Autor 3564 vizualizări


În aceste pagini încerc să scriu câteva amintiri despre tatăl meu, Grigore Cazacliu, pentru a face cunoscută activitatea sa ca om politic, în special în perioada făuririi României Mari, de pe parcursul anului 1918. Când scriu aceste rânduri, eu, ing. Anatolie Cazacliu, fiu al lui Grigore Cazacliu, am 92 de ani. 

Grigore Cazacliu  
Membru fondator al Partidei Naţionale 
Membru al Sfatului Ţării din Basarabia 
Semnatar al unirii din 1918, Chişinău 
Participant din partea Basarabiei la cele trei uniri: Chişinău, Cernăuţi, Alba Iulia 
Deputat în Parlamentul României Mari, în şase legislaturi 
Rezident regal între anii 1938-1940 
Cavaler al Ordinului Mihai Viteazul 


Grigore Cazacliu s-a născut la 25 ianuarie 1892 în satul Cuşălăuca, comuna Cotiugenii Mari, judeţul Soroca, ca fiu al lui Alexandru Cazacliu şi al Evdochiei, ambii fiind copiii unor căpitani de mazili (mazil – om liber, trăitor la marginea Moldovei, alcătuind oastea de graniţă). Astfel, Alexandru era fiul căpitanului de mazili al judeţului Soroca, Nicolae Cazacliu, iar Evdochia era fiica căpitanului de mazili al judeţului Orhei, Nicolae Fotescu.

Grigore Cazacliu a urmat întâi cursurile şcolii primare din comuna Cotiugenii Mari, iar apoi cursurile Liceului Tehnic Agricol din Soroca, de care era foarte mândru. După liceu s-a prezentat la Institutul Agricol de la Odesa, unde fratele lui, Vladimir, era deja student. Dar, în scurt timp după aceasta, fiindcă se apropia războiul, a fost trimis la o şcoală de ofiţeri. Nu ştiu până la ce grad a ajuns, dar ştiu că prin anii 1920, în România întregită, a fost concentrat cu gradul de locotenent al armatei române.  

La răspântie 

Prin anii 1916-1917, tatăl meu s-a întors în Basarabia, unde a început să activeze în cadrul grupelor de „studenţi moldoveni” ce se opuneau regimului rusesc, regim care de pe atunci începuse să devină bolşevic, şi a intrat în Partida Naţională, fiind unul dintre fondatorii acesteia.

În acea perioadă tulbure, în Basarabia erau foarte multe frământări între cele mai diferite organizaţii, care aveau şi orientări diverse: pro-ruse, pro-comuniste, pro-ucrainiene sau cu caracter local, găgăuzi, ruşi etc. Dar şi unele pro-moldoveneşti, chiar pro-româneşti. Se infiltrase încă de atunci ideea că localnicii erau moldoveni şi nu români, românii fiind consideraţi duşmani, care voiau să cucerească Basarabia şi să-i subjuge pe localnici.

Mult au avut de luptat cei din Partida Naţională şi din organizaţiile studenţeşti – care activau foarte bine şi în universităţile din Kiev şi din Odesa –, dar şi grupările de soldaţi moldoveni. Dar uneori apăreau şi detaşamente de ardeleni care veneau de pe frontul mai de nord; aceşti ardeleni erau ostaşi fugiţi din armata austro-ungară ce stăpânea în acel timp o mare parte din Ardeal şi se înrolau în detaşamente cuprinse în armata rusă, dorind să lupte contra cotropitorilor Ardealului – unguri şi austrieci – şi pentru eliberarea acestuia.

După ce a început revoluţia la ruşi şi ruperea frontului respectiv, detaşamentele de ardeleni se retrăgeau prin Basarabia spre România. Grigore Cazacliu era foarte apropiat de aceştia şi reuşea să-i aducă uneori spre Chişinău, în sprijinul mişcărilor pro-româneşti. Cu o astfel de ocazie, când a stârnit furia pro-ruşilor, pro-comuniştilor şi pro-ucrainienilor, aceştia s-au repezit să-l bată şi de acolo a scăpat cu greu şi – după cum povestea un martor ocular – numai datorită voiniciei lui. A se vedea, de pildă, cartea La răspântie. Moldova de la Nistru 1917-1918, de dr. Dimitrie Bogos, participant activ la evenimente; cartea a apărut la Întreprinderea editorial-poligrafică „Ştiinţa” Chişinău, în anul 1998.  


