Eustratie Dabija Vodă, cel mai bețiv domn al Moldovei

Ceea ce se știe despre Eustratie Dabija Vodă este că a domnit doar cinci ani, în Moldova, între 1661-1666, că a fost un „domnitor iubit de popor, cinstit, un om cu un bun simț, deși se cam dădea la sângele Domnului”. Marele istoric Nicolae Iorga l-a expediat în numai câteva cuvinte: „Eustratie Vodă Dabija, un bun bețiv bătrân”. Adevărul e că domnitorului îi cam plăcea să tragă la măsea. Numai că cei din jurul lui, dar mai ales omul simplu de la coarnele plugului, căruia nu-i displăcea deloc păhărelul de zaibăr, nu-i socoteau obiceiul ca pe un viciu. Dimpotrivă.

Nu bea decât din oală de pământ

Cei mai mulți dintre supușii lui Vodă se lăudau, ori de câte ori li se ivea prilejul, că pe tronul țării lor se află un om cu „darul beției”. Vodă Eustratie Dabija s-a dus demult, dar sintagma, oarecum paradoxală, a rămas. Se aude destul de des și în zilele noastre. Cronica spune că Eustratie Dabija era fiul lui Sava Cristea Dabija, „popă ot Cruce”, de bun neam de boieri moldoveni. Avea moșii întinse, acoperite mai ales cu podgorii cu viță de soi, bine îngrijită și cu rod îndestulător.

Merită a fi menționat și faptul că „Vodă Dabija nu bea decât din oală de pământ, chiar domn fiind, căci el găsea că paharul de sticlă sau de cristal strică gustul vinului”. S-a însurat, la vreme potrivită, cu Dafina, fată a boierului Ionașcu Jora, coborâtor, se zice, din neamul lui Petru Vodă Șchiopul. Se spune că era o femeie energică și ambițioasă, care i-a fost mereu alături, și la bine și la rău. Capătă dregătoria de mare vornic și, în lungile ceasuri de meditație bahică, gândul îi zbura la tronul Moldovei.

Se duce la Stambul și votează tronul Moldovei

Ocazia i se ivește în 1661 când, Ștefăniță Vodă, fiul lui Vasile Lupu, își dă, pe neașteptate, obștescul sfârșit. S-au tras sforile, cum era obiceiul vremii, și un grup de boieri, tovarăși de petreceri ai lui Eustratie Dabija, au luat urgent calea Stambulului pentru a cere Porții domn pământean. Delegația moldavă a fost primită de vizitiul Kipruliu. Fiind bătrân și, pe deasupra și bolnav, acesta l-a delegat pe fiul său, Ahmed Pașa, să rezolve problema, cu indicația:

„Să se facă domn pre voia țării”.

Bucuroși că le ieșiseră cărțile, „boierii, adunați la sfat, aleseră și propuseră pe bețivul lor vornic care ajunse astfel Eustratie Vodă Dabija”. Unii, bănuitori din fire, și-au zis că lucrurile ar fi fost tranșate într-un mod suspect de simplu. Să fi acceptat turcii O așa, ca fraierii, fără să câștige ceva din afacere? Nici vorbă. Știind cum merg lucrurile pe malul Bosforului când era vorba de obținerea unei domnii, Vornicul Dabija și-a aranjat din timp ploile. Ideea i-a venit, se înțelege tot de la aburii turburelului.

Cum se spune, vinul ascute mintea. În consecință, a luat legătura cu o seamă de boieri țărigrădeni, de origine bizantină, din neamul Roseteștilor și Cantacuzinilor, trimițându-le, drept plocon, aproape 200.000 de galbeni și o duzină de poloboace cu Cotnar vechi de un deceniu și jumătate. Cea mai mare parte din peșcheș a ajuns, desigur, în buzunarele și cămara vizirului, care, oricât de „boșorog și rablagit” ar fi fost, nu ar fi admis în nici un chip să-și dea avizul pe degeaba.

Introduce vădrăritul

Ajuns domn al Moldovei, una dintre primele măsuri reformatoare ale lui Dabija Vodă a fost, firește, în domeniul viei și vinului. Dându-și seama că din comercializarea licorii lui Bachus se puteau aduna bani buni în visteria țării, înființează, pentru prima dată, „vădrăria” (de la vadră, ca unitate de măsură), un fel de taxă pe circulația vinului. Socoteala s-a dovedit corectă și avantajoasă. Acest izvor de venituri, din vânzarea vinului, putea fi, spre binele obștesc, ușor de impozitat. Cei mai mulți dintre contemporanii lui Dabija Vodă se minunau:

„Cum un domn, care prețuiește atât de mult băutura, nu înțelege că și altora poate să le fie de nevoie?!”

În sensul că, prin vădrărit, vinul se scumpea pentru tot consumatorul obișnuit să treacă zilnic pe la crâșmă.

„Nici un necaz, le replica Vodă din experiență proprie. Când să faci un chef pe cinste, cu vin bun pe masă și femeie frumoasă alături, îți dai munca și pe un an”.

