Autor 1654 vizualizări


Marii oameni politici nu sunt aceia care în timpul vieţii au parte de cea mai bună receptare, ci dimpotrivă, aceia care după mulţi ani de la moartea lor rămân în memoria colectivă ca adevăraţi oameni de stat. Prezenta lucrare îşi propune să prezinte succint activitatea politică a lui William Ewart Gladstone, care prin cele patru mandate de prim-ministru, şi nu numai, se înscrie între cei mai importanţi oameni politici britanici din toate timpurile.

            Născut pe 29 decembrie 1809 pe Rodney Street, numărul 62, în Liverpool, şi botezat în biserica Saint Peter, Gladstone îşi primeşte cele două prenume, William Ewart, după un imigrant scoţian, bun prieten al tatălui său.[1]Acesta, John Gladstone, era unul dintre cei mai importanţi oameni din Liverpool, reuşind să urce pe scara socială, de la o poziţie umilă ajungând să-şi construiască o avere considerabilă. În 1829 va cumpăra reşedinţa Fasque, lângă Fetternicairs, Kincardineshire, iar în 1846 va primi titlul de baronet la recomandarea lui Robert Peel.[2]

            William Ewart Gladstone îşi începe studiile la Eton, frecventând celebra instituţie de învăţământ între 1821 şi 1827. Tânărul Gladstone este profund marcat de timpul petrecut aici, în instituţia pe care o va numi mai târziu regina tuturor şcolilor.[3]După încheierea studiilor la Eton, începe pe 10 octombrie 1828 studiile la Christ Church, în cadrul University of Oxford, după ce îşi petrecuse în prealabil ultimele 10 luni pentru a se dedica cititului şi vizitelor. Deşi studiază limbile clasice, Gladstone nu depune un efort semnificativ, după standardele sale, în activitatea de învăţare decât după ce începe să studieze matematică.[4]

            Remarcându-se în timpul studiilor universitare, cariera parlamentară a lui Gladstone începe în 1832, când este ales cu 887 de voturi, devansându-i astfel pe Handley, cu 726 de voturi, şi Wilde, cu 726 de voturi, în Camera Comunelor. Primul său discurs este ţinut pe 3 iunie în apărarea tatălui său, acuzat că îşi muncea sclavii până la moarte. Succesul său rapid în Parlament îl determină pe Robert Peel să-l numească Junior Lord of the Treasury în 1834. La următoarele alegeri, ţinute în 1839, Gladstone practic nu are niciun adversar real în circumscripţia din Newark.[5]         Cădearea lui Peel în 1846 îl pune într-o situaţie dificilă pe Gladstone, în condiţiile în care gruparea din jurul lui Robert Peel nu constituia un partid. Cu toate acestea, reuşeşte să câştige alegerile din 3 august 1847, din circumscripţia din Oxford.[6]

            Între 1853 şi 1866, cu unele mici întreruperi, Gladstone este Chancellor of the Exchequer, fiind autorul primelor bugete bazate pe concepţia economică liber-schimbistă. În această perioadă, Gladstone îşi dezvoltă renumele de expert în chestiunile financiare, lucru care a dus ca părerea sa să fie cerută de toate cabinetele.[7]         În timpul guvernelor conduse de Palmerston şi de Russell, cere insistent o reformă electorală care să lărgească dreptul de vot. Aplicarea acestei reforme de către Disraeli îi obliga pe whigi să se îndrepte puţin spre stânga, neavând altă alternativă pentru a rămâne viabili electoral. Sub conducerea lui Gladstone însă, fuziunea dintre whigi, foştii peeliţi şi radicali a dus la apariţia unui mare partid liberal, care va câştiga alegerile din 1868 şi îl va face premier pe conducătorul mişcării.[8]

            Marele adversar politic al lui Gladstone a fost Disraeli. Timp de douăzeci de ani, dezbaterile oratorice dintre cei doi de la Westminster au opus nu doar doi mari oameni politici, ci şi două filosofii politice distincte. Gladstone credea în guvernarea de către popor, în înfăptuirea oricăror reforme dorite de popor, în timp ce Disraeli dorea o guvernare pentru popor, în acceptarea reformelor doar dacă nu se opun tradiţiei.[9]Există momente de luptă politică între cei doi încă dinainte că Gladstone să devină prima dată premier. După ce refuză să facă parte din guvernul tory condus de Derby în 1852, atacurile lui Gladstone asupra bugetului elaborat de Disraeli vor duce la cădere executivului.[10]Deşi se retrăsese din politică după un eşec electoral în 1874, redeschiderea crizei orientale l-a făcut pe Gladstone să revină în arenă. Scopul său era să se opună îndârşit politicii externe promovate de Disraeli.[11]

