Domnița Ileana: „România a fost dragostea vieții mele”

Autor 21282 vizualizări


A fost copilul preferat al Reginei Maria, care a crescut-o în spiritul dragostei și al datoriei față de țară. A iubit România mai presus de orice și a avut șansa ca, după un exil forțat care a durat peste patruzeci de ani, să revină în țară înainte de moarte. Însă Domnița Ileana, așa cum era ea cunoscută, nu s-a despărțit niciodată cu adevărat de țara ei: a păstrat întotdeauna o cutie umplută cu pământ românesc, pe care a luat-o cu ea în acea zi din ianuarie 1948 când a fost silită să părăsească România, și acesta i-a fost cel mai de preț lucru din lume.

Principesa Ileana s-a născut pe 5 ianuarie 1909, eveniment celebrat, după cum cerea tradiția, cu 21 de salve de tun. Despre momentul nașterii sale, Regina Maria avea să-și aducă aminte următoarele: „Dacă Mignon era copilul zbuciumului meu, Ileana era, fără îndoială, acela al întregirii mele. […] Nașterea Ileanei a fost o mare fericire pentru mine și mă bucurai că aveam încă o fetiță. Mi-aduc aminte cum stam întinsă pe spate după ce se terminase lupta, strângând la piept noua mică pribeagă a vieții și ascultând salvele de tun: douăzeci și unu de tunuri. Poate că unii vor fi dezamăgiți că nu era băiat, dar eu nicidecum, și pentru mine acele tunuri erau glasul poporului meu bucurându-se de nașterea celui de-al cincilea copil al nostru.”   


Despre Ileana s-a spus că ar fi fost fiica lui Barbu Știrbey, apropiat al familiei regale. Scrisorile prințului Știrbey către regină nu lasă nimic de înțeles în acest sens, el păstrând față de Ileana aceeași atitudine pe care o avea și față de ceilalți copii ai cuplului Ferdinand-Maria . A rămas însă foarte cunoscută anecdota potrivit căreia sora sa, Elisabeta, un copil adeseori răutăcios, ar fi chemat-o odată pe Ileana la geam spunându-i „vino iute, să vezi pe tatăl tău”, atunci când Știrbey tocmai sosea pentru o audiență la rege.

Ileana a fost, de la început, diferită de ceilalți copii ai cuplului regal. Dacă aceștia au fost de mici zburdalnici, precum Nicolae și Mircea, sau mai retrași și egoiști, precum Elisabeta, Ileana a fost altfel. „Din prima ei copilărie, avea în firea ei ceva pe care nu-l avuseseră ceilalți copii ai mei. Ochii ei nespus de albaștri-închis se uitau la mine adânci și cercetători, părând că-mi înțelege fiece emoție cu o limpezime aproape zguduitoare. Ileana era un copil cuminte și se născuse cu legea binelui într-însa. Pe Ileana n-aveai nevoie s-o înveți ce e bine și ce e rău. Dar, cu toate acestea, nu era încrezută; era un copil vesel, fericit, plin de viață și vioiciune” . Astfel își descria Regina Maria fetița. Nu e de mirare, așadar, că a considerat-o copilul ei preferat. Mai mult decât atât, între ele a existat mereu o legătură puternică, o înțelegere reciprocă profundă, care nu avea nevoie de cuvinte. Și după spusele Ilenei, ea și cu mama ei au fost întotdeauna „aproape una de alta; înțelegerea dintre noi fusese desăvârșită. Pe lângă că eram mamă și fiică, în relația noastră eram și prietene, și ceva mai mult: aveam aceleași gusturi și idei, aceleași idealuri.”

Noblesse oblige 

Regina Maria considera că Ileana a fost singura dintre copiii săi care ar fi meritat cu adevărat să poarte o coroană regală. Asta pentru că Ileana a înțeles de mică ce însemna datoria de a fi prințesă, de a se fi născut într-o familie domnitoare, dar și nevoia de a-și dedica viața celorlalți. În timp ce restul copiilor – în frunte cu moștenitorul tronului, Carol – n-au dat dovadă de responsabilitate în raport cu poziția pe care o ocupau, Ileana s-a arătat mereu demnă de statutul său: „Datoria a fost lucrul cel mai important în timpul copilăriei și adolescenței mele. Am fost învățată să îmi fac datoria către țara mea în toate situațiile, să fiu respectuoasă și iubitoare față de părinții mei, loială familiei și prietenilor. «Prințesele se nasc în public și mor în public» – și între aceste două evenimente, ele trăiesc în public. Era de datoria mea să îi servesc pe ceilalți în acord cu regulile strict stabilite pentru toți cei în poziția mea: să fiu acolo unde eram chemată, să îmi plec urechea la nevoile altora, să plâng cu ei sau să mă bucur cu ei, după cum erau împrejurările.”

În 1925, pe când era la școală în Marea Britanie, ea îi scria mamei sale următoarele cuvinte: „Mami, eu mă străduiesc să fac totul cum trebuie, amintindu-mi că eu sunt prințesă oriunde aș fi.” Avea doar 16 ani, dar înțelese deja că noblețea obligă [noblesse oblige], idee care a urmărit-o pe Ileana toată viața, atât la școală, departe de casă, unde era o simplă elevă, cât și mai târziu în viață, oriunde s-a aflat.

Un copil în vremuri de război 

Copilăria Ilenei a fost marcată de două evenimente tragice. Unul, de mare amploare, a fost războiul; celălalt a fost moartea frățiorului ei Mircea, despre care spunea că a fost „marea dragoste a inimii mele”.

În Primul Război Mondial, în timpul refugiului de la Iași, Ileana și-a însoțit mama în vizitele sale prin spitale, chiar dacă nu avea nici zece ani împliniți. Dorea să ajute și să-i aline pe răniți, nesfiindu-se deloc de scenele din spitale, deși erau dureroase pentru ochii unui copil. O surprindea, prin atitudinea sa, chiar și pe Regină.