Studenţi români unionişti din Basarabia, în vara lui 1918. Rândul din spate, de la stânga la dreapta: Petre Stihi, Anton Crihan, Nicolae Grosu, Dumitru Cărăuş, Alexandru Văleanu. Rândul din faţă: Vladimir Cazacliu, Vlad Bogos, Vasile Harea, Ion Văluţă, Grigore Cazacliu. 

Sfatul Ţării 

Spre sfârşitul anului 1917 a luat fiinţă în Basarabia un fel de parlament, denumit Sfatul Ţării. În acest Sfat al Ţării, în care erau delegaţi din toate părţile Basarabiei, atât moldoveni, cât şi alte naţii, au fost, din partea ţinutului Soroca, şi cei doi fraţi Cazacliu: Vladimir şi Grigore. Dar în Sfatul Ţării era şi un al treilea membru al familiei noastre, anume Ioan Cazacliu – fratele bunicului meu – care era judecător în Chişinău.

Acest Sfat al Ţării a declarat într-o primă etapă independenţa Basarabiei – şi numai după câteva luni, şi cu toată opoziţia pro-ruşilor şi a pro-ucrainienilor, la 27 martie 1918, a hotărât unirea cu România. Din păcate, România se afla în acel timp într-una dintre cele mai negre perioade ale sale, fiind redusă numai la Moldova – între Carpaţi şi Prut. Regele era refugiat la Iaşi, iar armata română era retrasă pe linia Mărăşti-Mărăşeşti-Oituz, luptând cu nemţii. Bucureştiul cu Muntenia şi Oltenia erau sub ocupaţie germană. 

 Trei fete, în culorile steagului naţional 

Ştiu din relatările celor care au participat la evenimentele respective că în acei ani tulburi în Basarabia au apărut şi o serie de bandiţi conduşi de un anumit Kotovschi, care jefuiau peste tot, în special în sudul Basarabiei, şi terorizau populaţia (ulterior statul sovietic l-a declarat pe Kotovschi ca fiind un luptător comunist – şi i s-a ridicat o statuie în Basarabia!) Poate de frica lui, dar şi a altor tulburări posibile, Sfatul Ţării a cerut ajutor României – chiar aşa redusă cum era ea în acel moment. La această solicitare, România a trimis spre Chişinău în ajutor o unitate militară.

Această unitate militară a fost întâmpinată de către reprezentanţii moldoveni din Sfatul Ţării, în fruntea cărora erau trei fete îmbrăcate fiecare în câte o culoare – roşu, galben şi albastru. Aceste fete, studente la medicină, erau rude (surori, fiice sau nepoate) ale unor deputaţi.La scurt timp după unirea Basarabiei cu România, în anul 1919, una dintre ele, Nina Bogos, a devenit soţia tatălui meu, Grigore Cazacliu.

Din păcate însă, după trei ani, Nina (care devenise medic) a murit. În acea perioadă, în timpul războiului şi după acesta, în toată Europa au bântuit tot felul de boli şi în special şi o aşa-numită gripă spaniolă, care l-a omorât şi pe fratele cel mai mare al mamei mele.Tatăl meu s-a recăsătorit ulterior, în anul 1924, cu mama mea – Olga Dragoev, fiica unui colonel ţarist.

Participant la cele trei uniri

În cadrul Sfatului Ţării, Grigore Cazacliu a avut o activitate deosebită, atât ca reprezentant al ţinutului Soroca, cât şi în ceea ce privea întreaga Basarabie. La 27 martie 1918 a votat unirea Basarabiei cu România în Sfatul Ţării basarabene. Datorită acestui fapt a fost inclus în delegaţia celor patru deputaţi desemnaţi pentru participarea la unirea Bucovinei şi a Transilvaniei cu România. Între timp, românii reuşiseră să-i alunge pe nemţi şi să recucerească Muntenia şi Oltenia.


