Chipul torţionarului comunist jpeg

Chipul torţionarului comunist

📁 Comunismul in România
Autor: Florian BANU

Dacă Ute Frevert şi H.G. Haupt, coordonatori ai volumului Omul secolului XX, ar fi trăit într-un regim totalitar, suntem convinşi că ar fi inclus între figurile emblematice ale secolului trecut, alături de star, turist, consumator, funcţionar, soldat, cel puţin încă una:torţionarul. De fapt, regimurile totalitare şi efortul lor de a re-crea omul, de a-l modela într-un supra-om sau în omul nou, au dat lumii o suită întreagă de profiluri standardizate care cu greu pot fi regăsite în sistemele politice de factură democratică sau, dacă se regăsesc, ocupă un loc periferic în respectivele societăţi. Am putea aminti aici, referindu-ne la regimul comunist din România, figura nomenclaturistului, a activistului, a propagandistului, a securistului, a navetistului şi lista poate fi completată. În prezentul demers ne-am propus să schiţăm contururile uneia din figurile cele mai sumbre ale regimului comunist, dar, totodată, şi a uneia din uneltele sale indispensabile:torţionarul.

O definiţie

Termenul este intrat relativ recent în lexicul limbii române, fiind împrumutat, conform ediţiei din 1998 a DEX, din limba franceză (tortionnaire). Nu acelaşi lucru se poate spune şi despre persoana şi îndeletnicirea care este desemnată de acesta, meseria fiind atestată încă de documentele medievale prin termenul "călău".Călăul nu era doar persoana care aplica pedeapsa capitală, ci şi acela care supunea la munci (tortură) deţinuţii sau condamnaţii. Interesant de semnalat faptul că documentele medievale subliniază repulsia românilor faţă de această îndeletnicire, călăii fiind, îndeobşte, de origine străină (de altfel, potrivit ediţiei 1975 a DEX, termenul provine din limba ţigănească, în care Kalo înseamnă "negru"). Lucrurile par a se fi schimbat în perioada modernă şi, mai ales, contemporană, fiind atestate documentar cumplitele torturi la care erau supuşi arestaţii sub învinuiri de drept comun (vezi sintagma "bătaie ca la hoţii de cai") sau persoanele reţinute cu prilejul unor revolte sociale (cele mai oribile şi numeroase cazuri fiind înregistrate în timpul răscoalei din 1907) de către proprii co-naţionali.

Torţionarul-element indispensabil al Puterii

Odată cu intrarea în ceea ce unii autori au numit "secolul lagărelor" sau "epoca totalitarismelor", torţionarul a devenit un element indispensabil al Puterii în tot mai multe state. Odată cu creşterea importanţei social-politice a "muncii"sale, torţionarul se transformă dintr-un element marginal într-o persoană privilegiată, care inspiră groază amestecată cu respect, care se ştie indispensabilă şi care este conştientă de impunitatea sa. Elementul de diferenţiere dintre prezenţa torţionarilor în cadrul sistemelor democratice şi în cele totalitare constă tocmai în numărul acestora şi în rolul care le este atribuit. "Masificarea"torţionarilor, pentru a folosi un termen al lui Alvin Toffler, specifică epocii industriale, conjugată cu dezvoltarea accentuată a mass-media au schimbat percepţia publicului asupra acestei categorii de oameni.

Aducerea în faţa opiniei publice a cumplitelor atrocităţi săvârşite în lagărele naziste şi comuniste, în centrele de detenţie din Vietnam, America de Sud şi, mai recent, şi în alte areale geografice a ridicat o întrebare esenţială:ce îi putea face pe aceşti oameni să săvârşească astfel de atrocităţi împotriva semenilor lor? Cum se face că oameni care beneficiau de toate cuceririle civilizaţiei, făceau baie zilnic, mergeau cu tramvaiul la "slujbă", ascultau concerte simfonice la radio erau capabili de o bestialitate incredibilă? Întrebarea este cu atât mai importantă cu cât, adesea, torţionarul şi schingiuitul făceau parte din aceeaşi naţiune şi rasă, aveau aceeaşi credinţă religioasă, vorbeau aceeaşi limbă. Ca urmare, astfel de excese nu pot fi motivate (nicidecum scuzate!), precum în alte cazuri, de fanatismul religios, de ura rasială sau de xenofobie. Atunci, să fie vorba de cazuri patologice, de indivizi cu comportament deviant?