Perioada refugiului de la Iași a fost una grea chiar și pentru familia regală, care a resimțit direct toate lipsurile și greutățile cu care se confrunta populația. Ileana avea să-și amintească, ani mai târziu, că pe atunci îi era tot timpul foame, dar că nici nu voia să mănânce din cauză că mâncarea la care aveau acces nu era variată, ba chiar uneori aproape necomestibilă.

Anii războiului au însemnat, pentru copilă, și sfârșitul unor iluzii, precum credința în Moș Crăciun. Pentru ca Ileana să nu fie dezamăgită de lipsa cadourilor de Crăciun, Regele și Regina și-au avertizat fetița că Moșul nu va putea trece de liniile inamice pentru a aduce daruri. Ea a împărtășit, nevinovată, vestea cu prietenii ei soldați americani și englezi, care i-au spus că dimpotrivă, Moșul va reuși cu siguranță să aducă măcar câteva cadouri. În aceeași noapte, fetița i-a văzut pe bravii soldați cum îi umpleau un ciorap cu mici daruri dintre cele mai diverse: tutun, o tabacheră, o ciocolată, o insignă ș.a. Și astfel, dorința unor soldați străini de a nu strica Crăciunul tinerei prințese a făcut-o să-și dea seama că, de fapt, Moș Crăciun nu exista. A înțeles însă și altceva: că „efortul pe care acești oameni plini de tot felul de griji și neliniști l-au făcut pentru o fetiță străină, dintr-o țară străină lor, se găsea, cu siguranță, adevăratul înțeles al Crăciunului” .


Unul dintre prietenii săi apropiați în perioada războiului a fost nimeni altul decât Ion Antonescu, viitorul conducător al României. Pe atunci, Antonescu era aghiotantul mareșalului Prezan. Acesta, în timpul refugiului la Iași, locuia la marginea orașului, iar fata Reginei era invitată des la reședința sa, unde îl întâlnea pe tânărul Antonescu. Mai târziu, avea să-și amintească despre el că era „un căpitan tânăr, simpatic”, care iubea mult copiii și care se juca mereu cu ea. Prietenia dintre Antonescu și copilă va continua și după război, când Ileana, elevă la o școală din Anglia, va primi deseori vizita vechiului său prieten, acum atașat militar la Legația de la Londra. „Era un om integru și foarte serios. Tot timpul aveam sentimentul că mi-ar fi tare rușine dacă prietenul meu Antonescu ar afla că am făcut ceva rău.” Aceasta a fost imaginea pe care Ileana i-a păstrat-o lui Ion Antonescu în pofida tuturor lucrurilor care se vor întâmpla câteva decenii mai târziu.

După sfârșitul războilui, în anii ’20, Ileana și-a continuat studiile în Marea Britanie, la școala Heathfield, unde au învățat și surorile sale. În țară, în perioada adolescenței, s-a implicat activ în dezvoltarea mișcărilor de tineret: a devenit rezervă în YMCA (Young Men's Christian Association), apoi șefa grupului din România. Și-a urmat apoi interesul pentru sport prin înscrierea la cursurile Școlii de Educație Fizică din București, și dragostea pentru mare și navigație studiind la Școala de Navigație de la Constanța, de unde a obținut brevetul de căpitan de cursă lungă.

 Carol al II-lea: „Un rege care minte nu poate să fie un rege bun”

Ileana a fost, cel puțin în tinerețe, foarte apropiată de fratele ei mai mare, Carol. Își amintea despre el că îi plăceau copiii și că avea o mare afecțiune pentru ea. Atunci când Carol a părăsit țara, în 1925, Ileana a păstrat legătura cu fratele ei, trimițându-i pe parcursul anilor numeroase scrisori. Mai târziu, Ileana avea să declare că îi era milă de fratele ei, care era departe de familie și se afla într-o situație delicată, dar că totodată dezaproba ceea ce făcuse căci încălcase modul în care fuseseră ei crescuți, în spiritul datoriei față de țară. Cu toate acestea, când Carol a revenit în România, în iunie 1930, Ileana i-a scris pentru a-și exprima fericirea: „Bine ai venit frate drag, să fie într-un ceas bun pentru tine și pentru țară. […] Nu pot să-ți spun ce bine îmi pare pentru tine și cât te fericesc.”

Relațiile dintre frați s-au răcit însă destul de repede, atât din cauza legăturii foarte strânse dintre Ileana și Regina Maria, cât și a faptului că Ileana i-a luat partea Elenei (Sitta) în problemele pe care aceasta le-a avut cu fostul ei soț. Astfel, Carol, odată revenit pe tron, i-a luat Ilenei funcțiile de președintă a Asociației Tinerelor Femei Creștine și cea de președintă a Cercetașelor, poziții care contau foarte mult pentru ea, și a îndepărtat-o din viața publică. Din acea perioadă datează scrisoarea în care Ileana își ruga fratele: „Te rog să înlături neîncrederea ce o ai în mine căci știi cât de mult țin la tine și cum mă doare să te văd supărat. Fii îngăduitor, vreau să fac bine, vreau să te mulțumesc, dar sunt tânără și greșesc fără să vreau. În orice clipă sunt gata să te servesc fiindcă îmi ești Rege și apoi ești fratele meu pe care îl iubesc atât de mult“ [8 decembrie 1930].

Deși l-a iubit mult pe Carol, Ileana nu l-a considerat niciodată un rege bun, fiind de părere că defectele sale de caracter au umbrit iubirea sinceră pe care acesta o purta țării, și că „un rege care minte nu poate să fie un rege bun”.

Pentru a-și îndepărta și mai mult sora de țară, Carol al II-lea a căutat să-i găsească cât mai repede un soț.

