Autor 28082 vizualizări


Gheorghe Constantin (95 de ani), general-locotenent de aviaţie cu trei stele, simte şi acum mirosul prafului de puşcă, zgomotul mitralierei, teama că va cădea în mâinile inamicului, dar parcă vede şi lacrimile mareşalului Ion Antonescu atunci când l-a decorat cu Steaua României în august 1941.

Pe Gheorghe Constantin (95 de ani) cerul l-a chemat întotdeauna. Copil fiind, în timp ce se juca în colbul uliţei din Seimenii Mici, un sat din Dobrogea, cuprindea imensitatea albastră atât cât puteau ochii lui. Şi noaptea, povesteşte el, când auzea un avion, sărea din somn şi ieşea din casă pentru a-i urmări zborul. „Aşa de dragă mi-a fost aviaţia...“ După ce a terminat liceul din Cernavodă, s-a dus la Şcoala civilă de pilotaj ARPA (Asociaţia Română pentru Propaganda Aviaţiei) Bucureşti, iar un an mai târziu, avea în mână brevetul internaţional de pilot de avioane de turism. 

Dar norii negri pluteau deasupra Europei. Polonia fusese invadată de Germania şi România se pregătea, la rândul ei, de intrarea în cel de-Al Doilea Război Mondial. „Ţara noastră avea un deficit de 1.000 de piloţi. Şi atunci, cei de la Ministerul Apărării Naţionale au luat hotărârea ca piloţii de la aviaţia civilă să fie pregătiţi ca piloţi de război. Aşa se face că în anul 1939 ne-a recrutat pe toţi cei 101 piloţi din promoţia mea. Toţi foştii mei colegi au murit, doar eu mai sunt în viaţă“, povesteşte cu tristeţe veteranul de război.

La 20 de ani, pilot în Flotila de Aviaţie Buzău  

Constantin Gheorghe a urmat şcoala militară de pilotaj, pe care a absolvit-o după doi ani, la 10 mai 1941. „Erau diferenţe mari între avioanele civile şi cele militare. Dar eu am mers bine şi, după 70 de ture duble cu instructorul, mi s-a dat voie să pilotez singur. Mi s-a dat brevet de pilot militar de aviaţie, iar în 1941 am fost încadrat ca pilot de aviaţie la Flotila de Aviaţie Buzău.“ Avea 20 de ani. A plecat pe front la 21 iulie şi primele misiuni de luptă au fost la Ismail, Cahul şi Bolgrad. În august 1941 se găseau cu aviaţia în Basarabia, aproape de Chişinău. De acolo executau misiuni de bombardament şi asalturi pentru ocuparea Odessei. În timpul luptelor au ajuns însă şi până la Stalingrad.

Şiruri compacte de cartuşe incendiare 

 O întâmplare deosebită de pe câmpul de luptă a avut loc la 24 august 1941. În toiul nopţii, Gheorghe Constantin a decolat pentru a executa trei misiuni de bombardament la Tatarca, acolo unde era linia frontului. „M-am luptat cu nouă avioane de luptă sovietice. Ruşii erau foarte bine ascunşi în pământ, foarte bine apăraţi. Eu eram cap de formaţie, cap de regiment şi după mine se ţineau două regimente de aviaţie, adică 46 de avioane. După ce am terminat bombardamentul, eu am făcut viraj către stânga ca să mă întorc la bază şi am intrat mai mult la inamic. După mine era o formaţie condusă de un locotenent pe care îl chema Sidor şi care era din Tulcea. El a făcut la dreapta către Cetatea Albă şi a ieşit din front mai repede şi restul formaţiilor s-au luat după el şi pe mine m-au lăsat izolat“, povesteşte pilotul.

Ce a urmat? Vremea era ceţoasă, însă nu a împiedicat duşmanul să-l repereze şi atunci a fost atacat de două avioane de vânătoare ruseşti. „În luptă, mitraliorul mi-a fost rănit foarte grav şi jumătate din avion era plin de sânge. Dar şi căpitanul Ionescu a fost rănit şi a început să ţipe şi îmi băga mâna pe lângă blindaj şi mă strângea de gât ca să aterizez. Mi se făcuseră ochii negri de cât mă strângea. Dar nu puteam să aterizez, pentru că mă atacau sigur. Pe lângă mine treceau şiruri compacte de cartuşe incendiare. În luptă am venit aproape de pământ şi ruşii m-au încolţit. Trei erau deasupra mea şi doi dedesubt, căutau să mă ridice de la pământ ca să poată să tragă în mine. La pământ nu mă puteau ataca“, continuă el să povestească cele întâmplate în urmă cu 75 de ani.

