprimată deDéricourt, la „căderea” căruia  a contribuit din plin, dar care nu i se potriveşte în nici un caz lui.

Bibliogarfie selectivă

-Michael Russell, „Dericourt:The Chequered Spy”, 1989

-Jean Lartéguy,  „Triple jeu. L'espion Déricourt”, 1992

-Jean Overon Fuller,  „The German penetration of SOE”, 1997

-Patrice Miannay,  „Dictionnaire des agents doubles dans la Résistance”, ‎ 2005 

-Michael R. D. Foot,  „Des Anglais dans la Résistance :le service secret britannique d’action (SOE) en France” 2008

-Henry Makow, „La Collaboration entre les Illuminati Britanniques et les Nazis”, în „Histoire”, sptembrie 2012.

""