Cu jumătate de an înainte de întoarcerea fratelui său în România, în iarna anului 1930, Ileana l-a cunoscut pe contele german Lexel de Hochberg, fiul principesei de Pless, o prietenă a Reginei Maria. Venit în România la schi, Lexel a făcut cunoștință cu Ileana la un bal mascat organizat cu ocazia aniversării ei, iar câteva zile mai târziu i-a cerut mâna. Ileana, îndrăgostită, a acceptat, iar tinerii s-au entuziasmat la gândul căsătoriei. Guvernul român a amânat însă aprobarea logodnei până la efectuarea unor cercetări cu privire la viitorul soț al domniței. A ieșit astfel la iveală un scandal în care Lexel fusese implicat în urmă cu doi ani, motiv pentru care guvernul Maniu s-a văzut nevoit să recomande anularea logodnei.

Domnița este nevoită să părăsească țara 

Câteva luni mai târziu, în vară, Ileana l-a cunoscut în Spania pe arhiducele Anton de Habsburg, pe care l-a reîntâlnit apoi în primăvara anului 1931, nu întâmplător, ci în urma unei intervenții a Regelui Carol al II-lea.

Anton, născut în martie 1901, provenea dintr-o familie de renume, însă era, în 1930, un om fără patrie. El și familia sa părăsiseră Austria după prăbușirea Imperiului, iar noua republică austriacă le-a retras cetățenia. Din acest motiv, Regina Maria nu a fost tocmai încântată de alegerea fiicei sale preferate; ea simțea că Ileana merita mai mult decât un soț cu o situație politică atât de incertă.

Însă Ileana s-a îndrăgostit de arhiducele Anton, cu care avea multe lucruri în comun. Tânărul în vârstă de 30 de ani, de formație inginer și împătimit al aviației, era, ca și principesa, pasionat de sport, și între cei doi s-a creat rapid o legătură puternică. „Simt că am întâlnit cu adevărat omul care mă va face fericită. Desigur, viitorul este în mâna Domnului, însă – cum am credință în El – cred că împreună cu Anton voi putea înfățișa (sic) viața sigur, găsind în el tovarășul și reazămul de care am atâta nevoie” , îi mărturisea Ileana fratelui său, Carol, cerându-i acestuia acordul pentru a se căsători. Regele, dornic să o vadă pe Ileana plecată din țară, a acceptat căsătoria ei cu Anton, însă a declarat că nu poate să fie de acord ca cei doi să se stabilească în România, motivând că prezența unui Habsburg în țară, mai ales în Transilvania, ar atrage multe nemulțumiri.

Nunta Ilenei cu Anton a avut loc în 1931, la finalul lunii iulie, și a fost sărbătorită la Sinaia. Avea să fie ultima căsătorie a unui membru al familiei regale oficiată în țară. Însă până la momentul căsătoriei, a trebuit rezolvată o problemă importantă: mirii erau de confesiuni diferite (Ileana, ortodoxă, Anton, catolic), iar Biserica Catolică era extrem de intransigentă când venea vorba de acceptarea unor astfel de uniuni. În urma negocierilor acerbe dintre cele două familii și Sfântul Scaun, singura variantă acceptată a fost oficierea unei ceremonii catolice, fără nicio intervenție din partea clerului ortodox. Ileana a insistat însă să se spovedească și să primească împărtășania înainte de căsătorie, ceea ce a dat Bisericii Ortodoxe șansa de a se implica în nunta principesei.


Nunta a fost un prilej de mare sărbătoare pentru țară. Au sosit invitați din familiile regale europene, reprezentanți ai altor state și numeroși ziariști trimiși chiar și de peste ocean, din Statele Unite ale Americii. Ceremonia civilă a avut loc la castelul Pelișor, iar cea religioasă la castelul Peleș, unde mireasa a fost condusă la altar de către rege.

Mirii au plecat în luna de miere în aceeași zi: au petrecut o săptămână la Bran, apoi au pornit într-un voiaj prin Europa (cu opriri la München, Budapesta, Viena și Londra). După căsătorie, cei doi au locuit timp de un an la München, apoi la Mödling, lângă capitala austriacă, odată ce Anton s-a putut întoarce în țara sa natală. În primii doi ani de la căsătorie, cuplul a avut doi copii – Ștefan, născut în 1932, și Maria-Ileana, în 1933 – astfel că au început să-și caute o locuință mai mare, la țară.

În 1934 au cumpărat castelul Sonnberg, aflat la 50 de kilometri distanță de Viena. Castelul, vechi de patru secole, era la momentul respectiv într-o stare nu tocmai bună, și s-a muncit mult pentru restaurarea lui astfel încât să fie potrivit ca locuință de familie. Era însă o casă mare, de 35 de camere (dintre care Ileana a păstrat cinci pentru Regina Maria, care o va vizita frecvent în următorii ani), în care familia a locuit confortabil timp de zece ani, alături de personalul format din nouă servitori (bucătăreasa, ajutorul ei, doica, trei cameriste, o spălătoreasă, un îngrijitor și un șofer).

Până la plecarea de la Sonnberg din 1944, familia s-a mărit considerabil, Ileana dând naștere copiilor Alexandra (1935), Dominic (1937), Maria Magdalena (1939) și Elisabeta (1942).

În anii petrecuți în Austria, principesa Ileana a dus o viață liniștită, dar nu lipsită de activități. A organizat un dispensar pentru copiii din sat, a lucrat ca infirmieră atunci când a fost nevoie, iarna organiza o cantină unde se gătea pentru școlarii săraci, iar mai apoi a început să lucreze cu un grup de cercetașe din Viena. Vacanțele de vară le petreceau în familie la Wörthersee, uneori în Anglia, apoi câteva săptămâni pe an în România, unde Ileana o vizita pe Regina Maria.

„Este teribil să nu mai fii copilul nimănui!” 