Ceea ce l-a ridicat în ochii mulțimii a fost și faptul că domnitorul nu s-a sfiit, prin introducerea vădrăritului, să lovească chiar și în interesele sale. Ca mare proprietar de podgorii, impozitul pe care îl vărsa în visteria statului era considerabil. Ca reforma să fie completă, reînființează monetăria de la Suceava și bate monedă autohtonă. Vânzarea și cumpărarea pe bază de troc este înlocuită în mare parte cu bani gheață.

Dafina urmărea atent producția de vinuri

Interesant este că nici doamna Dafina, soția sa, nu îl ținea de rău, pentru „darul beției”, despre care se dusese vestea. Mai mult, femeie pragmatică, îl ajuta cât putea când venea vorba de vin și problematica lui, dând porunci în acest sens. În scris. Nu se adresa boierilor dregători (care erau în ograda bărbatului), ci jupâneselor acestora.

Într-unul din ani, în care producția de vin nu prea mersese, Doamna țării o avertiza, printr-o misivă cu sigiliu, pe o boieroaică, mare proprietară de vie, să nu se grăbească cu comercializarea vinului:

„Mai întâi facem știre dumitale, scria întreprinzătoarea Dafina, să-ți cerți feciorii (slugile de nădejde) și să le dai grijă să nu umble bănind vinul (cu sensul de vânzare-cumpărare) armenilor sau jidovilor, ci foarte să le dai învățătură să umble cu ispravă, că acum nu iese ca an vin mult, ci acum este vin prea puțin. Dacă vom înțelege că s-a cheltuit și niscai vin, vinul omului acela îl vom face vin domnesc (confiscare în toată regula) și pe fiecare îl vom pune în închisoare. Doamna a voit, în Iași, anul 1663, septembrie 20”.

Așa soție să tot ai!

Ține două divanuri pe zi

Se spune că țara îl iubea pe Eustratie Dabija nu numai pentru „darul” ăla, al beției. Moldovenii erau mulțumiți, printre altele, și de modul, conștiincios, în care Vodă se achita de prerogativele domnești. Pe timpul lui devenise un obicei de neclintit ca divanul să se țină de două ori pe zi.

„Să nu cumva să rămână pricini nejudecate!”, își motiva Vodă zelul.

Pentru a fi în formă pe timpul ședinței divanului de dimineață, boierii plecau din vreme de pe la casele lor, călări, cu câțiva slujitori după ei. Aveau timp, astfel, să se oprească pe la mai toate cârciumile ce le ieșeau în drum și să dea peste cap, fără să descalece, câte un felegean-două de vin scos proaspăt de la răcoarea beciului. De atunci a și rămas vorba aceea: Una mică, la botul calului! Stimulată de aburii băuturii, treburile divanului mergeau ca pe roate.

Nu lasă nici o pricină nejudecată la timp

Pricinile erau judecate rând pe rând, cu răbdare, atenție și, se înțelege, cu multă clarviziune. Uneori avântul era atât de puternic încât se depășea cu mult norma. Așa se face că, în astfel de situații, nu mai rămâneau pricini de soluționat pentru divanul de seară. Eustratie Vodă Dabija nu renunța însă la obicei. Poruncea fustașilor (de la fuște = sulițe; soldați înarmați cu sulițe, care făceau parte din garda personală a domnitorului) să poruncească pe ulițele târgului, să-i strângă pe împricinați și să-i aducă „cum-necum”, la judecata divanului. Se spune că pe timpul lui Dabija Vodă nu a rămas nici o pricină nejudecată la timp.

La așa justiție, jos pălăria! Cu simțul datoriei împlinite, Vodă și boierii treceau urgent, după încheierea cu succes a divanurilor, la partea distractivă a zilei lor de lucru.

„Veselă a mai fost acea curte a lui Vodă Eustratie – scrie cronica – când, gustându-se din ist Cotnar și din cel Odobești, se încingea cheful de la chindie și ținea până în zori”.

Îi pune pe boieri să se spele pe față după fiecare chef

Un lucru la care ținea cu sfințenie Vodă Dabija era higiena.

„Cu mâinile curate, bre!”, le spunea el mesenilor, cu înțelesuri diferite.

„La începutul și la sfârșitul meselor – zice aceeași cronică – veneau atâți feciori de casă câte tacâmuri erau, purtau pe umăr un ștergar de borangic, în mâna stângă un lighean turcesc, iar în mâna dreaptă - un ibric, din acelea cu gâtul lung și întors, pentru apă. La începutul bairamului boierii se spălau pe mâini, la sfârșit, însă, și pe obraz, iar după ce se uscau mai întindeau bărbile feciorilor care le stropeau cu mirodenii”.

Specialitatea casei era, mai întotdeauna, „curechiul cu slănină de la ceafa porcului”, stropit din belșug cu vin din producție proprie, domnească. Nu lipsea nici „țeremonia cafelei”, care de fapt „se lua înainte și după masă și în tot ceasul zilei, dimineața, seara și la prânz și noaptea, pentru că pe atunci boierii nu erau artrici”.

