Autor 5360 vizualizări


Complexele transformări geo-politice și social-istorice generate de consecințele Dictatului de la Viena au constituit tematica unei bogate istoriografii menite să oportunizeze căile și modalitățile de cunoaștere, percepere și analiză a uneia din cele mai dramatice epoci din istoria poporului român.

Efectele evenimentelor istorice ale anilor 1940- 1944 s-au repercutat în sânul vieții cotidiene din comunitățile românești cu o negativitate abundentă și radicală, obturând destine individuale sau colective, disociind și alterând valori identitare, susținute atât de principiul teritorialității, prin raportarea identitară la pământul Ardealului, dar mai ales de apartenența religioasă, percepută drept simbol al identității naționale.

„Rămân alături de credincioșii mei”

Distrugerea acestui simbol, adică a Bisericii românești, prin măsuri represive de natură fizică sau psihică, a reprezentat unul din obiectivele majore ale politicii de maghiarizare promovate de guvernul horthyst. Veridicitatea persuasiunilor susținute, chiar dacă tacit, de autoritățile maghiare este confirmată de documentele epocii, fie că acestea provin din surse scrise sau orale, printr-o susținere reciprocă a ideilor, ori tocmai prin confirmarea congruenței lor.

Considerați întotdeauna reprezentanții și conducătorii spirituali ai comunităților, preoții români și-au asumat și în acel context rolul de susținători și promotori ai caracteristicilor etnice specifice românilor ardeleni, fiind cei care reprezentau “vocea comunității”, tot mai “stinsă” și interzisă în noile condiții politice. Una din cele mai puternice și respectate voci a fost cea a Episcopului dr. Iuliu Hossu, a cărui atitudine de devotament suprem față de țară s-a manifestat și în imperativele rostite către ministrul afacerilor externe Mihail Manoilescu și către dr. Valer Pop, înaintea urcării acestora în trenul spre Viena:

“Băgați de seamă cum vă veți îndeplini greaua misiune! Decât cu Țara ciopârțită, mai bine să vă întoarceți pe targă!”.

Personalitatea episcopului dr. Iuliu Hossu a fost oglindită în diverse publicații, atitudinea sa demnă, moralitatea și puterea exemplului pozitiv manifestându-se cu precădere și în acei ani de grele încercări, chiar dacă a fost supus în repetate rânduri amenințărilor cu moartea, umilințelor și batjocoririlor. Răspunsul său la vexațiunile aplicate de noua putere incumba conștientizarea misiunii majore pe care o avea de îndeplinit, dar mai ales sentimentul apartenenței și devotamentului suprem față de poporul român:

„Rămân alături de credincioșii mei să le împărtășesc soarta”.

Care a fost soarta credincioșilor săi este îndeobște cunoscut, la fel și soarta preoților români expulzați sau determinați să se refugieze, doar pentru că, printr-o atitudine demnă, au refuzat să îmbrățișeze confesiuni străine neamului lor și au avut „îndrăzneala” de a-și vorbi propria limbă în biserica națională!

Singurul episcop recunoscut oficial de autoritățile maghiare a fost dr. Iuliu Hossu, dar numeroasele vexațiuni la care a fost supus demonstrau conceptele și atitudinea reală promovate de maghiari, arealul larg al metodelor de persuasiune propagate de aceștia, culminând chiar cu atentatele organizate pentru uciderea episcopului. Indignarea românilor ardeleni și solidaritatea față de cel care le era conducătorul spiritual s-au exprimat îndeosebi prin scrisorile și telegramele de încurajare și devotament pe care le adresau dr. Iuliu Hossu, fiind aproape unicele metode prin care își mai puteau evidenția crezul și năzuințele.

Scuipat în față de un student horthyst

Solidaritatea națională precum și susținerea Episcopului de către clericii români s-au manifestat și în primăvara anului 1944, an în care tineretul horthyst a atacat și devastat de două ori reședința episcopală, și în trei rânduri Academia de Teologie.

În ziua de 3 martie „porțile Academiei au fost sfărâmate, mobilierul zdrobit, iar profesorii și studenții teologi maltratați. A doua zi, în 4 martie, când episcopul se întorcea la Academie, unde cercetase victimele, în fața catedralei a fost întâmpinat de un grup de studenți și insultat, iar unul dintre ei l-a scuipat în față. Pentru a nu fi maltratat de horthyștii adunați s-a retras la reședință”.

Aceste acte barbare au produs mâhnire și indignare în sânul comunității ecleziale din cadrul Episcopiei, atitudinea manifestată de clerici putând fi exemplificată și prin adresa nr. 873/1944, trimisă de Preaveneratul Ordinariat către Oficiul protopopesc român unit Tășnad, din județul Sălaj (azi județul Satu Mare):

„Vă aducem la cunoștință pe această cale că, în zilele de 3-4 Martie a.c., năimiții maghiari – în bună parte membrii ai organizațiilor studențești din Cluj – au dat năvală asupra Seminarului teologic al Excelenței Sale Înalt Preasfințitului Dr. Iuliu Hossu, au devastat literal înalta instituție, au bătut profesori și clerici, iar, în culmea ticăloșiei, icoană fidelă a nobleței acestor atacatori infami, au scuipat în față pe Înalt Ierarh al Bisericii noastre române unite cu Roma eternă, în timp ce mergea la fața locului să vadă rodul urii fără îngrădire. 