În 1936, Regina Maria a petrecut Crăciunul cu familia Ilenei la Sonnberg. Aveau să fie ultimile sărbători de iarnă ale domniței petrecute alături de mama sa. Ani mai târziu, Ileana își va aduce aminte că nu s-a bucurat complet de acele zile pentru că s-a străduit să nu o lase pe Regină să-și dea seama că e din nou însărcinată, știind că aceasta și-ar fi făcut mari griji pentru ea (nașterile precedente fuseseră grele). Anul următor, când boala Reginei a început să dea primele semne, Ilenei nu i s-a permis să meargă la București să o vadă, reușind să vină în țară abia în aprilie, pentru o săptămână. Apoi în septembrie, după lungi insistențe, i s-a îngăduit să meargă la Bran să-și vadă mama, cu care a plecat la Balcic. De Crăciun nu i s-a permis să mai vină în țară și a revăzut-o pe Maria abia în februarie, când a vizitat-o în Italia, apoi în primăvară, la Dresda, unde cele două s-au întâlnit pentru ultima oară. Regina Maria era internată la un sanatoriu, însă a insistat să se întoarcă în țară, iar starea de sănătate i s-a înrăutățit rapid pe drum.

Ileana a fost anunțată de starea gravă a mamei sale prea târziu, chiar pe 18 iulie. Până când ea și Anton au reușit să plece spre România, având o problemă cu pașapoartele (cele austriece nu mai erau valabile, cele germane nu erau încă eliberate), cu un drum de 19 ore până la graniță, Regina a murit. Ajunsă la frontieră, Ileana a întrebat de starea mamei sale, dar nu i s-a spus nimic; grănicerii i-au mărturisit apoi că n-au vrut să fie ei cei care să-i dea trista veste. Principesa a aflat de moartea mamei sale abia în zorii zilei de 19 iulie, când a ajuns la Cluj și a văzut steagurile arborate în bernă.

Abia atunci a înțeles Ileana adevăratul sens al cuvintelor pe care i le spusese Maria cu mulți ani în urmă, la moartea mamei ei: „«Este teribil să nu mai fii copilul nimănui!» Pe atunci eram foarte mică și m-am mirat de ce mi-a spus. Cum putea să fie cineva vreodată «copilul nimănui»? Dar în 1938 am descoperit că odată ce părinții sunt duși dintre noi, toată viața ni se schimbă. Trebuie să ne trăim viața mai departe, să ne facem datoria, dar nu mai există pe lumea asta siguranța și iubirea pe care ne sprijinim, deseori fără să ne dăm seama cât de mult valorează. Și în castel, și în bordei este la fel: «Este teribil să nu mai fii copilul nimănui!»”.

Din nou război 

Neliniștea cauzată în acel an de boala Reginei Maria a făcut ca Ileana să nu mai acorde atât de multă atenție evenimentelor politice. Chiar în primăvara lui 1938, Austria, țara în care locuia cu familia, a fost anexată Reich-ului german, iar noua situație politică, cu naziștii la putere, a complicat mult viața familiei. Descendența princiară a soțului său a atras atenția noilor autorități asupra familiei Ilenei: castelul le-a fost percheziționat de mai multe ori, iar cei doi, urmăriți pentru a preveni eventuale comploturi dinastice împotriva noii puteri.

Schimbările politice au însemnat și recrutarea în armată a lui Anton în toamna lui 1938, chiar în timpul Crizei Sudete. Soțul Ilenei s-a întors acasă repede, dar când și-a dat seama că va urma probabil o recrutare masivă (războiul nu era departe), Anton a decis să se ofere voluntar pentru a putea să-și aleagă singur specializarea dorită, anume forțele aeriene. Odată recrutat, Anton a activat mai întâi în calitate de curier aerian, apoi ca instructor de zbor.

În aceeași perioadă, Ileana a început un curs de instrucție pentru Crucea Roșie, dorind să-și aprofundeze cunoștințele pentru munca de infirmieră, dar nu s-a alăturat organizației în mod oficial deoarece asta ar fi însemnat să depună un jurământ față de șeful statului german, adică față de Hitler.

Pe urmele Reginei Maria 

Viața Ilenei, relativ liniștită până în acel moment, chiar în pofida războiului, a luat o turnură diferită în 1942, în luna februarie. Aflată la Viena, domnița află că la unul dintre spitalele militare din oraș se găsea un ofițer român rănit. Ileana s-a hotărât să meargă să-l viziteze, iar la fața locului, a aflat că erau de fapt doi ofițeri, separați de camarazii răniți cu care fuseseră trimiși la Viena, și că nu aveau cum să ia legătura cu nimeni.

Ileana s-a străduit atunci să-i găsească pe ceilalți treizeci de soldați români răniți și i-a ajutat pe fiecare cum a putut: a vorbit cu doctorii și asistentele, a făcut pe translatorul între soldați și doctori sau a stat pur și simplu cu ei să-i încurajeze. Și-a adus aminte atunci de munca mamei sale din timpul Primului Război Mondial și a știut că asta trebuia să facă și ea.

Domnița Ileana a început astfel munca în slujba soldaților care o va aduce, în cele din urmă, înapoi în România. Amintindu-și de acele vremuri, Ileana spunea că „am devenit o cerșetoare de prima mână, fără să mai țin cont de demnitatea mea regală.” De ce? Pentru că încerca să facă rost de tot ce era nevoie pentru soldați: nu numai cele mai bune îngrijiri medicale, ci și mâncare, haine, tutun etc. Din aceste eforturi s-a născut ideea organizării la Sonnberg a unui spital dedicat soldaților români care urmau să fie operați. Spitalul a devenit operațional chiar câteva luni mai târziu, în aprilie 1943.


În vara aceluiași an, Ileana a venit în România, unde s-a întâlnit cu oficiali ai Crucii Roșii pentru a discuta despre extinderea muncii sale în folosul soldaților români. Aflată la Ploiești, a fost surprinsă de un bombardament, iar asta a pus-o pe gânduri: România trecea prin clipe grele și avea nevoie de ea. Datoria de prințesă o chema înapoi în țară.