„Într-un final, şi eu am fost lovit“ 

 A căzut avionul din stânga sa. În timpul luptei a reuşit totuşi să cheme prin radio formaţia pentru a putea continua lupta. „A venit un avion rusesc şi mitraliorul nostru l-a incendiat. A venit al doilea avion, care a fost lovit în rezervorul de benzină, a făcut explozie şi a căzut în flăcări în faţa mea. În timpul luptei am doborât patru avioane de-ale lor şi au rămas cinci din nouă“, continuă el.    A reuşit să mai scape de sub presiunea inamicului şi datorită unui armurier care ieşea cu capul afară, la jumătate de turelă, şi trăgea în duşman. Resturile şi încărcătorul le arunca. Inamicul credea că încărcătoarele sunt  explozibile şi degaja. „Aşa au trecut pe lângă mine. Dar într-un final şi eu am fost lovit la un motor şi a trebuit să aterizez“, povesteşte bravul pilot.  

Gheorghe Constantin a aterizat forţat într-o vale lungă şi foarte adâncă. „Am intrat pe fundul văii şi ruşii, care cunoşteau terenul, voiau să mă aştepte la capul văii, dar eu i-am văzut prin oglinda retrovizoare şi am aterizat forţat. Când să sar din avion, mitraliorul m-a întrebat:«Domnu’ pilot, pe noi cui ne lăsaţi?». Observatorul sărise înainte ca avionul să ia contact cu pământul. L-am luat pe mitralior şi l-am dus cam la 50 de metri distanţă de avion. Mi-a zis că îl doare de la genunchi în jos. Cum era luna august, eram îmbrăcat doar în combinezon şi slip şi aveam paraşuta pe mine. Am rupt din hainele mele şi am făcut feşe şi l-am legat. Dar era grav rănit. Avea patru proiectile în burtă şi îi zburaseră ambele rotule de la genunchi. După ce l-am bandajat, am tras iarbă peste el, ca să nu-l găsească ruşii.“ Era ora 5.30.

„De trei ori am pus pistolul la cap vrând să-mi iau zilele“ 

 Tânărul pilot s-a adăpostit într-un şanţ. A scos pistolul şi l-a pus la frunte vrând să se împuşte. Auzise că piloţilor prinşi de ruşi li se taie urechile, limba şi nasul şi li se scot ochii. A zis că mai bine moare demn. „De trei ori am pus pistolul la cap vrând să-mi iau zilele.“ Dar s-a răzgândit. Văzând că ruşii nu l-au depistat, s-a dus la avion să vadă cât de tare a fost avariat. Proiectilele rupseseră firele electrice care mergeau la bujiile de la motor şi le-a legat. 

 Înainte de a pleca, în valea în care aterizase forţat, a auzit cum vine o motocicletă. A crezut că sunt ruşii. Motocicleta cu ataş s-a oprit lângă avion, iar militarii l-au descoperit pe mitraliorul grav rănit. „Măi, ăsta-i mort“, au zis ei în română. „Auzind că vorbesc româneşte, m-am luminat dintr-o dată şi am ieşit să-i întâmpin. Erau dintr-un post înaintat. Au văzut avionul nostru românesc cum a aterizat forţat şi plecaseră să caute supravieţuitorii.  Am plâns, ne-am îmbrăţişat şi apoi m-au ajutat să mişc avionul, pentru că atunci când am aterizat forţat, cauciucul s-a desprins de pe jante şi ei au scos pământul cu baionetele“, povesteşte eroul acelei zile.

Dar nu a vrut să plece şi să-şi lase mitraliorul mort pe câmp. Până la avion l-a cărat în spate, dar nu putea să-l urce. „Pentru că era moale, când îl urcam în avion, el cădea. Şi atunci, am scos cordonul de la combinezon, i l-am băgat pe după mâneci şi pe după gât, am luat în gură un capăt de cordon şi aşa am reuşit să-l duc la turelele de mitraliere. L-am tras şi a rămas atârnat. Într-un final, am reuşit să-l urc pe mort în avion. A fost groaznic.“  În jurul orei 14.00, s-a ridicat de la sol şi s-a întors la bază. În timp ce a trecut peste linia frontului, a fost atacat din toate părţile. Când a aterizat, a numărat loviturile de proiectil:erau 165. 