Deputaţii Sfatului Ţării, la 27 noiembrie/10 decembrie 1918, când s-au votat reforma agrară şi unirea necondiţionată a Basarabiei cu România; în centru, cu pălărie, Grigore Cazacliu.


Din delegaţia sus-menţionată, unul dintre delegaţi nu a putut părăsi Chişinăul, iar la Iaşi altul s-a îmbolnăvit şi nu a putut continua drumul (mi se pare că era Ion Inculeţ). Pe 15 noiembrie 1918, când în Bucovina a fost declarată unirea acestei provincii cu România, cei doi delegaţi basarabeni, anume Pantelimon Halippa şi Grigore Cazacliu, au participat la această solemnitate. Sunt bucuros că am obţinut un facsimil din ziarul „Glasul Bucovinei”, apărut la Cernăuţi la 29 noiembrie 1918, în care e un scurt articol omagial scris de tatăl meu cu acel prilej. Din păcate, zilele de dreptate pentru neamul românesc din acele regiuni, pe care tatăl meu le socotea şi le dorea veşnice, n-au supravieţuit tristelor vremuri de la mijlocul secolului XX.

În continuare, cei doi deputaţi basarabeni, Pan Halippa şi Grigore Cazacliu, într-o iarnă foarte grea, în ciuda viscolului şi frigului, au trecut prin pasul Prislop şi au ajuns la Alba Iulia, participând cu tot sufletul la minunatele zile ale acelui început de decembrie. Din păcate, eu nu am niciun document referitor la această participare, dar odată, cu mulţi ani în urmă, într-o transmisie televizată, am auzit un bătrân ţăran ardelean, participant la Unirea din 1 decembrie 1918, care a povestit şi despre prezenţa celor doi delegaţi basarabeni, Pan Halippa şi Grigore Cazacliu, menţionându-le numele respective.

Fotografii-document

După înfăptuirea României Mari, pe lângă activitatea sa ca avocat, Grigore Cazacliu s-a implicat puternic în politică, activând în Partidul Ţărănesc condus de Ion Mihalache – de fapt, într-o aripă mai de stânga a acestuia, condusă de doctorul Nicolae Lupu. Cu toate pierderile suferite de-a lungul timpului, am avut bucuria să găsesc o fotografie făcută la o masă acasă la noi, la Chişinău, cuprinzându-i atât pe Ion Mihalache, cât şi pe doctorul Nicolae Lupu, alături de familia gazdă a avocatului Grigore Cazacliu.

În Parlamentul României Mari, Grigore Cazacliu a avut o activitate deosebită, fiind ales deputat în şase legislaturi, o dată fiind şi vicepreşedintele Camerei Deputaţilor. Precizez că, în tot acest timp, Grigore Cazacliu nu şi-a construit sau cumpărat vreo casă, nici în Bucureşti, nici în Chişinău, nici în altă parte, rămânând numai cu cele moştenite de la părinţi, dar care, din păcate, au rămas sub ruşi. A murit fiind chiriaş pe strada Mihai Vodă nr. 48, Bucureşti.

Întâmplări din alte timpuri

A fost cunoscută în Bucureşti o situaţie pe când, ca deputat, Grigore Cazacliu locuia la etajul 6 într-o cămăruţă la hotelul Union, iar la el s-au prezentat doi indivizi cu un pachet mare de bani, propunându-i o afacere. Întrebându-i ce-i cu banii respectivi, cei doi i-au răspuns că sunt pentru el, în contul unei intervenţii. „Dacă sunt pentru mine, veniţi până aici”, apoi a ieşit în capul scării, i-a răsfirat şi i-a aruncat în golul scării.