După observaţiile celor mai mulţi dintre supravieţuitorii torturilor şi ale analiştilor fenomenului, un număr foarte mic de torţionari, între 5 şi 10%, pot fi consideraţi sadici (şi deci anormali!). Aşadar explicaţiile atât de dragi studiilor psihanalitice sau psihiatrice se dovedesc în mare parte inadecvate pentru explicarea torturii în regimurile totalitare. Întrucât principiul după care au funcţionat aceste regimuri este unul nou, explicarea crimelor săvârşite în numele lor revendică introducerea unor noi concepte, unor noi abordări. Cercetătorii au constatat că, în locul unor bestii sângeroase native, adesea torţionarii se dovedeau a fi oameni amabili, taţi de familie, capabili chiar de acte de compasiune.

Categorii de torţionari

În încercarea de a oferi o explicaţie acestei aparente contradicţii, Ruxandra Cesereanu a propus împărţirea torţionarilor în trei categorii. Prima se referă la torţionarul robot. Aceştia acţionează la comandă şi sunt aproape în fiecare caz dirijaţi riguros de o "eminenţă cenuşie" a torturii. Torţionarul-robot supliciază "fiindcă aceasta îi este meseria , iar nu fiindcă este sadic".Al doilea tip este cel al torţionarului carierist. Persoană fără scrupule, acesta îşi "oferă serviciile oricui, inclusiv fostelor sale victime, în cazul în care acestea vor ajunge cândva la Putere. Tortura nu este doar o slujbă oarecare pentru el, dar ea nu este nici viaţa lui".În sfârşit, a treia categorie ar fi aceea a torţionarului rafinat, torţionarul "om de ştiinţă".Considerat de multe dintre victime ca fiind cel mai periculos, întrucât "supliciază cu inteligenţă, dar şi cu perversitate. Rafinaţii studiază tortura cea mai potrivită pentru victimele lor, pentru a-i aplica acesteia doar supliciul care i-ar putea produce cea mai mare tensiune şi nelinişte".R. Crelinsten propune o tipologie asemănătoare, cu numeroase elemente comune, distingând zeloţii, carieriştii şi sadicii.Zeloţii sunt, în opinia sa, indivizi "detaşaţi emoţional de ceea ce fac, cruzi şi cu un control complet al emoţiilor". Aceştia provin din rândul oamenilor simpli, fără o educaţie avansată, care pur şi simplu cred fanatic în ceea ce fac şi în scopurile ideologice ale regimului, fapt ce-i conduce la o puternică diferenţiere între "noi"şi "ei".Carieriştii sunt persoane interesate în dezvoltarea carierei şi care văd tortura ca o slujbă ce trebuie făcută în mod eficient pentru a obţine o promovare. Aceştia sunt adesea inteligenţi, educaţi şi chiar dezaprobă excesele din timpul torturii. Ei nu sunt în mod special interesaţi de tortură, ci o privesc ca un mijloc pentru atingerea unui scop.Sadicii sunt, în ciuda percepţiei comune, foarte rari. Totuşi, sunt mărturii care atestă plăcerea resimţită de unii torţionari în timp ce-şi supliciau victimele.Deosebit de utile în înţelegerea acestei lumi a chinurilor, clasificările de acest gen nu dau soluţia problemei întrucât, aşa cum observa Tzvetan Todorov, "explicaţia nu trebuie căutată în caracterul individului, ci în acela al societăţii. Explicaţia va fi politică şi socială, nu psihologică sau individuală".În ce ne priveşte, împărtăşim opinia conform căreia cauza esenţială a recrudescenţei torturii trebuie căutată în desacralizarea societăţilor contemporane şi, în special, a societăţilor totalitare. În societăţile totalitare persoana umană îşi pierde caracterul divin, încetează a mai fi considerată a fi "după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu".Dealtfel, însuşi Dumnezeu este declaratmort şi atunci, aşa cum considera un erou dostoievskian, "totul este permis!". În practica şi teoria sistemelor totalitare fiinţa umană este considerată ca un mijloc, fără a mai fi o adevărată persoană. Depersonalizarea este radicală mai ales cu cei care se opun proiectului totalitar. Un judecător din U.R.S.S. o avertiza pe o deţinută:"Pentru noi, duşmanii poporului nu sunt fiinţe umane. Împotriva lor, totul este permis".Recrutarea torţionarilor