            După victoria categorică a liberalilor la alegerile din 1868, când obţin o majoritate de 112 locuri, Gladstone câştigând alegerile din Southwest Lancashire, pe 3 decembrie are loc prima vizită la Windsor în calitate de prim-ministru.[12]Gladstone îşi va aminti că activitatea din primul rău cabinet a decurs excelent, chiar dacă a fost singurul cabinet condus de el care a inclus oameni politici mai în vârstă decât era la acel moment Gladstone.[13]

            În timpul primului cabinet, Gladstone şi-a legat activitatea de încetarea unor nedreptăţi religioase. Astfel, separă de stat Biserica Anglicană din Irlanda şi deschide porţile universităţilor din Oxford şi Cambridge pentru neconformişti. De asemenea, prin Education Actdin 1870, Anglia capăta un sistem naţional de şcoli. În 1884 are loc o reformă electorală, dând drept de vot muncitorilor agricoli, dar stipulându-se în acelaşi timp şi secretul votului şi luându-se măsuri împotriva corupţiei electorale.[14]În politica externă, Gladstone a căutat să ofere ţării sale un prestigiu moral, nu unul imperialist, lucru care a atras porecla, pentru el şi susţinătorii lui, de Little Englanders.[15]

            Al doilea cabinet condus de Gladstone se formează în 1880, după ce conservatorii câştigă în alegerile parţiale un loc tradiţional liberal. Disraeli face greşeala de interpreta greşit acest succes electoral şi dizolvă Parlamentul. Alegerile sunt însă câştigate de liberali. Regina, surprinsă de rezultatul scrutinului şi nedorind să-l numească premier pe Gladstone, încearcă să apeleze la lordul Hartington, dar era evident că un guvern fără sprijinul liberalilor, şi mai ales fără sprijinul personal al lui Gladstone, ar fi fost o iluzie. De aceea, Victoria este nevoită să cedeze şi îl cheamă pe Gladstone la Windsor pentru a forma al doilea cabinet.[16]Chiar dacă al doilea cabinet Gladstone obţine o serie de succese pe plan intern, mai ales lărgirea corpului electoral în 1884, pe plan extern insuccesele se ţin lanţ. În 1885 armata engleză este înfrântă la Khartum, înfrângerea care este rapid urmată de eşecul în fata republicilor bure. Peste toate acestea se adăugă şi acutizarea crizei irlandeze, ducând astfel la căderea guvernului.[17]

            Al treilea guvern condus de Gladstone se formează după ce naţionaliştii irlandezi votează împotriva guvernului, alături deci de liberalii lui Gladstone, pe o moţiune propusă de John Collings. Având sprijinul noii majorităţi legislative, Gladstone primeşte încuviinţarea de la Regina Victoria pentru a forma noul guvern.[18]În cel de-al treilea guvern, Gladstone a încercat să ofere autonomia Irlandei (Home Rule), dar în iulie 1886 proiectul este respins de Camera Comunelor. 93 de deputaţi liberali votează împotriva proiectului, lucru care va duce la apariţia unei puternice crize în partid. Unioniştii se vor constitui ca o mişcare disidentă, pentru ca peste câţiva ani să treacă la conservatori. Programul de la Newcastleîncearcă refacerea unităţii partidului, prin promiterea unor legi în favoarea sindicatelor şi a fermierilor.[19]

            Al patrulea guvern condus de Gladstone s-a format cu o majoritate foarte fragilă în legislativ. Victoria şi Gladstone, amândoi foarte în vârstă, au fiecare o impresie foarte proastă despre celelalt după întâlnirea din 15 august 1892. În viziunea suveranei, Gladstone mergea greu, aplecat, arăta îmbătrânit. Gladstone credea că vârsta înaintată îi afectase reginei capacităţile intelectuale.[20]Gladstone încearcă încă o dată să ofere autonomie Irlandei. Proiectul este aprobat de această dată de Camera Comunelor, dar este respins de Camera Lorzilor. Gladstone se gândeşte chiar să apeleze la electorat pentru a reforma Camera Lorzilor, dar nu obţine sprijinul membrilor guvernului.[21]

