Autor 1561 vizualizări


Ca premier pe timp de pace, Herbert Asquith s-a bucurat de stima britanicilor, însă Primul Război Mondial i-a distrus reputația. De ce?

Politicienii europeni implicați în Primul Război Mondial au fost, în general, prost apreciați în presă, ei fiind învinovățiți atât pentru faptul că nu au reușit să evite conflictul, cât și pentru maniera în care au condus țara în timpul războiului. În cazul britanic, marea parte a criticii a fost îndreptată către premierul liberal Herbert Asquith. Dacă guvernarea sa din anii 1908-1914 a fost, în general, evaluată favorabil, experiența primilor doi ani de război (până la demisia din decembrie 1916) a făcut ca reputația sa să fie iremediabil distrusă. Asquith a fost asupru criticat, fiind considerat letargic și chiar dezinteresat, neavând dinamismul și hotărârea de a câștiga războiului de care succesorul său, Lloyd George, a dat dovadă din plin.

Nici scrierile lui Asquith nu i-au îmbunătățit reputația ca lider de război. Cartea în care acesta analizează originile conflictului (The Genesis of the War, publicată în 1923) e o cronică plictisitoare căreia îi lipsesc detaliile anecdotice care au făcut din memoriile de război ale lui Churchill sau Lloyd George bestseller-uri.

Ca toți ceilalți premieri britanici de la Wellington la Churchill, Asquith nu avea niciun fel de experiență militară. Cu toate acestea, el era mai pregătit pentru o guvernare pe timp de război decât majoritatea predecesorilor săi:acorda o mare atenție problemelor securității naționale, considerând că aceasta trebuie să fie prioritatea guvernanților. În timpul Crizei Marocane din 1911, Asquith a aprobat discursul de la Guildhall al lui Lloyd George, prin care acesta îi avertiza pe germani să nu provoace Marea Britanie, și a reacționat față de criză schimbând liderii serviciilor armate:Churchill devenea Prim Lord al Amiralității, iar sarcina sa era de a se asigura că Royal Navy este pregătită pentru un eventual război și capabilă să transporte Forța Expediționară Britanică pe continent;J.E.B. Seeley era numit în fruntea Cabinetului de Război (dar își va da demisia în aprilie 1914), iar Asquith însuși preia funcția de conducere a ministerului de război.

Ca premier, Asquith devenea implicit și liderul noului Comitet al Apărării Imperiale compus din politicieni și militari, în cadrul căruia a avut un rol foarte activ. Până în 1914, Comitetul analizase majoritatea aspectelor unui posibil război împotriva Germaniei:situația navală, riscul unei invazii, posibilitatea blocadei, problemele comerciale, apărarea teritoriului etc. Potrivit lui Asquith, până la izbucnirea războiului, în august 1914, toate problemele fuseseră dezbătute și se prevăzuseră soluții în avans, cu excepția uneia:necesitatea unei majorări semnificative a forțelor armate (în condițiile în care, în Marea Britanie, serviciul militar se organiza pe bază de voluntariat).

Emergența unei crize pan-europene în vara lui 1914 nu l-a luat prin surprindere pe Asquith și, deși guvernul era la momentul respectiv preocupat de criza irlandeză, a apreciat corect gravitatea situației de pe continent. După ultimatumul adresat Serbiei de către Austria, Asquith declara că Marea Britanie se află aproape de un adevărat Armageddon adevărat, în comparație cu care problema irlandeză ar părea insignifiantă. În timpul Crizei din Iulie, Asquith a păstrat, diplomatic, aceeași linie ca Sir Edward Grey, ministrul său de Externe care a încercat să medieze conflictul, însă când a devenit clar că Marea Britanie nu poate evita implicarea efectivă, el a împins treptat țara către implicarea militară. Pe 2 august a aprobat mobilizarea flotei, iar în ziua următoare aproba și mobilizarea armatei. Apoi, pe 4 august, guvernul său acorda Germaniei un ultimatum privind neutralitatea belgiană, după care, în lipsa răspunsului de la Berlin, va declara război. Pe 6 august, guvernul Asquith aproba trimiterea Forței Expediționare Britanice pe continent pentru a acorda sprijin armatei belgiene. Tot atunci, Asquith îl numește pe Lordul Kitchener în fruntea Secretariatului de Război.

