Fabuloasa viaţă a lui Audrey Hepburn! Imaginea supremă a eleganţei şi a feminităţii

Autor 76732 vizualizări


Fără formele voluptuoase ale lui Marilyn Monroe sau Elizabeth Taylor, dar cu ochii ei migdalaţi, surâsul cald și distincţia sa, a rămas imaginea supremă a eleganţei și a feminităţii. Dar și a generozităţii. Viaţa ei a fost o călătorie în căutarea iubirii și a binelui, dar și o lecţie pentru Hollywood despre cum succesul și imaginea de fashion icon trebuie să aibă în spate mai mult decât decorurile de carton sau armata de PR-iști.

Trebuie să fi fost orele de balet pe care le începuse încă de la 5 ani, dar și descendenţa ei aristocrată, chiar dacă pe jumătate imaginată de tatăl ei, care i-au dat aerul acela de neuitat, o graţie și o eleganţă genetică, ce nu pot fi nicicum replicate. Au­drey s-a născut pe 4 mai 1929, în Elsene, o municipalitate a Bruxelles-ului, ca fiică a baronesei Ella van Heemstra, o aristocrată olandeză, și a lui Joseph Vic­tor Anthony Ruston, un bancher bogat, originar din Boe­mia, care și-a luat ulterior numele de Hepburn, după ce, studiindu-și arborele genealogic, a ajuns în mod eronat la concluzia că este descendentul lui James Hepburn, al treilea soţ al Reginei Maria a Scoţiei.

Dar dincolo de șarmul ei de pariziancă, Audrey ra­dia graţie sufletească în stare pură. Iar acesta era se­cretul frumuseţii ei. Nimic nu era fals la ea. „Ca să ai ochi frumoși, privește binele în ceilalţi. Și ca să ai buze fru­moase, rostește cuvinte frumoase“, spunea actriţa care în 1953 se lansa la Hollywood, alături de Gregory Peck, în acea „Vacanţă la Roma“ de neuitat. Când Prinţesa Ann și-a cumpărat o pereche de sandale romane, s-a tuns pixie și a savurat o îngheţată pe străzile Romei, dedându-se cu nesaţ micilor bucurii ale vieţii, precum oamenii simpli, lumea a descoperit un nou tipar al frumuseţii. Androgina Hepburn, la cei 1,69 m și 50 de kilograme, cu sâni mici, dar ochi jucăuși, era frumuseţea anti-Marilyn. „Sex-appealul înseamnă mai mult decât măsurile fizice. N-am nevoie de un dormitor ca să-mi dovedesc feminitatea. Pot trans­mite tot atâta sex-appeal culegând mere dintr-un copac sau stând în ploaie“, spunea ea. Și, desigur, a mai fost și Hubert. Hubert de Givenchy, cel care i-a desăvârșit sta­tutul de fashion icon. „Nu era deloc genul bombastic, vo­luptuos, care domina printre clientele mele“, avea să-și amintească, ulterior, creatorul de modă. 

Iar în 1953, când Audrey, împreună cu costumiera ei, Gladys, s-a prezentat la ușa lui Givenchy, nici mă­car n-o cunoștea. Auzise de Hepburn, dar se aștepta să fie Katharine Hepburn. Iar când fetiţa aceea cu o pălărie de paie de gondolier pe cap, pe care scria „Venezia“, i-a comandat cu aerul ei ingenuu 15 rochii pentru următo­rul ei film, „Sabrina“, Hubert a luat foc. Îi era imposi­bil să facă atâtea rochii într-un timp atât de scurt. Dar Audrey a insistat, probând o mulţime de modele care-i veneau perfect… Iar Hubert a cedat. Așa s-a născut o prietenie care a durat până la sfârșitul vieţii ei și care a născut imagini-simbol pentru lumea modei, ce dăinuie și azi ca etalon al eleganţei. Și asta dacă ne gândim doar la rochia neagră de neuitat a lui Audrey din „Mic dejun la Tiffany“. Momentul ultra-chic al modei din film, când tandemul Christian Dior-Marilyn Monroe sau Elizabeth Taylor primea o replică la care a amuţit. „O dragoste pla­tonică“, spune Hubert, despre prietenia lui cu Audrey. „Când n-ajungea ea la mine, mă duceam eu imediat la ea“.Iar Audrey își alegea impecabil rochiile. Mai bine decât bărbaţii… 