A fost un haz în tot Bucureştiul când s-a aflat de goana disperată a celor doi indivizi după banii ce se împrăştiau şi zburau peste tot. Dar un alt fapt neobişnuit s-a petrecut în Parlament, când un tânăr deputat ardelean, Petru Groza, l-a insultat pe unul dintre conducătorii Partidului Naţional Ţărănesc. Atunci Grigore Cazacliu s-a repezit la el şi i-a tras o palmă. După scandalul din Parlament, prim-ministrul de atunci, Octavian Goga, i-a chemat la el la hotel şi, după o morală straşnică, le-a spus că trebuie să se dueleze şi că a şi comandat pistoalele. Apoi a bătut din palme şi au apărut doi chelneri cu două sticle de şampanie. Cu această ocazie i-a obligat să se împace, ei rămânând de atunci prieteni.

Rezident regal – şi infamul Consiliu de Coroană din 1940

Mai târziu, după anii 1937-1938, când Regele Carol al II-lea a desfiinţat partidele politice şi a înfiinţat un singur partid, al Renaşterii Naţionale, a numit în Basarabia un rezident regal regăţean, parcă Dinu Simian. După câteva luni, la protestele basarabenilor care cereau în această funcţie un localnic, regele i-a propus lui Grigore Cazacliu să intre în acest partid şi l-a numit Rezident Regal al Ţinutului Nistru.

Fiind în această funcţie, pe 26 iunie 1940, a aflat că un Consiliu de Coronă infam a acceptat solicitarea Uniunii Sovietice de cedare a Basarabiei. Şi-a expediat imediat familia la Iaşi şi, în ultimul moment, după ce a distrus toate documentele de la Rezidenţie, a reuşit să se refugieze în ţară. Aici, noi, toată familia, am fost găzduiţi o scurtă perioadă de timp de nişte prieteni, apoi tata a închiriat o parte dintr-un apartament de la parterul unei case de pe fosta stradă Mihai Vodă, tata neavând nici o proprietate în ţară.

La sosirea în Bucureşti, Grigore Cazacliu a fost numit Comisar pentru Refugiaţi, cu sediul în fosta şcoală Ciovica, de pe bulevardul Nicolae Titulescu. Aici elibera Adeverinţe de refugiat pentru toţi solicitanţii basarabeni sau bucovineni, dar nu şi-a făcut una pentru sine.

Pământ basarabean

După puţin timp a fost numit director general al unei regii de stat, REBIAZ (cuprinzând fabrici de ulei şi zahăr), timp în care a păstrat legătura cu unii dintre foştii lui colegi din Partidul Naţional Ţărănesc (ca, de exemplu, Ralea, Ghelmegeanu ş.a., care, din păcate, au cedat presiunii comuniste, cum a făcut de altfel şi Mihai Sadoveanu – cu care în tinereţe Grigore Cazacliu fusese în relaţii foarte bune).

După ce a părăsit REBIAZUL, a înfiinţat o societate comercială, SOCOFER, împreună cu doi militari: generalul Ştefan Burileanu (care are azi în Bucureşti o stradă ce-i poartă numele) şi colonelul Ţuchel, din Galaţi. Această societate, pe lângă desfacerea unor produse din fier, angaja şi evrei, oferindu-le posibilitatea unui salariu.

După schimbarea regimului, Grigore Cazacliu a devenit muncitor la o cooperativă condusă de un evreu, arhitectul Andrei Weiss. În timp ce lucra ca muncitor la această cooperativă, la realizarea unei barăci, în parcul Herăstrău, s-a întâlnit cu Petru Groza, care se relaxa prin parc. Pe atunci prim-ministru, Petru Groza a insistat mult ca Grigore Cazacliu să vină la dânsul, pentru a-i oferi o situaţie. Evident, tatăl meu a refuzat.