În urma acestor întâmplări Academia teologică a fost silită să lase la vatră pe clerici, afară de acei profesori și clerici care sunt în clinici. În vremea acestor noi umiliri, ierarhi, preoți și clerici au avut cea mai vrednică ținută, cea mai creștinească, cea mai românească. Vă aducem la cunoștință acest lucru, deoparte ca să nu-l auziți de altundeva schimbat sau inexact; apoi pentru a-l comunica preoților și credincioșilor din Eparhie, cu înfierarea cuvenită și a-i îndemna să ridice rugi din mâini și inimi curate spre Domnul Milelor și-al răzbunării pentru Biserică și Neam, în urmă pentru a Vă alătura preoți și credincioși, colectivi și singuri, printr-o adresă sau telegramă, mâhnirii și suferinții Înalt Preasfințitului Iuliu și a diecezei de Cluj – Gherla – Oradea. În pace și liniște, Arhierească binecuvântare.”

Conținutul adresei a fost expediat tuturor parohiilor din județ, sacrilegiul la care a fost supus episcopul dr. Iuliu Hossu fiind reprobat și prin multitudinea telegramelor ce i-au fost trimise de către comunitățile românești din întreg Ardealul. Dezavuarea acestor vexațiuni s-a concretizat inclusiv prin redactarea unei moțiuni de protest, întocmită de profesorii Universității românești din Cluj, nevoită în acele vremuri să se mute la Sibiu.

Iuliu Hossu, încadrat de regina Maria și regele Ferdinand (1919)

Întruniți în ziua de 13 martie 1944, profesorii români „atrag atenția lumii civilizate, îndeosebi asupra actului incalificabil săvârșit împotriva venerabilului Episcop Iuliu Hossu, insultat și scuipat”. Ziarul Universul nr. 69 din 10 martie 1944 consemna cu indignare evenimentele petrecute:

„…în ziua de 3 martie Academia Teologică Greco - Unită de la Cluj a fost devastată de către studenții unguri în numele «culturii milenare», «al credinței romanice» și al tradiției coroanei Sfântului Ștefan. Profesorii și studenții români au fost bătuți, iar întreg Seminarul a fost devastat. Un student maghiar, șovin, l-a scuipat în față pe Preasfințitul Episcop Hossu, în numele aceluiași respect «al Bisericii și al credinței creștine», de care propaganda ungară vorbește de la Sfântul Ștefan și până azi. Aceiași manifestanți au spart geamurile locuinței domnului Emil Hațieganu (prof. univ. dr. - n.n.). De asemenea, domnul Iacob Moldovan, directorul Băncii Românești din localitate, a fost grav atacat și bătut. Numeroși teologi au fost maltratați”.

Deși trecuseră aproape 4 ani de la instalarea puterii maghiare în Ardeal, actele de violență asupra românilor continuau, fără ca autoritățile să întreprindă vreo măsură de condamnare a autorilor acestor fapte reprobabile.

Memoriu de 300 de pagini adresat papei

În încercarea de a pune capăt sau cel puțin de a limita actele de vandalism și umilințe la care era supus poporul român, episcopul Iuliu Hossu s-a adresat Papei Pius al XII-lea cu un memoriu de 300 de pagini, prin care îi aducea la cunoștință un număr impresionant de acte barbare săvârșite de autoritățile civile și militare horthyste.

Memoriul era însoțit de rugămintea ardentă prin care Episcopul solicita intervenția Papei către Episcopatul și Guvernul maghiar, pentru luarea unor măsuri ce aveau menirea să stopeze actele represive îndreptate împotriva românilor. Vicisitudinile îndurate de români în anii 1940-1944 l-au determinat pe episcop să-și intensifice vizitațiile canonice în satele românești, chiar dacă, în urma atentatelor îndreptate împotriva sa, își punea în primejdie propria viață.

Îndemnând la păstrarea moralității, credinței și speranței în Învierea neamului, conținutul pastoralelor pe care le rostea îmbrăca forma unui protest îndreptat împotriva nedreptăților săvârșite de puterea maghiară. În Pastorala de Paști, rostită în anul 1941, își încuraja credincioșii printr-un logos optimist:

„Veți fi cu adevărat liberi când vă va elibera pe voi Fiul, căci cel ce face păcatul este rob al păcatului… Cu nădejdea scumpă a Învierii în suflete, ca fiii luminii să umblăm, cu bucuria arătării Domnului să viețuim cântând cântare de biruință. Să se scoale Dumnezeu și să se risipească vrășmașii Lui și să fugă de la fața Lui toți cei ce-l urăsc pe Dânsul”.

Personalitatea episcopului Iuliu Hossu, apreciată de contemporanii săi drept „sufletul strălucitor prin care strălucește neamul românesc”, a înglobat virtuțile unui bun creștin, rezistent în fața oprimărilor, cu cele ale unui susținător ardent a specificului etnic și a civilizației tradiționale românești, neacceptând compromisuri „în dauna credinței, a Bisericii sau a națiunii”.

Păstrarea valorilor identitare ale neamului românesc a reprezentat în numeroase cazuri imperativul conceptelor și atitudinilor demonstrate nu numai de intelectualitate, ci și de comunitățile românești în totalitatea lor, puse de prea multe ori în situații extreme, nedorite, datorate ingerințelor aberative ce au marcat profund sensul lor existențial, modificând traseele destinelor individuale și colective.

În consecință, chiar dacă actualitatea ce purcede grabnic spre o societate globalizată ne îndeamnă „să nu privim în trecut!”, veridicitatea documentelor istorice trebuie să ne determine ca măcar din când în când, sau cel puțin atunci când este necesar, să avem tăria de a ne aminti că trecutul are puterea exemplului!