Ileana s-a consultat atunci cu prințul Barbu Știrbey, vechiul sfătuitor al mamei sale. Devenise foarte greu să trăiască în Austria, unde nu se mai putea ține departe de problemele politice, de îndoctrinarea nazistă, și nici nu mai putea rămâne indiferentă la abuzurile care aveau loc în Reich (deși adevărata lor amploare încă nu era larg cunoscută). Știrbey i-a pus atunci o singură întrebare: „«Trebuie să te hotărăști ce ești: austriacă, nemțoaică sau româncă?»” Răspunsul era simplu: «Sunt româncă». «Atunci poartă-te așa cum ai hotărât! Fii româncă!»”

A început astfel o perioadă de un an de zile în care principesa va face mai multe călătorii în România în slujba misiunii pe care și-o asumase, pentru soldații români, iar în cele din urmă a revenit definitiv în țară.

În primăvara lui 1944 și-a adus cei trei copii mici la Bran (Dominic, Maria Magdalena și Elisabeta); ceilalți trei, mai mari, erau înscriși la școli din Brașov încă din septembrie 1943. A mai revenit în Austria o singură dată, în luna mai 1944, pentru o săptămână.

Principesa a început să lucreze la Crucea Roșie din Brașov, cu doamna Podgoreanu, cu care va colabora intens în următorii patru ani. Și-a început munca la cantină, servind ceai cald și mâncare soldaților sosiți cu trenul, apoi a lucrat la un dispensar. S-a implicat și în eforturile de înființare a unui spital al Crucii Roșii, inaugurat în ziua de 10 mai.

A apărut în curând și ideea înființării unui spital chiar la Bran, pentru care Ileana s-a zbătut din răsputeri. A ajutat-o enorm bunăvoința oamenilor cu care a intrat în legătură, care au acceptat să contribuie cu tot ce puteau, uneori și mai mult, oferindu-i nenumărate lucruri în dar. Astfel, Spitalul Inima Reginei, un proiect de suflet al principesei, s-a născut în urma unor eforturi considerabile din partea domniței, dar și din gesturile oamenilor care, considera ea, aduceau astfel un tribut memoriei Reginei Maria.

Activități clandestine 

Anton s-a mutat în România în iulie 1944, după ce Hitler a decis să-i scoată pe toți membrii fostelor familii aristocrate din armată. Întoarcerea armelor l-a prins, așadar, în țară, ceea ce a dus la mari neliniști în familie după 23 august, când el și ceilalți membri germani ai familiei, inclusiv câțiva servitori, au fost plasați în arest la castelul Bran, cu interdicția de a-l părăsi. Cerința inițială a rușilor, refuzată ferm de guvernul român, fusese ca Anton să fie trimis într-un lagăr de concentrare, iar Ileana cu copiii să fie închiși la o mănăstire din munți.

După venirea comuniștilor la putere, Ileana s-a implicat discret în mici acțiuni „de rezistență”. A găzduit la Bran, în mare secret, oameni care altfel ar fi fost arestați. Încă din iarna anului 1945 a început să se intereseze de soarta deținuților politici, la cererile oamenilor care veneau la ea pentru ajutor. În următorii ani, a ajuns chiar să ceară direct membrilor guvernului, precum Ana Pauker, respectarea anumitor drepturi pentru deținuții politici. A colaborat în secret cu generalul Aurel Aldea, ministru de Interne în guvernul Sănătescu, în unele activități clandestine privind mișcarea de rezistență pe care acesta a organizat-o. Aldea va fi ulterior arestat, în mai 1946, și, sub tortură, va vorbi și despre implicarea Ilenei, fără ca mărturisirea lui să aibă repercusiuni asupra domniței (generalul Aldea moare în închisoare, la Aiud, în 1949). În fine, Ileana s-a implicat și într-un proiect de ajutorare a intelectualilor, familiilor deținuților politici și a tuturor oamenilor care nu puteau fi ajutați fățiș din cauza persecuțiilor statului.

Strania prietenie dintre o prințesă și un lider comunist 

În februarie 1945, principesa a făcut cunoștință cu un personaj important din structurile Partidului Comunist, cu care va lega o stranie relație de colaborare. Respectivul a venit la spitalul de la Bran împreună cu generalul Vasiliu Rășcanu, sosit în inspecție. Ileana află despre invitat că este un „domn important” și atât. A stat de vorbă cu el și i-a vorbit cu entuziasm despre planurile pe care le avea pentru extinderea spitalului: deschiderea unui salon pentru femei, un altul pentru copii, o secție pentru pacienții externi, una pentru boli contagioase. Avântul Ilenei l-a convins pe domnul de la București, care s-a prezentat la final, fără ca principesa să-i înțeleagă numele. I-a spus că este secretarul partidului comunist și că se bucură că a venit, că și-a schimbat părerea despre dânsa și munca sa. „Când vom ajunge la putere, amintiți-vă de mine. O să fac tot ce pot să vă ajut.” Și așa avea să fie! Emil Bodnăraș, căci despre el este vorba, se va ține de cuvânt și o va ajuta pe principesa Ileana în multe privințe în următorii ani.

Prima dată a apelat la el când chirurgul-șef de la spitalul din Brașov a fost arestat. Ileana i-a scris atunci lui Bodnăraș, iar acesta a rezolvat imediat problma, ba chiar a intervenit pe lângă Ministerul Sănătății pentru ca spitalului din Bran să-i fie acordat tot ajutorul necesar.

Mai târziu, a mers din nou la el când au început procesele criminalilor de război și generalii care au luptat pe Frontul de Est au fost condamnați la moarte. Indignată și îngrozită de situație, Ileana s-a decis să intervină pe lângă singura persoană cu care putea vorbi: Emil Bodnăraș. Povestea întâlnirii dintre cei doi pare scoasă dintr-un film de acțiune: s-au întâlnit noaptea, în secret, acasă la liderul comunist, fără ca nimeni să știe. Ileana a încercat să-l convingă pe Bodnăraș că ar fi rău pentru partidul său să-și înceapă guvernarea în sânge. În cele din urmă, el i-a spus că dacă regele nu va semna sentința, va susține și punctul ei de vedere. În final, pedeapsa la moarte a generalilor a fost comutată la închisoare pe viață.