Foto:Recruți britanici în august 1914

Asquith nu s-a numărat printre politicienii naivi care credeau că războiul se va termina rapid;dimpotrivă, era convins că va fi un conflict de proporții, așa cum lumea modernă nu mai văzuse până atunci. Decizia de a merge la război a fost o confirmare, și nu o trădare, a credințelor sale liberale, căci Marea Britanie a intrat efectiv în luptă pentru a-și îndeplini obligațiile de apărare a Belgiei și a principiului că națiunile mici au propriile drepturi ce trebuie respectate. În ambele privințe, Asquith a fost un succesor demn al lui Gladstone, care în 1870 avertiza Franța și Prusia să nu violeze neutralitatea belgiană în conflictul dintre ele. În plus, punând accentul pe obligația față de Belgia și nu pe datoria față de Franța, Asquith a limitat disensiunile din interiorul guvernului său și a atras simpatia naționaliștilor irlandezi, care au susținut protejarea Belgiei (ca țară catolică).

Istoricul Max Hastings l-a condamnat pe Asquith pentru faptul că a trimis o armată prea mică pe continent. Da, este adevărat că Forța Expediționară Britanică trimisă în Flandra la începutul războiului era mică în comparație cu armatele statelor europene (care aveau serviciu militar obligatoriu), însă era cea mai bine pregătită armată pe care Marea Britanie o trimisese vreodată peste granițe, iar ea nu era menită să lupte singură, ci alături de armata franceză. Chiar și așa, Forța Expediționară Britanică era doar avangarda unei forțe mult mai mari:în doar o lună de zile, 200.000 de rezerviști fuseseră chemați la datorie și 439.000 de bărbați se oferiseră voluntari. Până la sfârșitul anului, numărul soldaților ajungea la un milion. La această forță se adaugă cele două divizii din India și voluntarii din Australia și Noua Zeelandă.

Asquith s-a implicat mult în procesul de recrutare, ținând discursuri în toate marile orașe din regat. La Cardiff și i-a atras pe galezi de partea sa promițându-le că noile forțe armate își vor păstra identitățile locale, iar la Dublin naționaliștii irlanezi au fost câștigați de declarația privind apărarea drepturilor națiunilor mici:nu e de mirare, așadar, că în primele luni ale războiului numărul irlandezilor voluntari a fost mai mare decât cel al englezilor.

Privind numirea lui Kitchener la ministerul de război, Asquith a declarat că a fost un experiment riscant, dar cea mai bună alegere la momentul respectiv. Cu siguranță, popularitatea lui Kitchener a contribuit la creșterea numărului de voluntari, însă numirea sa a creat confuzii în relația dintre armată și guvern;în plus, feldmareșalul britanic s-a înțeles greu cu John French, comandantul Forței Expediționare Britanice.

Un alt istoric, Christopher Clark, scria că Asquith nu și-a dat seama cât de multă suferință va genera războiul, însă teza nu se susține:chiar dacă Asquith nu și-a arătat în public sentimentele, în sfera privată a vorbit despre ororile războiului. În plus, familia premierului a fost ea însăși implicată în conflict:în 1914 cei patru fii ai săi au intrat în armată ca voluntari și au preferat să plece pe front decât să primească posturi mai sigure (unul dintre ei moare în 1916).

În general, Asquith i-a lăsat pe militari să se ocupe de strategiile și tacticile războiului, chiar dacă nu era întotdeauna de acord cu aceștia. Spre exemplu, el nu credea într-o posibilă invazie germană a insulei, dar i-a lăsat pe generalii săi să păstreze un număr semnificativ de soldați acasă pentru a putea, la nevoie, respinge un atac. Mai mult, Asquith credea că pe timp de război un lider trebuie să fie dispus să-și asume multe riscuri și împărtășea entuziasmul lui Churchill pentru acțiunile îndrâznețe împotriva inamicului:inițial, el s-a opus asaltului asupra Dardanelelor și a peninsulei Gallipoli, dar s-a lăsat convins de Churchill, care argumenta că tăierea Turciei în două și cucerirea peninsulei balcanice merita riscul (Gallipoli avea să se transforme într-un adevărat dezastru militar pentru Marea Britanie, care-l va costa pe Churchill funcția).

În politica internă, Asquith a reușit să păstreze unitatea țării printr-o coaliție cu conservatorii, care acceptă chiar amânarea alegerilor din 1915. Premierul s-a străduit să evite problemele interne deoarece considera că unitatea internă era necesară pentru a obține alianța cu Italia. Deși el vedea în Italia „o putere lacomă, perfidă și fără scrupule”, era convins că merită să facă anumite concesii pentru a obține intrarea Italiei în război alături de Antanta, ceea ce se va și întâmpla în mai 1915, după încheierea unui tratat secret.  