Grigore Cazacliu (dreapta), la masă cu un prieten apropiat, lt-col. Georgescu, în 1939


După plecarea familiei Weiss în Israel, Grigore Cazacliu a încercat alte activităţi. Astfel, a închiriat un teren în spatele Gării Obor, încercând să cultive zarzavat, dar fără succes. După aceea, împreună cu un prieten, avocatul Gheorghe Panişca, s-au angajat ca paznici de noapte la noul şantier Balta-Albă, care tocmai începuse. Dar, după un timp, tracasat de hoţi, dar şi de miliţieni, pe când împlinea 65 de ani, a făcut un infarct. La patul lui au apărut imediat doi dintre cei mai buni doctori ai timpului: prof. dr. Hortolomei şi prof. dr. Nicolae Lupu, care, cu toate eforturile lor, n-au reuşit să-l salveze. Astfel că în a treia zi de Crăciun a anului 1959, Grigore Cazacliu a murit, fiind înmormântat la cimitirul Reînvierea din Bucureşti. Pe sicriul lui, mama mea a presărat pământ basarabean, adus într-o faţă de pernă şi ţinut cu sfinţenie pentru această ocazie nefericită.

***

Eu, Anatolie Cazacliu, am vizitat Basarabia mea de mai multe ori după 1990 – frumoasă, apropriată sufletului meu, dar, din păcate, profund rusificată. La început, poeţii Leonida Lari şi Grigore Vieru, pe care i-am cunoscut bine, erau bravi, optimişti şi plini de speranţe, dar ameninţaţi tot timpul.

Un fapt de mai mică dimensiune, dar care vorbeşte totuşi despre Basarabia profundă şi care merită menţionat: am vizitat satul bunicilor mei şi mormintele acestora din cimitirul mânăstirii Cuşălăuca, ctitorită de bunicii mei, care erau întreţinute de măicuţe în cea mai mare ordine, cu candele mereu aprinse. Am fost primit cu braţele deschise şi cu mult respect, istoria mânăstirii fiind transmisă din generaţie în generaţie. M-am gândit că nu e totul pierdut.

Un alt lucru de care sunt mândru, băiatul meu, Grigore Cazacliu, poartă numele bunicului său, patriot român, şi-l onorează fiind doctor docent şi lucrând la o firmă de prestigiu din Franţa. Unul dintre fiii săi se numeşte tot Grigore Cazacliu, iar celălalt, Alexandru, precum străbunicul lui, fiul căpitanului de mazili de odinioară.

„Zile mari, zile de dreptate, zile de răsplată pentru neamul nostru...”

„Două zile Mari 27 Martie si 15 Noemvrie.
În istoria neamului românesc şi îndeosebi în istoria Moldovenilor au fost înscrise două zile negre pline de jale şi de scârbă. Una e ziua când, în anul 1775, s-a zmuls din sânul Moldovei cel mai scump şi sfânt pământ şi alta e ziua când călăul de muscal în anul 1812 a răpit cea mai mare parte din vechea Moldovă. De atunci au început pentru neamul nostru din aceste părţi zilele de sclavie şi de ruşine… Dar acu au venit şi zilele dreptăţii. Bocetele şi strigătele flăcăilor bucovineni şi basarabeni cari se ucideau unul pe altul în jurul Putnei, neavând pentru cine şi ce, au fost auzite de Voevodul sfânt şi El s-a înălţat din mormânt şi a sunat din corn şi noi vedem cum toată Moldova s-adună. La 27 Martie Basarabia, iar la 15 Noemvrie Bucovina se unesc pentru totdeauna la vechiul trunchi al Moldovei. Sunt două zile mari, zile de dreptate, zile de răsplată pentru neamul nostru, să fim deci cu toţii demni şi vrednici de aceste zile, să fim la înălţimea vremurilor, să ne descoperim cu toţi înaintea muncitorimii noastre şi să-i dăm toată răsplata cuvenită căci numai ea n-a fost trădătoare şi numai ei se datoresc aceste două zile măreţe.
Dă Doamne ca aceste două zile să fie zile de drept pentru acei cari au suferit şi au suportat toate chinurile şi care totodată au ştiut să-şi păstreze datinele şi obiceiurile strămoşeşti.
Gr. Cazacliu
Deputat în sfatul Ţării al Basarabiei.
Majestăţii Sale Regelui
Ferdinand I
Iaşi”
(Articol scris de Grigore Cazacliu şi publicat în „Glasul Bucovinei”, Cernăuţi, la 29 noiembrie 1918)


""