Lacrimile unui mareşal  

Era ora 15.00 când pilotul militar Gheorghe Constantin a ajuns la baza Ialoveni de lângă Chişinău. A primit îngrijiri medicale de la colonelul bazei, care a decis să-l oprească de la zbor o perioadă, întrucât i se orizontalizase inima.  

 În acea zi, la baza de la Chişinău a ajuns şi mareşalul Ion Antonescu, care a cerut să stea de vorbă cu piloţii. În curte se strânseseră doar 26-27 de tineri, pentru că restul dormeau după ce toată noaptea fuseseră în misiuni de bombardament. „Ne-a strâns acolo şi mareşalul se uita la mine şi îl întreabă pe general de ce sunt aşa galben. Şi generalul i-a povestit că am căzut în luptă eu şi echipajul meu, că am fost daţi dispăruţi şi că ne-am întors, dar că am adus cu mine şi mitraliorul mort. Şi atunci, mareşalul a venit la mine şi m-a luat cu mâna dreaptă de după ceafă. În mâna stângă avea o cravaşă roşie şi o bătea de cizme, că el era cavalerist.   M-a întrebat de unde sunt şi, după ce i-am răspuns la întrebări, m-a decorat cu Steaua României pe care mi-a pus-o în piept. Şi mi-a spus apoi:«Dacă ne vom întoarce în ţară, să vii la mine că eu mai am treabă cu tine».“ Pilotul îşi aminteşte că mareşalul Antonescu i-a părăsit plângând. „Ne-a sărutat  pe toţi. Îi simt lacrimile fierbinţi şi acum pe obrazul stâng. M-a strâns la piept şi ne-a spus:«E greu, copiii mei, va fi şi mai greu. Dar, cu orice sacrificiu, trebuie să ne readucem ţara în graniţele ei»“, povesteşte fostul pilot.

Trei ani, şapte luni şi zece zile 

 După 23 August 1944, când regele Mihai a citit la postul public de radio Proclamaţia către ţară prin care anunţa ieşirea noastră din alianţa cu Puterile Axei şi încetarea imediată a războiului cu Naţiunile Unite, piloţii români de la baza de lângă Chişinău s-au retras în ţară şi, de data asta, au luptat alături de sovietici. „Am ajuns la Bla, unde am stat o lună şi apoi s-a format Grupul 1 aerian. În timpul luptelor, am trecut prin Ungaria, Cehia, Slovacia şi am intrat până la graniţele Berlinului, de data asta alături de ruşi“.   Gheorghe Constantin recunoaşte că a atacat şi oraşe în timpul războiului, când armata înainta spre Berlin. Spune că, în timpul luptei, situaţia este de neînchipuit. „Dacă nu trag eu în ei, trag ei în mine. Şi, în această situaţie, cum se poate lua o hotărâre?“, întreabă el. „Atacam unde erau trupe masate, unde se găsea inamicul. Ne interesa să vedem terenul unde este situat inamicul, pentru că terenul este foarte important:dacă este munte, dacă sunt văi, să văd ce forţă militară este, ce armament are, ce fel de artilerie, dacă este grea, dacă are tancuri, dacă are avioane, unde sunt aerodromurile. Noi trebuia să depistăm linia frontului, înainte de ora H, aşa cum era denumită operaţiunea de atac“, povesteşte pilotul.

Pe unde a paraşutat spioni 

 Gheorghe Constantin a fost implicat şi în misiuni de plasare a spionilor în zone strategice. „La un moment dat, am avut trei oameni în avion cu paraşute pe ei. Nu mi se spunea ce sunt sau ce misiune aveau. Mi se zicea doar:«Dumneata, domnule Constantin, trebuie să ajungi cu avionul în zona cutare». Şi făceam calcule şi, când ajungeam acolo, mă trezeam că ei deja lipseau din avion. Pe sub trapa avionului îşi dădeau drumul. Asta se întâmpla doar noaptea. Am lăsat spioni la Novorossiisk, dar şi în alte zone“, îşi aminteşte el.

Continuarea pe Adevărul.ro

 

 

 

 

 

 

 

 

 

""