Autor 2754 vizualizări


Pentru  Gheorghiu-Dej şi membrii echipei sale, mitul grevelor muncitorilor ceferişti şi petrolişti era unul menit să le fondeze şi să le întărească pretenţia de a fi exponenţii proletariatului românesc. Ascensiunea grupului Dej a fost, de fapt, una prin care periferia a câştigat bătălia împotriva celor care se aflau, graţie relaţiilor privilegiate cu Moscova ori vechimii în mişcarea comunistă, pe poziţii mai influente ori mai vizibile. Tema este însă mai largă şi priveşte relaţiile dintre Dej şi ilegalişti ori, şi mai profund, deficitul cronic de legitimitate în structurile supreme ale comunismului românesc.

Liderul PCR/PMR s-a simţit mereu vulnerabil la acest capitol. Împreună cu acoliţii săi care formau „grupul din închisori”, Dej detesta pretenţiile unor Dumitru Petrescu, Constantin Doncea ori Gh. Vasilichi de a fi priviţi ca adevăraţii eroi ai momentului februarie 1933. Cei trei, ca şi Vasile Bagu ori Pavel Ştefan (acesta fusese căsătorit cu Elena Pavel, „eroină a clasei muncitoare”, sora Victoriei Foriş), erau, în momentul grevelor, activişti comunişti. Dej abia intrase în partid, nu avea o poziţie de conducere. Ulterior, fostul responsabil al PCdR pentru Bucureşti, Gh. Stoica, avea să rescrie istoria, mai ales la Plenara din noiembrie-decembrie 1961, încercând să repicteze portretul revoluţionar al lui Gheorghiu-Dej şi să-l prezinte drept strategul „marilor bătălii de clasă”.

Un moment-cheie l-a reprezentat Plenara CC al PMR din iunie 1958, când s-a declanşat vânătoarea de vrăjitoare împotriva ilegaliştilor acuzaţi de fracţionism. Între alţii, au fost stigmatizaţi Doncea şi Petrescu. Primul fusese membru supleant al CC al PMR şi preşedintele Comitetului de Stat pentru Colectări. Petrescu fusese şeful Direcţiei Organizatorice, ministrul Finanţelor, vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri.

În mod cert, ca şi petrolistul Vasilichi, fuseseră, cel puţin cât Dej, în fruntea grevelor. În plus, evadaseră din închisoare, aveau titluri de glorie din timpul Războiului Civil din Spania (Doncea) şi din maquis (Vasilichi). Doncea şi Petrescu petrecuseră anii războiului în URSS. Puteau invoca faptul că făcuseră parte din aparatul politico-militar ajuns în ţară o dată cu Armata Roşie. Vasilichi, mai prudent, a ştiut să stea deoparte. Membru al Biroului Politic la Congresul de unificare din februarie 1948, a rămas în CC pe tot parcursul epocii Dej, vegetând ca preşedinte al UCECOM. Descris ca un autodidact inteligent, mai puţin oportunist decât mulţi dintre camarazii săi, Vasilichi nu s-a angajat în luptele pentru putere.

În anii lui Dej, mitul luptelor din 1933 era esenţial pentru educarea politică a pionierilor şi utemiştilor, se organizau vizite, adunări comemorative. Un cântec din epocă evoca „sângele lui Roaită” care „cheamă-n zare/Spre culmile ce-avem de cucerit”. Pe urmă, „martirul Vasile Roaită” a fost complet uitat. Dej era liderul de necontestat al Partidului, care, la rândul său, era „părintele cel drag”. Lângă lider, multă vreme pe post de secund, alt ceferist, Chivu Stoica. Incult şi vindicativ, dar obedient, servil şi loial în raport cu „monarhul de drept dialectic” (spre a relua sintagma lui Belu Zilber).

Cine contesta rolul lui Dej, plătea prin excludere din partid (Doncea, Petrescu, Vasile Bagu) ori chiar arestare (generalul Eremia, Grigore Răceanu). Înverşunatul dogmatic stalinist Mihail Roller a făcut greşeala să strângă la Institutul de Istorie al PMR mărturii, înregistrate pe bandă de magnetofon, ale unor ilegalişti. Dej nu apărea în aceste amintiri drept arhitectul tuturor victoriilor, era redus la statura de unul dintre conducătorii grevelor, poate chiar nu cel mai important. Isteroidul Roller a fost acuzat că a patronat această tentativă de a submina prestigiul liderului suprem. N-a putut suporta criticile acerbe şi s-a sinucis. Era exact ce aveau nevoie Dej şi Leonte Răutu, supremul zbir al propagandei, pentru a face din Roller ţapul ispăşitor pentru campaniile anti-culturale şi anti-patriotice din anii stalinismului dezlănţuit. Ajuns la putere în martie 1965, Nicolae Ceauşescu întindea o ramură de măslin către ilegalistii prigoniţi de Dej.

Au fost anulate hotărârile Plenarei din 1958. A început o altă rescriere a istoriei PCR, de data aceasta în interesul noului lider. Le roi est mort, vive le roi. Ilegaliştii (mulţi dintre ei) trăiseră cu teamă în anii lui Dej, erau deci gata să salute reabilitările iniţiate de Ceauşescu. Grevele din 1933 păleau ca semnificaţie, dispăreau ca referenţial simbolic legitimator. Doncea, Petrescu, Pavel Ştefan erau reabilitaţi, dar numai Petrescu a căpătat o poziţie influentă în conducere. S-a stins rapid din viaţă, deci practic nu a contat în ceea ce se urzea la vârf:monopolizarea completă a puterii de către o clică din jurul lui Ceauşescu, dominată de lider şi de soţia să.

Steagul partidului continua să fluture, amintind „de grele lupte proletare”, dar dispozitivul legendelor oficiale îşi schimbase conţinutul şi obiectivele.