Despre familia poetului Bonachi

Autor 1629 vizualizări


În vechea societate circula un calambur legat de numele acestei familii care de fapt nu prea se potrivește cu realitatea: “Bon à qui, bon à quoi, bon à rien”. Chiar dacă sună hazliu, Bonăcheștii au fost oameni de ispravă neavând însă o “evghenie” prea veche.

Numele lor inițial era “Grigoriadi” (sau “Gregoriadi”), după cum se vede și în Arhondologia Moldovei a paharnicului Constandin Sion, unde este amintit fondatorul spiței românești: “Costantin Grigoriadi de la Galați, ginerile spatariului Mihalache Holban” [1]. Desigur “Grigoriadi” însemna în grecește – ca și mai rarul “Grigoropol” – “fiul lui Grigore”. Același nume fusese purtat inițial și de Iordache Romalo [2], căsătorit cu Maria Rosetti, strămoșii boierilor Romalo din Moldova despre care am scris în numărul 76, din aprilie 2008, al acestei reviste. 

Strămoși greci sau italieni?

Comerciantul grec din Smirna – cel de-al doilea oraș turcesc ca mărime, Izmirul de astăzi – s-a stabilit la Galați, precum atâția dintre conaționalii săi, ajungând la o oarecare prosperitate. Locuia pe strada Domnească – strada principală din portul dunărean -, nu departe aflându-se Hanul Ventura [3], stăpânit de tatăl publicistului Grigore Ventura, părintele actriței Maria Ventura. Chestiunea are o anumită însemnătate, având în vedere că soția lui Constantin Grigoriadi, Ecaterina Holban, era fiica Sultanei Holban născută Ventura.

Ascendența boierească mai veche a copiilor lui Constantin Grigoriadi – între care poetul Mihai Gregoriady Bonacchi (foto) – venea așadar de la familiile Holban și Ventura, prima de veche spiță moldovenească, originară din ținutul Dorohoiului, cea de-a doua venită din inepuizabilul Fanar care a dat Țărilor Române atâția spoliatori, dar și atâtea energii. Boierul Mihalache Holban, de la care provenea prenumele poetului, era născut în jurul anului 1790 și a încetat din viață în 1862. Fusese medelnicer, spătar (1821), stolnic (1824) și căminar (1828, 1838) [4].

Numele “Bonacchi” – al urmașilor săi pe linie feminină – are o rezonanță atât italienească cât și grecească, ceea ce este frecvent la grecii aflați atâtea secole sub dominație venețiană sau genoveză. Poetul își ortografia numele așadar chiar cu dublu “c” [5], pentru a sublinia o obârșie italiană a familiei [6], ceea ce era desigur la modă în epocă: vezi cazurile lui Vasile Alecsandri, Costache Negri sau Mihail Kogălniceanu, după mamă (familia Stavilă, scris chiar cu doi “l”). Aceeași origine italienească ar fi putut fi revendicată și de strămoșii Ventura, nume des întâlnit în Peninsula Apeninică. Și totuși cel mai probabil erau greci sadea, fără ca aceasta să scadă firește cu nimic din interesul spiței lor.

Un poet „de” Bonachi

Numele Bonăcheștilor a fost dealtfel scris în fel și chip: de la forma pretențioasă “Gregoriady de Bonacchi”, utilizată de poet, până la cea “românizată”, folosită de urmașii săi: “Bonachi”. Firește că ortografierea numelui trebuia să scoată în evidență faptul că nu era vorba de un Grigoriadi oarecare, ci de un membru al acestei familii, cu ascendență boierească. În cazul poetului, era vorba și de a se potrivi cu soția sa, Magdalena von Rawensberg, o germană cu particulă nobiliară.

De asemenea, numele fratelui său, Alexandru, apare pe Codicele civil comentat, publicat de el în trei volume (1876 – 1889), sub forma “Gregoriady Bonachi”. Despre perioada de formare, poetul își amintea cu plăcere:

“Și eu tot în Germania am studiat și tot acolo mi-am făcut întreg liceul; am urmat cu interes și studiile zoologice, nu numai după cărți, dar și cu cartea în mână și în muzee de istorie naturală și în acuarii și o carte a mea de predilecțiune în ore libere, e cartea celui mai celebru zoolog de astăzi, Brehm.
Tot în acea epocă a studiilor mele am mai și călătorit însă și pe jos, cum obicinuiesc acolo și școlarii și studenții, aproape prin toată Germania, începând din anul 1853 și până în anul 1865, câte șase săptămâni în fiecare an și satele de pescari de pe malurile mărilor acelei țări nu-mi sunt necunoscute” [7].