Farmecul petrecerii era dat însă de animatoare. Pentru că, spunea Vodă, filozofând, „tăria vinului nu lovește în cap mai abitir decât frumusețea unei fetișcane în inimă”.

Dar nici la chef nu uită mișelia vreunui boier

Totul se desfășura pe fondul muzical asigurat de meterhaneaua domnească (fanfara militară) și de tarafurile lăutărești cu zicerile lor de inimă albastră. În toiul chefului, „când sfredelușii din oalele de lut îi furau mințile cu totul”, aducându-l într-o stare de euforie generalizată, Vodă nu pierdea ocazia de a-și dezlănțui în toată plenitudinea autoritatea de domnitor exigent cu subalternii.

„Să fie spânzurat mișelul de vornic!”, poruncea el armașului, aducându-și aminte de cine știe ce mișelie, imaginară sau reală, săvârșită de înaltul său dregător.

„Vi se va face voia, măria ta!”, sărea de la locul lui armașul. Apoi părăsea zaiafetul agresiv, cu condamnatul la moarte între sulițe.

„Porunca a fost îndeplinită, măria ta!”, raporta acesta după câtva timp, întorcându-se în sală satisfăcut de cum își făcuse treaba. Vodă Dabija nu se arăta însă mulțumit.

„Să i se taie capul și tâlharului de hatman!”, poruncea el din nou, neîndurător.

Neavând încotro, armașul se supunea fără crâcnire ordinului suprem. A doua zi după un somn lung și liniștitor, Istrate Vodă Dabija îi primea cu brațele deschise pe vornic și pe hatman, care veneau să i se închine, nebănuind nici o clipă (și uitarea e una dintre legile omenești) că doar cu câteva ore înainte aceștia fuseseră „executați” ca urmare a condamnării lor la moarte de domnitorul însuși.

Cu poloboace de vin potolește furia vizirului

Să nu se creadă cumva că Eustratie Dabija a stat tot timpul, cât i-a ținut domnia, cu ulcica de lut în mână. Nu. A participat cu oaste chiar și la două războaie turco-austriece, de partea musulmanilor. Nu a reușit însă să strângă prea mulți luptători. Doar puțin peste 3.000 de oșteni. Pentru că, spun cronicile vremii, „oamenii adunați pentru război și-au luat lefurile și le-au băut la cârciumi, iar la oaste n-au mai rămas”.

Din nefericire, după dezastrul de la Leva, din 1663, când germanii i-au bătut fără drept de apel pe turci, vizirul, pentru a justifica într-un fel rușinoasa înfrângere, a dat vina pe cei doi domnitori români – Dabija Vodă - în Moldova și Grigore Ghica - în Țara Românească -, acuzându-i de trădare.

În consecință, a poruncit ca ambii împricinați să i se înfățișeze fără întârziere, pentru a da socoteală. De frica decapitării, domnitorul muntean a luat calea pribegiei, cu întreaga familie.

„Ce mă fac?!... Ce mă fac?!...”, se zice că a început a se văita Vodă Dabija, dând peste cap ulcică după ulcică. A avut noroc tot cu vorba cumpătată a doamnei Dafina, care l-a sfătuit ca, în ruptul capului, să nu urmeze pilda lui Ghica.

„Ca omul care nu are nimic pe suflet – i-a spus ea -, să mergi în fața vizirului și să te dezvinovățești. Dar să iei neapărat cu tine și câteva poloboace cu cel mai bun vin și mai multe pungi cu gălbiori. Îți vor prinde bine”.

Ascultător, bărbatul ținu cont de sfatul soției și „nu avu motiv să se căiască de el”. Nu numai că nu a fost decapitat sau mazilit, cum se așteptau mulți, dimpotrivă, a fost reconfirmat în domnie. Așa stând lucrurile, Vodă Eustratie s-a întors cu alai de la Istambul, intrând victorios în Iașiul lui drag, „continuând să țină ziua divanuri și noaptea să tragă la măsea”.

Moare fără suferință, cu ulcica în mână

Așa a dus-o blândul și bunul domn al Moldovei, într-o armonie perfectă între muncă și veselie. Până într-o zi, când i-a venit sfârșitul. Nu a murit însă, cum se întâmpla de obicei cu domnitorii, în vremea aceea, nici de satâr și nici de ștreang. A murit de moarte bună, ca orice creștin care se respectă.

După un chef de pomină, de nu se mai cunoștea om cu om, „o arteră mai subțire i-a plesnit și Eustratie Dabija Voievod păși liniștit, fără să-și dea seama, în lumea celor drepți”.

Mormântul lui Eustatie Dabija la Mănăstirea Bârnova (foto: Cezar Suceveanu / Wikimedia Commons)

Norodul l-a condus cu lacrimi în ochi pe ultimul drum, tocmai când se culegeau viile (așa o fi fost vrerea lui Dumnezeu), pe 11 septembrie 1666, până la biserica Bârnova – începută de Miron Vodă și terminată de el -, unde a fost înmormântat de un sobor din treizeci de preoți. La praznic, se zice, nu a fost tristețe prea mare. S-a mâncat mult și s-a băut la fel. Numai din oale de lut.