            Pe 2 august 1897, Gladstone tine ultimul său discurs, în faţa membrilor Hawarden Horticultural Society. După puţin timp, cancerul îi loveşte puternic, provocându-i dureri groaznice. Merge la Cannes pe 26 noiembrie, dar nu mai poate rezista durerilor. Întors acasă, constată că şi-a pierdut capacitatea de concentrare. Pe 19 mai 1989, după o lungă suferinţa, William Ewart Gladstone se stingea din viaţă. La propunearea lui Salisbury şi a lui Balfour, este înmormântat cu onoruri de stat în Westminster Abbey. La slujba de înmormântare au vorbit în memoria sa Salisbury, Rosebery, Balfour şi Harcourt.[22]

            Relaţia lui Gladstone cu Regina Victoria a fost una foarte proastă. În 1880 aceasta spunea despre Gladstone că ea:îşi dă seama că marea primejdie pentru această ţară este Gladstone şi va abdica mai curând decât să facă apel sau să adreseze cel mai mărunt mesaj acestui incendiator pe jumătate nebun.[23]Chiar dacă îl aprecia pentru calităţile sale de om politic, Victoria spunea despre Gladstone că:a slăbit autoritatea acestei ţări în lume.[24]După retragerea din activitatea politică, suverana a refuzat a-i ofere Ordinul Jartierei şi nu a organizat o vizită privată de rămas bun, aşa cum era cutuma.[25]

            Concluzionând, este evident că William Ewart Gladstone a fost receptat foarte diferit în timpul vieţii. Îndrăgit de popor, dar dispreţuit de Regina Victoria şi de alţi oameni politici, realizările şi meritele sale sunt cele care îl fac pe Gladstone să rămână în mentalul colectiv britanic ca un personal emblematic al secolului al XIX-lea, fără de care întreaga Epoca Victoriană ar fi arătat cu totul altfel.

 


[1]John Morley, The life of William Ewart Gladstone, volumul I (1809-1872), MacMillan and Co., London 1905, p.7.

[2]Philip Magnus, Gladstone, A Biography, John Murray (Publishers) Ltd., London 1954, p.1.

[3]John Morley, The life of..., volumul I (1809-1872), p.26.

[4]Philip Magnus, op.cit., pp.7-8.

[5]Ibidem, pp.14-21.

[6]Ibidem, p.22.

[7]Camil Mureşan, Alexandru Vianu, Robert Păiuşan, Downing Street 10, Editura Dacia, Cluj-Napoca 1984, p.172.

[8]Ibidem, p.172.

[9]André Maurois, Istoria Angliei, traducere de Camil Mureşan, Editura Orizonturi, Bucureşti, f.a., p.610.

[10]Camil Mureşan, Alexandru Vianu, Robert Păiuşan, op.cit., p.171.

[11]Ibidem, p.173.

[12]Philip Magnus, op.cit., pp.193-194.

[13]John Morley, The life of William Ewart Gladstone, volumul II (1872-1898), MacMillan and Co., London 1906, p.22.

[14]André Maurois, op.cit., pp.616-617.

[15]Ibidem, p.611.

[16]Philip Magnus, op.cit., p.269-273.

[17]Camil Mureşan, Alexandru Vianu, Robert Păiuşan, op.cit., p.174.

[18]Philip Magnus, op.cit., pp.342-343.

[19]Camil Mureşan, Alexandru Vianu, Robert Păiuşan, op.cit., pp.175-176.

[20]Philip Magnus, op.cit., pp.397-399.

[21]Camil Mureşan, Alexandru Vianu, Robert Păiuşan, op.cit., p.176.

[22]Philip Magnus, op.cit., pp.435-437.

[23]Camil Mureşan, Alexandru Vianu, Robert Păiuşan, op.cit., p.174, n.7.

[24]André Maurois, op.cit., p.626.

[25]Camil Mureşan, Alexandru Vianu, Robert Păiuşan, op.cit., p.177.

""