Înţelegerea lumii torţionarilor presupune şi clarificarea modului în care Puterea îşi recrutează uneltele. În acest sens, cercetătorii (R. Crelinsten &A. Schmidt) au identificat patru căi principale, prima fiind calea avansării în carieră. În acest caz, torţionarul provine din organizaţii militare sau civile, fiind promovat de organele superioare într-o unitate specială însărcinată cu tortura politică nu pentru că ar fi dorit în mod expres acest lucru, ci pentru că manifestaseră deja calităţile şi abilităţile necesare pentru a deveni un torţionar "de succes", precum obedienţă deplină, zel în îndeplinirea ordinelor, o loialitate extremă faţă de partid/organizaţie.A doua cale e aceea a recrutării directe într-o unitate militară specializată. Aceste persoane provin din clasele sărace ale societăţii, sunt slab educate şi/sau provin din familii care împărtăşesc scopurile şi orientarea ideologică a regimului.Un al treilea bazin de recrutare este reprezentat de indivizii care aleg în mod conştient să devină torţionari din diverse motive (pecuniare, prestigiu social, sentimentul puterii etc.).O a patra cale pentru obţinerea de torţionari este, totodată, şi cea mai sinistră:recrutarea lor din rândul foştilor oponenţi politici capturaţi. După o perioadă de privaţiuni şi chiar de tortură, în schimbul unui tratament mai bun sau al unei eliberări mai apropiate, unii dintre foştii inamici ai regimului acceptă să se transforme în unelte oarbe şi să-şi tortureze foştii camarazi (vezi cazul "experimentului Piteşti").Regimul comunist din România a făcut apel pe scară largă la tortură şi torţionari, mai ales în primele sale decenii de existenţă, dar anchetarea muncitorilor revoltaţi la Braşov în noiembrie 1987 sau a persoanelor arestate în timpul evenimentelor din decembrie 1989 au dovedit că tortura şi torţionarii sunt elemente indispensabile, organic necesare pentru supravieţuirea unui regim politic ilegitim.În primii ani de funcţionare, comuniştii români au făcut apel la "specialiştii"deja creaţi de regimurile autoritare care au precedat instalarea comunismului. Pe lângă mărturiile documentare privind torturile aplicate în aresturile Poliţiei, Siguranţei sau ale S.S.I-ului, pot fi invocate şi amintiri precum cele depănate de generalul Nicolae Pleşiţă care afirmă că a învăţat meserie de la un comisar de siguranţă, Ionescu Nicolae, supranumit, elocvent, "Tocană". Preluând "creator"experienţa instituţiilor precedente, Securitatea a dus pe culmi nebănuite"arta"torturii.În cazul torţionarilor Securităţii, consideraţiile de mai sus privind tipologia torţionarului, cu un caracter mai general, îşi găsesc pe deplin validarea. Situaţia personalului Direcţiei Anchete a D.G.S.P., în anul 1951, se prezenta, în relatarea directorului adjunct Tudor Dincă, astfel:"Dintre toţi lucrătorii anchetatori nu erau decât vreo 6-7 muncitori de fabrică, restul erau funcţionari, chelneri, frizeri, vânzători de prăvălie, fotografi etc. Muncitorii proveniţi din fabrică se prezentau destul de slab, atât în munca profesională, cât şi în munca politică".Observaţiile făcute de Tudor Dincă la nivel central pot fi extrapolate, fără teama de a greşi, la nivelul întregii ţări. Cu puţine excepţii, cei angrenaţi în munca de anchetă nu aveau nici cea mai elementară pregătire în domeniu, un minim de cunoştinţe juridice sau psihologice şi nu se pricepeau decât la un singur lucru:bătaia. Într-o formă eufemistică, generalul locotenent Evghenie Tănase relata această situaţie în următorii termeni:"N-am să spun nici un lucru nou când voi afirma că această unitate (Direcţia Anchete - n.ns. F.B.) - ca de altfel toate unităţile Securităţii Statului de la cea mai mare până la cea mai mică funcţie - la înfiinţarea ei a fost încadrată cu oameni ai muncii care avea[uş un grad de pregătire şi cunoştinţe generale destul de reduse".Tot atât de adevărat este faptul că unii dintre proaspeţii torţionari dovedeau calităţi native pentru noua "meserie". Un astfel de caz înregistrează Radu Ciuceanu la Craiova:"Şeful anchetei şi creierul a fost maiorul Vasilescu, fost muncitor cazangiu. Şiret şi duplicitar, a condus cu măiestrie întreaga anchetă dovedindu-şi calităţi ce nu păreau dintru început vizibile. Ştia cu iscusinţă să-şi muleze interogatoriul după natura fiecărui anchetat. A ordonat, cu sânge rece, bătaia la tălpi şi tortura aplicată sub diferite forme, practicată în speţă de trei subalterni devotaţi şi pricepuţi ".Dacă ar fi să apelăm la clasificarea lui Crelinsten, am regăsi în rândurile torţionarilor Securităţii figuri reprezentative pentru fiecare categorie. Astfel, în rândul zeloţilor îl putem include pe Frantz Aandără, torţionar recrutat din rândul deţinuţilor de drept comun, fiind condamnat pentru paricid. Acesta, cu o educaţie precară, puternic îndoctrinat în timpul detenţiei (după propria expresie, "Asta era îndoctrinarea. Ura. Să bage ură"), era folosit în timpul unor anchete mai speciale, utilizând o metodă "specială":"Un creion lung neascuţit, cu care loveam peste testicule. Îmi arătau cum să lovesc, să bat în dreapta, să lovesc numai un pic. După circa zece minute să mai lovesc, doar dacă nu spunea el între timp ceea ce trebuia. Adică ceea ce anchetatorul care stătea la masă îl întreba".Femei torţionar