Traduce pe Anacreon în română

Poetul a lăsat urme durabile în istoria literaturii române, precum și în bibliotecile de la noi. A tradus în românește pe Anacreon [8], poet care exercitase o influență considerabilă asupra începuturilor liricii culte. Era citit însă direct în grecește de către boierii poeți din secolul al XVIII-lea și de la începutul celui următor. După cum o scria chiar el în cuvântul “Cătră cetitori“ din Căntece lirice,

“ce[e]a ce m-a îndemnat a traduce aceste ode și a oferi iubitorilor de literatură și un studiu asupra vieței și scrierelor unui poet care a trăit cu 2448 ani [sic!] înaintea noastră, este că de multe ori mi s-a întâmplat a auzi vorbindu-se de Anacreon și «genul anacreontic» într-un mod care m-a convins că mulți și chiar și mulți bacalaureați, nu știu decât foarte neexact cine a fost acest poet și care sunt scrierile sale – când Musa lui Anacreon a exercitat o înrâurire însemnată asupra poesiei lirice la români și tot ea a născut, fie direct, fie indirect, și lirismul modern”.

Traducerea lui Anacreon în românește are desigur legătură cu obârșia familiei poetului care cunoștea el însuși limba greacă. Două mostre simpatice din Anacreonul lui Mihai Gregoriadi Bonachi: Oda II sună astfel:

“Tu cănți resbelul Thebei,
Un altu a Trojei lupte,
Ear eu, a mele învingeri.
Nu ‘nfrântu-m-au nici nave
Nici oști pe jos, calare,
Ci altă nouă oaste -
Doi ochi cu-a lor săgete” [9].

Pe același ton, care sună azi destul de hazliu, dar amintește bine de întâii poeți ai literaturii moderne românești, este scrisă și Oda IV:

“Dați-mi, dați-mi vin fetițe,
Vin, să-l beu dintr-o sorbire!
Arșița m-a ars cu pară,
Și suspin părlit de soare.
Dați-mi flori de-a lui Lyaios
Sub cununi să-mi umbresc capul!
Ard ca focu-a mele tămpe!
Dar cum arșița lui Eros,
Cu ce, ‘n peptu-mi potoli-voiu?” [10].

Dealtfel, după cum se știe, ceea ce domină poezia liricului antic este elogiul neîncetat al dragostei și al vinului. Opera lui Mihai Gregoriadi Bonachi, nu de mare întindere, este însă foarte diversă: cuprinde o teză germană pentru licența în științe, intitulată Ueber Logarithmen und Dif[f]erenzialrechnung, o teză latină pentru licența în litere - Cicero, consul et exsul –, o teză grecească pentru licența în litere – – cercetări istorice despre armeni cu titlul încă o naționalitate, Psyche [11] – traducere din Apuleius –, Novele sătești și Poesii [12].

Poetul și problema mănăstirilor închinate

Este de observat atitudinea poetului față de greci – față de cei vechi și față de cei moderni –, o atitudine cu un aer contradictoriu având în vedere volumul de ode anacreontice amintit mai sus ce reflectă un interes și o competență reale față de cultura elină. În lucrarea sa juridică Persoana morală în Codicele Calimach, ulterioară acestei remarcabile traduceri, autorul se dezlănțuie în spinoasa chestiune a mănăstirilor închinate:

“Monstrul, crescând mereu, mereu lățindu-se, o namilă întrecând balaurii din basme, lup-hidră-vampir, lacom, scârbos, nesătul, a ros și subt [sic], timp de secole, până și măduva oaselor nefericiților locuitori a[i] acestor țări, și pe boiarii privilegiați, și pe țeranul adus la sapă de lemn și pe robul transformat în vită.
Și dacă Cuza Vodă, întrecând întru aceasta pe Hercule, n-ar fi știut să-i taie capetele, mai numeroase ca ale hidrei de la Lerne, cu o singură lovitură, dihania necurată ar fi făcut să dispară pănă și urma numelui de român” [13].

Frazele – scrise de cineva care se numea totuși “Gregoriadi Bonachi”(!) – amintesc de vituperațiile paharnicului Sion. Oare sunt cuvinte scrise cu sarcasm, având în vedere că Vodă Cuza însuși este comparat cu marele erou al mitologiei grecești? Este oare vorba de o disociere între moștenirea clasică a Greciei și realitățile contemporane sau chiar de o glumă? Anacreon era o chestiune, iar problema mănăstirilor închinate cu totul altceva? Își schimbase poetul atitudinea, repudiindu-și originea pentru a se integra unei anumite mentalități și pentru a se întoarce cu fața spre Apus? Ceva este însă adevărat în tendința seculară de oprimare și de “acoperire” a românilor de către greci care

“nu puteau vedea cu ochi buni procopseala românului, poreclit de dânșii: mpudalo-vlahos, adică vlah prost, nătărău. / Și poreclirea românilor din Macedonia cu numele: cuțo – vlah, adică vlah șchiop, deși principalii eroi a[i] luptelor cu turcii din 1821 care au liberat pe greci de sub jugul lor, precum Marcu Boțari și alții, din acei români erau, tot de cătră greci este scornită” [14].