Apoi, la începutul anului 1946, după normalizarea relațiilor dintre Rege și guvern, odată cu finalul grevei regale, Bodnăraș a invitat-o pe principesă la o petrecere la el acasă, pentru a face cunoștință cu restul guvernului. I-a cunoscut atunci pe Petru Groza, „care, cu felul lui vesel de a fi, știa să fie antrenat într-o societate”; pe Gheorghe Gheorghiu-Dej, „un bărbat solid și nu neplăcut ca înfățișare”; pe Ion Maurer, „care era poate mai distins decât ceilalți din grup”; pe „antipaticul Teohari Georgescu, care nici măcar nu se străduia să fie agreabil” și pe Ana Pauker, care îi lasă impresia „că era ca un boa constrictor care abia a fost hrănit, așa că nu te mănâncă pe loc. Greoaie și trândavă cum părea, avea tot ce este respingător, dar totodată fascinant la un șarpe”.

Tot Bodnăraș a fost cel care a obținut pentru Ileana anularea arestului preventiv pentru Anton, căruia i se eliberează și un pașaport. Soțul principesei a plecat astfel din țară spre finalul anului 1946, dorind să revină acasă, în Austria, pentru a vedea ce s-a întâmplat cu casa familiei. Anton se va întoarce în România un an mai târziu, în decembrie 1947, la scurt timp înainte ca întreaga familie să fie nevoită să plece în exil.

În memoriile publicate în 1954, Principesa Ileana a reflectat asupra straniei legături cu Emil Bodnăraș și asupra motivelor care l-au împins pe acest lider comunist să o ajute deși era reprezentanta regimului pe care partidul lui încerca să-l dărâme. „Emil Bodnăraș și cu mine am fost întotdeauna în mod deschis în tabere opuse. Eram inamici până în străfundul gândurilor și idealurilor noastre. Totuși, un respect reciproc și o încredere în onestitatea celuilalt a creat cumva o punte în disprețul pe care îl simțeam fiecare din noi pentru lumea celuilalt, dispreț mai puternic decât ura, un dispreț care ne separa ca o prăpastie. Supraviețuirea unuia dintre noi însemna moartea celuilalt. Totuși, oricât ar părea de ciudat el nu a lăsat niciodată vreun apel de-al meu fără răspuns, și am apelat de multe ori la el. Poate că s-a întâmplat așa și pentru că apelurile mele erau întotdeauna impersonale, nu erau în propriul meu interes. Poate era din cauză că și el avea idealuri, deși acestea erau false după felul cum gândeam eu, și suferise pentru ele; astfel, îmi respecta propria mea dorință să sufăr pentru ale mele – căci inevitabil a ajuns să-și dea seama că eram temerară ori de câte ori mi se cerea ceva. El mi-a spus odată că vremea mea nu va mai dura mult, dar că atâta timp cât eram acolo, aveam munca mea de făcut și mă va ajuta să o fac.”

„Domniță! Domniță! Nu mai avem rege! Suntem pierduți!” 

La o posibilă plecare din țară, Ileana s-a gândit pentru prima dată în vara anului 1947. Situația politică devenise din ce în ce mai dificilă, căci comunișii preluau tot mai multe dintre pârghiile puterii. Numărul arestărilor creștea pe zi ce trece, oameni politici importanți erau pe rând eliminați și nici măcar organizațiile neutre precum Crucea Roșie nu mai erau în siguranță în fața intervențiilor politice. Ileana a ajuns însă la concluzia că nu poate părăsi țara: „Era de datoria mea să stau în țara care îmi dăduse viață și pentru care trăiam și să nu o părăsesc la vreme de necaz. Nu eram numai o persoană individuală, o mamă care trebuia să se gândească doar la familia ei. Eram și un simbol, un membru al familiei regale, care își servise întotdeauna poporul. Din acest motiv eu și familia mea izbuteam, poate, să facem mai mult decât alte familii ca să întărim și să ținem vie o mică flacără secretă de speranță pentru o Românie Mare în viitor. Am hotărât să mă zbat mai mult, cu și mai mult curaj.” Nu știa că în nici jumătate de an va fi obligată să plece din țară.

În data de 20 decembrie, ziua întoarcerii Regelui Mihai în țară (revenea din Marea Britanie, unde participase la nunta prințesei Elisabeta), Ileana a fost prezentă la un concert dat de Corul Operei și Orchestra Filarmonicii. Principesa a vrut să plece la pauză pentru a putea ajunge la timp la gară, unde trebuia să-și întâmpine nepotul. A urmat un moment emoționant, în care mulțimea adunată la concert și-a revărsat asupra Ilenei, prin aplauze, toată dragostea, dar și toate neliniștile cauzate de perioada politică tulbure: „după cum era obiceiul, m-am înclinat către muzicieni în semn de mulțumire. S-au ridicat cu toții ca un singur om și toată sala s-a ridicat deodată cu ei și acolo am primit cele mai mari ovații din viața mea. Este adevărat că de câte ori am ajuns într-o sală publică, oricât de neoficial, am fost întâmpinată cu urale, în special în ultimii doi ani, dar, de data aceasta era ceva diferit. Simțeam un fel de agonie în ele. Era emoția exprimată de oameni disperați, care apelau la cineva din casa regală pentru înțelegere. În acel moment reprezentam nu numai propria mea persoană, ci și instituția din care făceam parte. Strigătele și uralele lor erau o expresie a dragostei aproape dureroase pentru tot ceea ce fusese distrus și a pierderii speranței că țara va mai putea fi salvată.”

Crăciunul acelui an, când Anton a revenit acasă după o absență îndelungată, a fost un ultim prilej de bucurie în familia Ilenei. Au petrecut sărbătorile la Bran, în liniște, fără să știe că vor fi ultimele petrecute în România. S-au bucurat și pentru Regele Mihai, entuziasmat pentru logodna sa cu Ana de Bourbon-Parma, dar erau și puțin îngrijorați din cauză că guvernul părea să amâne o decizie în privința asta. Motivul avea să iasă la iveală câteva zile mai târziu.