În folosirea acestei metode, Aandără a fost iniţiat de către o femeie, probabil Vida Nedici-temută anchetatoare a Securităţii din Timişoara, de origine sârbă-vezi unele detalii la Lucian Plapşa, Soarele de la Nord, Timişoara, Ed. Helicon, 1996, p. 84. Prin activitatea Videi Nedici este ilustrată categoria sadicilor, acei torţionari care schingiuiau din plăcere, resimţind o satisfacţie intimă în faţa suferinţei umane. Existenţa unei alte femei sadice, de origine maghiară, care aplica acelaşi supliciu este menţionată de un alt memorialist, Ion Cârja, în lucrarea Canalul morţii:"Margareta Hegeduş era ofiţer de securitate. Era o femeie înaltă de aproape 1, 90 m., cu nişte braţe lungi şi o faţă lunguiaţă, de animal rozător. Această femeie pervertită îşi făcuse o dexteritate în chinuirea bărbaţilor, împotriva cărora aplica un supliciu barbar şi extrem de dureros, bătaia la testicule, până când omul cădea în nesimţire". Evident, sadismul nu era un apanaj al femeilor torţionar, nelipsind mărturiile care atestă sadismul unor ofiţeri bărbaţi. O astfel de persoană era maiorul cunoscut ca "Ionescu 22", anchetator al Direcţiei Regionale de Securitate Craiova în 1948. Acesta fusese funcţionar al Poştei, angajat apoi în Siguranţă şi Securitate. Victimele îl prezintă ca pe un "mare schingiuitor. Bătea cu plăcere. Îi citeai voluptatea pe faţă".Torţionari absolvenţi ai "şcolii de securitate"

Totuşi, cei mai numeroşi, în opinia noastră, au fost carieriştii. Aceştia, proveniţi din pături defavorizate ale populaţiei, odată ce au îmbrăcat "haina statului", erau dispuşi să facă orice le-ar fi fost de folos în păstrarea statutului dobândit şi în urcarea treptelor ierarhiei militare. În faţa acestui obiectiv, considerentele umanitare dispăreau. Relevantă este situaţia maiorului Enoiu I. Gheorghe, propus în ianuarie 1963 să preia conducerea Direcţiei Anchete. Acesta, fost zeţar într-o tipografie, a urmat în perioada martie-august 1949 o "şcoală de securitate", pe când avea doar 22 ani. S-a înscris apoi într-un veritabil cursus honorum, urcând de la gradul de plutonier major la cel de maior. În fişa sa de cadre, printre altele, se menţionează:"Personal participă la anchetarea şi demascarea activităţii duşmănoase a elementelor fanatice şi datorită metodelor folosite reuşeşte să-i determine să-şi recunoască faptele comise. În cei peste 13 ani de când lucrează în munca de anchetă, ofiţerul a fost folosit în lucrările cele mai grele ale unităţii, contribuind în mod efectiv la demascarea şi trimiterea în justiţie a mai multor organizaţii contrarevoluţionare şi bande care unelteau contra orânduirii de stat a R.P.R.  Pentru rezultatele deosebite obţinute în muncă, a fost avansat până la gradul de maior, decorat cu ordine şi medalii ale R.P.R. şi premiat în mai multe rânduri cu diferite sume de bani".Aşa cum reiese din taxonomiile alcătuite de diverşi cercetători şi aşa cum o demonstrează mărturiile documentare sau orale, torţionarul e un om obişnuit sau, în cuvintele unei foste victime, "torţionarii merg printre noi". Tot ceea ce are nevoie torţionarul, înnăscut sau gata să-şi asume acest statut, pentru a arăta de ce este în stare, rezidă într-un context social-politic favorabil şi, uneori, nici măcar de atât. În acest sens, J. Conroy a publicat în anul 2000 lucrarea intitulată sugestiv Unspeakable acts, ordinary people, în care analizează fenomenul torturii în trei areale "atipice":Israel, Belfast şi Chicago. Evenimentele recente demonstrează din plin concluziile autorului, iar fapte precum cele petrecute în Blocul Delta din închisoarea Guantanamo, în închisoarea din Kabul sau în închisorile din China sunt de natură a sublinia că tortura şi torţionarul sunt departe de a dispare.Nu ne rămâne decât să ne exprimăm încrederea că sistemele democratice vor fi capabile să-şi autogenereze forme adecvate de protecţie în faţa asaltului tot mai făţiş al violenţei nelimitate, camuflată sub sloganuri ideologice dintre cele mai generoase.