Mulți greci stabiliți în Principate s-au “românizat” integrându- se în noua patrie și în această realitate trebuie căutată explicația rândurilor lui Mihai Gregoriadi Bonachi.

Un discipol al lui Alecsandri

Volumul său de poezii originale, apărut în anul 1890, a fost poate influențat de către bardul de la Mircești căruia îi dedică dealtfel și un Sonet. La moartea lui Vasile Alexandri [15]. Cuprinde ciclurile “Căntece“ și “Pontice”, acesta din urmă conținând subciclurile “In priveliștea mărei”, “Sonete din Crime[e]a”, “Romanțe și Balade”, “Cugetări, Maxime, Epigrame”.

Multe sunt poezii de dragoste, altele sunt meditații despre trecerea timpului și despre înțelesul vieții. Cu bunăvoință din partea cititorului de azi, versurile rezistă timpului stârnind însă totuși adesea zâmbetul. Având în vedere însemnătatea Yaltei pentru istoria românilor și nu numai, sonetul pe care îl consacră frumoasei stațiuni din Crimeea pe care o vizitase, prezintă un interes particular:

“Yalta, mândră, strălucită,
Sta pe țărmu-i, visătoare,
O mireasă ‘mpodobită
Cu a ‘ntregei firi splendoare…
Și în fața-i, neclintită,
În tăcută adorare,
De smarald, nețărmurită,
Marea jos l-a ei picioare…
Totul pare-o pregătire
Uriașă de nuntire
Și pe cer și țărmul jos:
Templu-i ceru-nchis albastru,
Marturi, munți, a nopței astru,
Mire, soarele frumos” [16].

Ultima poezie din volum se intitulează Unei guri rele:

“Am o vecină gură rea,
De-o vespe a fost mușcată,
Nu-i alta ca vecina mea…
Căzu înveninată
Vespea…[urmează trei versuri formate din puncte – puncte]” [17].

Poetul era cu certitudine un om spiritual, aceasta văzându-se și în “nuvelele sătești” – subtitlul cărții sale Despre talpa țerei –, din care ajunge să parcurgi numai titlurile pentru a o constata: Cum și-o face omul, nici dracul nu i-o face sau Curcile îngemănate. Verdictul lui G. Călinescu mi se pare prea sever: îl numea fără ezitare un “convorbirist șters și cu pretenții nobilitare”, dar îi conceda faptul că a scris “poezii ușor eminescianizante, într-un ton Lenau mai grațios” și că “știind bine elinica, a tradus foarte lăudabil odele lui Anacreon” [18].

Pasajul consacrat poetului Bonachi în ediția a II-a a Istoriei literaturii române de la origini până în prezent reia aproape ad litteram Materialul documentar pe care “divinul critic” îl publicase în 1961, în “Studii și Cercetări de Istorie Literară și Folclor” [19] și din care aflăm și spița – parțială, ce-i drept – a Bonăcheștilor: Constantin Gregoriade, născut foarte probabil în 1804, proprietar funciar la Șerbănești (în fostul județ Tecuci), deținător al rangului de “agă”, conferit de caimacamul Nicolae Vogoride, a avut drept copii pe Mihai – poetul –, Alexandru și Maria. Alexandru (1844 – 1893) a fost căsătorit cu Ecaterina Botez, fiica lui Lupu Botez, având la rândul său trei copii.

Potrivit lui G. Călinescu, “averea funciară a familiei este exprimată în 1896 prin actul dotal al fiicei sale Alexandrina Bonachi, în indiviziune cu alți doi copii: moșia Preuțești – Vlădești, zisă Basarabi în plasa Șomuz, jud.Suceava, moșiile Siliștea și Știrbăuții, ibid., moșia Izvoarele lui Botez sau Rușii Glodoși, plasa Bistrița de Jos, jud.Bacău” [20].

Poetul a ajuns președinte al Curții de Apel din București, iar fratele său mai mic, Alexandru, a devenit în 1868 judecător, iar apoi președinte al Tribunalului Covurlui. Pe urmele lor a mers și fiul poetului, Eugen (1875 – 1936). Ca și unchiul său Alexandru, și magistratul Eugen M. Bonachi (sau Bonaki) a încetat din viață la Viena. Își obținuse licența în drept la Facultatea de Drept din București, cu o teză intitulată Succesiunea ab Intestat în dreptul internațional privat (1897), care poate fi consultată la Biblioteca Academiei Române.