În seara de 30 decembrie, Ileana a fost în vizită la o prietenă, la un ceai. La întoarcere, la poarta castelului a fost întâmpinată de îngrijitorul alb la față și îngrozit: „Domniță! Domniță! Nu mai avem rege! Suntem pierduți!”, îi strigă acesta. Tocmai se difuza la radio mesajul de abdicare al Regelui Mihai.

În ziua următoare, în drum spre București, Ileana s-a oprit la Sinaia pentru a vedea dacă poate vorbi cu Regele. Mihai încă nu se întorsese din capitală, dar domnița a stat puțin de vorbă cu ofițerii care făceau ultima lor gardă: „Ne-au dezarmat cu forța azi-noapte. Cei din divizia Tudor Vladimirescu au preluat comanda. Am obținut permisiunea să facem această ultimă gardă, ca să întâmpinăm pe Majestatea sa pentru ultima dată. El încă se mai află în capitală. Să dea Domnul să nu i se întâmple nimic. De data asta vrem să îl salutăm cu cuvintele: «Să ne reveniți, Maiestate!» și apoi ne pot împușca!”.

Cu nepotul ei, Ileana s-a întâlnit la Câmpina. Mihai i-a spus că liderii comuniști au declarat că ea și sora sa, Elisabeta, pot rămâne în țară dacă doresc, ca simple cetățene. Principesa Ileana l-a întrebat pe rege ce ar dori din partea ei: „Mi-a spus că după părerea lui ar trebui să încerc să rămân, dar că nu putea să mi-o ceară în mod direct pentru că nu voia să risc în continuare viața mea și a copiilor mei. Trebuia să cântăresc lucrurile și să hotărăsc eu singură.”

Decizia nu a fost greu de luat: când a ajuns în București, Ileana și-a dat imediat seama că nu va mai putea rămâne să trăiască sub noul regim, care începuse imediat denigrarea monarhiei și a familiei regale. În plus, toate proprietățile i-au fost imediat confiscate, iar castelul Bran închis și pus sub pază.

Familiei principesei i s-a dat voie să ia numai lucrurile personale, precum haine, lenjerie de pat și tacâmuri de argint pentru opt persoane, dar fără opere de artă, covoare sau bijuterii (cu excepția celor ce puteau fi dovedite ca bijuterii de familie). Totul s-a făcut sub atentul control al partidului. În primele zile au strâns totul din casa de la București, apoi pe 6 ianuarie principesa a revenit la Bran. Aici, Ileana și Anton și-au strâns lucrurile și au vizitat pentru ultima dată capela în care se aflau rămășițele principelui Mircea și inima Reginei Maria: „am îngenuncheat cu Anton și copiii pentru ultima dată la altarul unde era inima și ne-am rugat adânc, în tăcere. Atunci mi-am promis solemn că oriunde aș merge voi încerca să îmi continui munca; mi-am promis că, deoarece în inima mea era încrustată imaginea României, viața mea va rămâne în continuare dedicată ei. Luasem o cutiuță veche și frumoasă de metal de pe una din mesele din castel și, dând la o parte zăpada cu mâinile, am umplut-o cu pământ românesc. Din câte am adus cu mine, acesta este lucrul cel mai prețios pe care îl am în casa din Noua Anglie.”  

„Mă simțeam ca și cum aș fi participat la propria mea înmormântare.” 

Despărțirea de castel, de spital și de prieteni a fost grea. Toată lumea a venit să-și ia adio de la principesă, inclusiv cârciumarul, despre care Ileana spune că fusese avertizată că era comunist. Acesta a venit la ea să o sărute și i-a spus plângând: „Să-ți amintești că tu ești Ilenuța noastră dragă: nimic nu o să poată schimba asta: copilul nostru drag!”

S-au adunat în ziua plecării sale o mulțime de țărani din sat, dar și din sate mai îndepărtate, pe care comuniștii n-au putut să-i oprească să vină. Ilenei i s-au oferit, ca ultim dar, ramuri de brad, simbol al eternității dragostei, al vieții și al credinței.

Odată plecați din Bran, din cauza troienelor grupul a făcut un ocol cu mașinile pe la Tohan, sat considerat „roșu”. Au rămas înzăpeziți, așa că Ileana s-a dus să ceară ajutor de la muncitorii care tocmai plecau de la fabrică, deși gărzile comuniste i-au spus că este imprudent. Oamenii au ajutat-o, iar la final, când s-a dus să le mulțumească – din nou, în pofida avertismentelor gărzilor – a vrut să le ofere un ultim dar. Redăm pasajul în care Ileana descrie ce s-a întâmplat atunci:

„Vă rog luați banii aceștia și împărțiți-i între voi. Știu că este puțin, dar asta este tot ce am. – Și le-am întins toți banii care îmi fuseseră lăsați.

Oamenii s-au uitat unii la alții și apoi unul a pășit în fața mulțimii. – Nu, domniță, mi-a spus el trist. Nu luăm noi astăzi bani de la dumneavoastră. Oare nu ați răspuns chemărilor noastre zi și noapte? Nimeni nu a bătut la ușa dumneavoastră fără să fie primit. V-am făcut un bine mic, dar atât de trist – vedeți, nici pământul nu vă lasă să plecați. Mai avem însă o rugăminte la dumneavoastră. Vreți să îngenuncheați cu noi ca să spunem o rugăciune pentru rege și țară și pentru ca să vă reîntoarceți.”

Exilul 

Plecarea în exil a fost, pentru principesa Ileana, o lovitură extrem de dură: „după ce am plecat de acasă, care pentru mine a fost întotdeauna în România, am fost ca și moartă. Nu împrejurările au fost greu de suportat, ci însăși nevoia de a trăi. Nu m-am îndoit nicio clipă de necesitatea fizică a prezenței mele pentru cei șase copii ai mei; dragostea mea pentru ei a rămas și atunci la fel de puternică. Dar în interior, «eul» care exista independent de mama, soția, prietena care eram - «eul» esențial, pe care tot restul era construit, a suferit un șoc mortal când am fost îndepărtată de poporul meu.”

