Autor 4690 vizualizări


Deși a fost un fotograf cel puţin la fel de bun ca Robert Capa, Gerda Taro a fost recunoscută pentru meritele artistice cu mare întârziere. Nu a fost prima femeie fotograf de război, dar se pare că a fost prima femeie fotojurnalist care a murit pe front.

Gerta Pohorylle s-a născut pe 1 august 1910 la Stuttgart, într-o familie evreiască de curând emigrată din Galiţia de Est. Avuţia familiei i-a permis să studieze la o școală privată bună, apoi la un colegiu din Elveţia. În 1929, familia ei s-a mutat la Leipzig, iar tânăra Gerta s-a apropiat de cercurile de stânga, comuniste, din oraș.

La scurtă veme după venirea naziștilor la putere, cam în aceeași perioadă în care Capa părăsea și el Berlinul din motive similare, familia Pohorylle a fost nevoită să se despartă și să plece din Germania. Gerta, după ce a scăpat de o arestare (a fost prinsă distribuind pamflete antinaziste), a plecat la Paris, în timp ce părinţii ei au luat drumul Palestinei, iar fraţii ei, pe cel al Angliei.

La Paris, tânăra a ajuns în grija prietenilor comuniști. În acest cerc l-a cunoscut pe Capa, care a învăţat-o arta fotografiei. Ea, în schimb, l-a sfătuit cum să se prezinte în faţa agenţiilor, și-i scria descrierile fotografiilor, ca să le vândă mai bine. Gerta – care, odată cu Capa, și-a construit și ea o identitate nouă, sub numele Gerda Taro – a dovedit că avea un ochi bun pentru fotografie.

La scurt timp după, în februarie 1936, a obţinut propria legitimaţie de presă. În primii ani, cei doi își vindeau fotografiile sub același nume, Capa & Taro, astfel încât puţini știau care erau de fapt imaginile realizate de ea. În ultimii ani, specialiștii au ajuns la concluzia că toate fotografiile în format pătrat, tipic camerelor Rollei, erau ale ei, în timp ce Capa folosea camere Contax sau Leica, cu care realiza fotografii dreptunghiulare.

După ce au plecat în Spania, Taro a început să publice fotografii și sub semnătură proprie. Majoritatea imaginior sale au fost publicate în presa franceză, mai ales în publicaţiile de stânga și în cele comuniste, precum „Ce soir”, cu semnătura Photo Taro. Multe dintre fotografiile lui Taro sunt cu femei: femeile din brigăzile internaţionale, femeile din miliţiile din Barcelona sau Valencia, femeile din taberele de pregătire organizate de comuniști.

În vara lui 1937, fotografiile realizate de Taro au contribuit la infirmarea zvonurilor potrivit cărora regiunea Brunete de lângă Madrid era încă sub controlul naţionaliștilor. De fapt, în cursul luptelor din luna iulie, republicanii reușiseră să-i respingă pe soldaţii lui Franco, iar fotografiile lui Taro au servit drept dovadă. Însă participarea ei la acele operaţiuni i-a fost fatală. La fel ca Robert Capa, Taro s-a apropiat prea mult, din aceeași dorinţă de a surprinde cât mai bine realitatea violentă a războiului.

Pe 25 iulie, în timpul unei retrageri, Taro și jurnalistul canadian Ted Allan s-au urcat într-o mașină pentru a se retrage dintr-o zonă bombardată, însă mașina a fost lovită de un tanc. Partidul Comunist Francez, care a făcut din imaginea tinerei fotografe moarte pe frontul antifascist un instrument excelent de propagandă, i-a organizat funeraliile la Paris.

După moarte, numele lui Taro a fost repede uitat, pierdut în vâltoarea care a cuprins iar Europa. Căderea în uitare a fost cauzată și de faptul că imaginea ei ca artist fusese strâns legată de cea a lui Capa, iar acesta a ajuns, mai ales în anii celui de-al Doilea Război Mondial, o legendă. Abia în anul 2007, Centrul Internaţional pentru Fotografie de la New York a organizat o expoziţie cu fotografiile realizate de Taro în războiul din Spania, o măsură reparatorie pentru imaginea ei ca artist, și mai ales ca femeie fotojurnalist de război.

Acest text este un fragment din articolul „Robert Capa, o legendă a fotoreportajului de război, publicat în numărul 210 al revistei Historia, disponibil la toate punctele de difuzare a presei, în perioada 15 iulie – 14 august 2019, și în format digital pe paydemic.com.

 Cumpără Acum


 Cumpără Acum
""