De amintit că “Comisiunea examinatoare” i-a fost formată din personalități prestigioase ale domeniului: N. Crătunescu, președinte și îndrumător al tezei, iar ca membri – V. Antonescu, C.G. Dissescu, Gr. Tocilescu și Gh. Cantilli, iar ca secretar – N. Basilescu. Majoritatea referințelor din lucrare sunt franțuzești, ea fiind alcătuită sub puternica influență a literaturii juridice din această țară. Consilier la Curtea de Apel din Galați, președinte al Tribunalului Maritim, reprezentant al României în Comisia Europeană a Dunării, Eugen Bonachi a ocupat și funcția de membru în Comitetul pentru unificarea dreptului fluvial, de la Societatea Națiunilor [21]. La a treia generație, Bonăcheștii rămăseseră așadar legați de orașul Galați, în al cărui cimitir sunt și înmormântați.

O altă personalitate a familiei a fost medicul Victor Bonachi (1873 – 1928), născut tot în portul dunărean, medic la Eforia Spitalelor Civile, la Așezămintele Brâncovenești, precum și la Spitalul Filantropia. Și-a trecut doctoratul la Facultatea de Medicină din București, cu o teză despre Tratamentul septicemiei puerperale (1900), lăsând și o serie de lucrări de specialitate: Contribuțiuni la studiul anemiei pernicioase progresive a femeilor gravide, Contribuțiuni la studiul chirurgiei cordului (1906) [22] ș.a. Tradiția medicală a fost continuată în familie de doctorul Radu Bonachi, a cărui soție – Ada – este tot medic.

Foto sus: Izmir, orașul de baștină al familiei Bonachi

NOTE

1 Paharnicul Costandin Sion, Arhondologia Moldovei, ediția a II-a, București, Editura Minerva, 1973, p.61.
2 Ibidem, loc.cit.
3 Vezi Internet, pe site-ul “Forumul gălățenilor de pretutindeni“: “24 Ianuarie, așa cum a fost“.
4 Precizările se găsesc pe un arbore genealogic al familiei Holban, sub numele căreia stă scris “după Ștefan Cernovodeanu, de la Traian Larionescu”, scrisul fiind cel al lui Șerban Flondor (arbore în colecția mea, dăruit mie de regretatul Radu Beldiman).
5 Sub forma “Gregoriady de Bonacchi, Mihai” este trecut și în excelentul Dicționar al literaturii române de la origini până la 1900, București, Editura Academiei, 1979, p.414, articol de Dan Mănucă.
6 Lucian Predescu, Enciclopedia Cugetarea, București, 1940, ediție anastatică 1999, p.115: După el, “Mihail Gregoriadi Bonachi” era “dintr-o veche familie italiană stabilită în România”.
7 Discursul d-lui senator Gr.M.Bonachi [sic] rostit în ședințele Senatului de la 5 și 6 februarie 1896 cu ocaziunea discuțiunei legei pescuitului, București, “Tip.Nouă”, Gr.Panaitescu, 1896, p.39.
8 Anakreon, Căntece lirice, text și traducere cu note explicative precedate de un studiu asupra vieței, scrierelor poetului și așa numitelor căntece anacreontice de Mihai Gregoriady de Bonacchi, Galați, Tipografia “Cooperativă”, 1889.
9 Ibidem, p.61.
10 Ibidem, p.65.
11 Apărut la București, Ig.Haimann librareditor, 1890.
12 Toate aceste publicații sunt menționate la sfârșitul lucrării sale Persoana morală în Codicele Calimach, București, Tipografia Gutenberg, Joseph Göbl, 1894. Aici numele autorului este trecut sub forma “Mihai Bonacchi Dr.juris et philosophiae, avocat”. Potrivit lui, Codicele Calimach – care a fost în vigoare în Moldova între 1817 - 1865 - era o traducere a Codicelui instituit de împăratul austriac Francisc I, publicat în 1811 și aplicat din 1812.
13 Ibidem, pp.102-103.
14 Ibidem, pp.99-100.
15 Mihai de Bonacchi, Poesii, București, Ig. Haimann, Librar – Editor, 1890, CVII, p.145.
16 Ibidem, p.185.
17 Ibidem, XX, p.266.
18 G.Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, ediția a II-a, revăzută și adăugită, ediție și prefață de Al.Piru, București, Editura Minerva, 1982, p.429.
19 Anul X, nr.3, 1961, pp.532-533.
20 Ibidem, p.533.
21 Lucian Predescu, op.cit., loc.cit.
22 Ibidem, loc.cit.
""