După ce a părăsit România, Ileana a plecat cu familia în Elveția. Aici s-a reîntâlnit, după câteva săptămâni, cu Regele Mihai. A fost o revedere tristă, în care bucuria de a se ști reciproc în siguranță a fost umbrită de durerea despărțirii de țară. Din Elveția, principesa a plecat cu familia în Argentina, unde a înființat un cămin destinat refugiaților români. Apoi, în 1950, s-a stabilit în Statele Unite ale Americii, la Boston. În următorii 11 ani, până în 1961, Ileana a călătorit de-a lungul și de-a latul Americii, ținând sute de conferințe pentru a vorbi oamenilor despre România și situația tragică a țării.

În plan personal, anii exilului nu au adus deloc fericire principesei. În 1954, Ileana a divorțat de arhiducele Anton și s-a recăsătorit cu doctorul Ștefan Isărescu. A divorțat și de acesta, în 1961, după ce a luat decizia de a se călugări. Hotărârea de a-și dedica viața religiei a venit oarecum firesc, căci Ileana avusese de mică o profundă credință în Dumnezeu. A fost grăbită, poate, și de grelele încercări din acei ani: o boală îndelungată a primului său născut, Ștefan, apoi tragedia din 1959, când fiica sa Maria Ileana a murit într-un accident aviatic.


Astfel, în 1961, principesa Ileana a decis să se călugărească și a plecat la o mănăstire ortodoxă în Franța, unde a petrecut șase ani ca novice. Și-a lăsat trecutul regal în spate, devenind Maica Alexandra. În 1967, a revenit în Statele Unite cu gândul îndeplinirii visului de a fonda o mănăstire ortodoxă de maici, la Ellwood City, Pennsylvania.

Principesa Ileana a apucat să vadă România eliberată de regimul comunist care o alungase din țară în 1948. După Revoluția din decembrie 1989, Ileana a venit în țară în septembrie 1990, când a vizitat câteva mănăstiri de maici, mormintele familiei de la Curtea de Argeș și Branul ce-i fusese atât de drag, unde a descoperit că localnicii încă își mai aduceau aminte de ea. S-a întâlnit și cu oameni pe care nu-i mai văzuse de mai bine de patru decenii; printre ei, pianista Cella Delavrancea, veche prietenă a sa și a Reginei Maria, atunci o bătrână de 103 ani, care și-o amintea totuși pe domniță.

În ianuarie 1991, cu o zi înainte de aniversarea sa, Maica Alexandra a suferit o fractură de bazin, iar complicațiile survenite în urma accidentului vor duce la moartea sa. Astfel, Principesa Ileana, ultimul copil în viață al Regelui Ferdinand și al Reginei Maria, a murit pe 21 ianuarie 1991, și a fost înmormântată la Mănăstirea Schimbarea la Față din Pennsylvania, fondată chiar de către ea.

 Ce s-a întâmplat cu copiii Ilenei

 După plecarea în exil, copiii Ilenei și ai lui Anton au dus o viață simplă, foarte diferită de cea în care crescuseră părinții ei. Să vedem care a fost destinul lor.

 Ștefan (5 august 1932-12 noiembrie 1998) a fost primul născut al cuplului Ileana-Anton. După ce, în copilărie, a locuit pe rând în Austria, România, apoi Elveția și Argentina, s-a stabilit în Statele Unite ale Americii. Sosit aici în 1950, a studiat la prestigioasa universitate MIT, fiind pasionat de mecanică la fel ca tatăl său, apoi a lucrat în cercetare pentru compania General Motors. S-a căsătorit în 1954 cu o americancă pe nume Mary Jerrine Soper, cu care a avut cinci copii.

Maria Ileana, zisă Minola (18 decembrie 1933-11 ianuarie 1959), s-a căsătorit cu contele Jaroslav Kottulinsky, cu care a avut o fiică. Cei doi au murit într-un accident aviatic din Brazilia; Minola era însărcinată cu al doilea copil la momentul accidentului.


Alexandra, zisă Sandi (născută în 21 mai 1935), s-a căsătorit în 1962 cu ducele Eugen Eberhard de Würtemberg, fiul Prințesei Nadejda a Bulgariei (fiica regelui Ferdinand I), de care a divorțat zece ani mai târziu. S-a căsătorit apoi cu baronul Victor von Baillou. Nu are urmași.

Dominic, zis Niki (născut 4 iulie 1937), s-a căsătorit cu Engel von Voss în 1960, cu care a avut doi copii, apoi s-a recăsătorit cu Emmanuella Mlynarski. În anul 2006, în calitatea de succesor al Principesei Ileana, i-a fost restituit Castelul Bran.

Maria Magdalena, zisă Magi (născută 2 octombrie 1939), este căsătorită cu baronul Hans Ulrich von Holzhausen, cu care are trei copii. Chiar anul acesta, la începutul lunii noiembrie, Maria Magdalena a venit în România, unde a fost prezentă la ceremonia de mutare a inimii bunicii sale, Regina Maria, la Castelul Pelișor.

Elisabeta, zisă Herzi (născută pe 15 ianuarie 1942), este căsătorită cu dr. Friedrich Josef Sandhofer și are patru copii.

Bibliografie:
Principesa Ileana, Trăiesc din nou, București, Humanitas, 2010
Maria, Regină a României, Povestea vieții mele, vol. I-III, Editura Rao, 2011
Idem, Jurnal de război, vol. I-III, București, Humanitas, 2014-2015
Hannah Pakula, Ultima romantică: viața Reginei Maria a României, București, Editura Lider, 2004
Narcis Dorin Ion, Castelul Bran, reședință a reginei Maria și a prințesei Ileana, București, Editura Tritonic, 2003
Ștefania Ciubotaru, Viața cotidiană la Curtea Regală a României, București, Editura Cartex, 2012


""