În ciuda înmulțirii criticilor la adresa lui Kitchener, Asquith a ezistat să-l înlocuiască, văzând în el un simbol al voinței britanice de a câștiga. Cu toate acestea, el a făcut schimbări importante în ministerul de război, numindu-l pe William Robertson în frunta Statului Major Imperial și pe Douglas Haig la conducerea Forței Expediționare Britanice.

Asquith a fost aspru criticat pentru maniera șovăielnică în care a abordat problema irlandeză. Politicii sale temperate i-a pus capăt Rebeliunea de Paști din 1916:atunci, guvernul proclamă legea marțială la Dublin, iar liderii rebeliunii sunt judecați în secret și executați, fapt ce duce la inflamarea opiniei publice irlandeze. În cele din urmă, Asquith aprobă eliberarea multora dintre deținuții arestați în urma rebeliunii și declară că Irlandei trebuie să i se acorde dreptul la auto-guvernare, ca măsură de subminare a sprijinului popular pentru Sinn Fein.

Foto:David Lloyd George, succesorul lui Asquith

În fine, 1916 nivelul criticilor la adresa lui Asquith a ajuns la un nivel maxim în 1916 din cauza prețurilor ridicate la alimente, a șomajului și a naufragiilor cauzate de submarinele germane. Cu toate acestea, regele avea încă încredere în premier, iar majoritatea liderilor politici nu dorea încă înlocuirea sa. În mod paradoxal, hotărârea lui Asquith de a conduce personal politica de război a dus la demisia sa. La sfârșitul lui 1916, Lloyd George, susținut de liderii conservatori, a cerut reformarea consiliului de război și excluderea premierului din acest organism. Asquith a fost de acord să reducă numărul membrilor din consiliu și să-l numească pe Lloyd George în fruntea sa, dar a insistat ca, în calitate de prim ministru, să păstreze controlul efectiv al politicii de război. În cele din urmă, la presiunile conservatorilor, el va fi nevoit să demisioneze, iar Lloyd George a format un guvern de coaliție cu o majoritate conservatoare. Ulterior, deși Asquith a refuzat o funcție în guvernul Lloyd George, l-a sprijinit pe acesta în politica sa de război și s-a opus în continuare încheierii unei păci de compromis cu Germania.

Reputația lui Asquith ca lider de război nepotrivit e nedreaptă. Chiar și după șase ani în funcția de premier, în cei doi ani și jumătate în care a condus țara în război a dat dovadă de o rezistență și capacitate de muncă remarcabile. Conservatorul Bonar Law a declarat, după război, că Asquith ar fi putut rămâne prim ministru pe toată durata conflictului dacă nu ar fi fost incompetența lui Kitchener. Tot el a fost și cel care i-a spus lui Asquith, în 1916, că în război nu e suficient să fii activi, ci și să pariactiv. Din acest punct de vedere, faptul că Asquith a evitat să-și facă reclamă și să-și prezinte constant contribuția la modalitatea în care era condus războiul i-a deteriorat acestuia relația cu publicul.  

Reputația lui Asquith ca lider de război are mai mult de suferit dacă o comparăm cu cea a lui Lloyd George. Dacă a sa a fost marcată de eșecurile militare din primii doi ani de război și de impasul din tranșee, cea a lui Lloyd George a fost marcată de victoria finală. Lloyd George, ca predecesorul său, a acceptat sfatul militarilor în privința majorității problemelor strategice și a recunoscut importanța Frontului de Vest (în comparație cu fronturile considerate secundare). Însă guvernarea sa a fost marcată de un element cu care Asquith nu s-a confruntat:cât timp Asquith a fost premier, Marea Britanie era cea mai puternică dintre Aliați și contribuia cel mai mult la război. Din 1917 însă, rolul ei pălește din cauza implicării Statelor Unite.

Guvernarea lui Asquith a jucat un rol important în evoluția războiului. Făcând din încălcarea neutralității belgiene cassus belli, el a unit națiunea în jurul unui ideal;trimițând prompt Forța Expediționară Britanică pe continent, i-a oprit pe germani să câștige teren pe Frontul de Vest și să câștige, astfel, războiul mai repede;apoi a asigurat crearea unei mari armate de voluntari, fără de care Marea Britanie nu ar fi făcut față eforturilor de război. Și, de-a lungul conflicului, Asquith a rămas fidel ideii că Germania trebuie învinsă fără niciun fel de compromis. De aceea, contribuția sa la succesul Marii Britanii în Primul Război Mondial merită mai multă recunoaștere decât a primit până acum.  

 

 

 

 

Roland Quinault , Asquith:A Prime Minister at War, în „History Today”, vol. 64, nr. 5, 2014