Nici mama ei n-a fost fericită în căsătoria cu Jose­ph, într-o zi din 1935 descoperindu-l în pat cu bona. A fost momentul de ruptură, când Joseph a plecat de-aca­să, părăsindu-le pe Ella și pe Audrey, care avea doar 6 ani. Iar vremurile erau cumplite. „Aveam nevoie cu disperare de tatăl meu“, spunea actriţa. Și să nu vă închipuiţi că fii­ca unei baronese a trăit în puf. De-aici venea și auten­ticitatea zâmbetului ei cald și aerul aristocrat, complet dezbrăcat de orice snobism toxic. Audrey cunoscuse gre­utăţile vieţii cu adevărat, de la o vârstă fragedă. Iar răz­boiul o marcase pe viaţă, amintindu-şi mereu cum ea şi fraţii ei (din căsnicia anterioară a mamei) mâncau hrană pentru câini, din cauza sărăciei, cum pâinea de la masa lor era verde, fiindcă singura făină disponibilă în vremuri de război se făcea din mazăre… Iar dincolo de lipsuri, mai era și durerea surdă a trădării duble a tatălui. Căci, pe lân­gă infidelitatea lui și nepăsarea pentru copiii săi, Joseph devenise nazist. În aceste vremuri, la doar 11 ani, Audrey era deja o mică eroină, ajutând rezistenţa din Olanda, în Arnhem, orașul natal al mamei, unde se mutaseră. Și a făcut asta destulă vreme, căci studiase baletul la Conser­vatorul din oraș, iar în 1944 dansa la diverse ocazii ca să strângă bani pentru rezistenţa olandeză. Mult timp după, abia în 1964, Audrey avea să-și regăsească tatăl în Edin­burgh. O întâlnire rece, dar în urma căreia ea avea să-i trimită, lunar, câte un cec, până la moartea lui, în 1984.


Citeşte continuarea pe Okmagazin.ro

Regele Mihai I s-a născut la Castelul Foișor din Sinaia în ziua de 25 octombrie 1921, ca Principe al României. S-a stins din viaţă la 5 decembrie 2017, la reşedinţa sa din Elveţia – în chiar anul în care se împlinesc nouă decenii de la urcarea sa pe tron. Avea 5 ani şi 9 luni în iulie 1927, atunci când i-a succedat bunicului său, Regele Ferdinand Întregitorul.

Şi câte nu s-au întâmplat de-atunci – o viaţă cu înălţimi, dar şi cu multe, multe prăbuşiri, căci ultimul rege al României a fost contemporan cu destinul zbuciumat al Europei în ultima sută de ani.

Acesta este, deci, un dosar „Historia” cu vocaţie recuperatoare: adună, unul după altul, toate capitolele existenţei celui de-al patrulea rege al României, şi mai cu seamă cele despre care se ştie mai puţin: anii 1944-1947, care conduc spre abdicarea forţată, coordonatele procesului de urmărire între 1948 şi 1990 – căci Securitatea nu l-a scăpat niciun moment din vedere pe regele exilat, ştergerea din istorie, în România comunistă, şi mai apoi demonizarea. Şi întoarcerea, în 1992, precedată şi urmată de un şir de reveniri ratate. Şi apoi discursul ca o moştenire, din octombrie 2011: „Cele mai importante lucruri de dobândit, după libertate și democrație, sunt identitatea și demnitatea. Elita românească are aici o mare răspundere”.