Carol cel Mare, un promotor al renaşterii culturale

Dacă ar fi să aruncăm o privire spre Europa începând cu secolul al V-lea, am remarca mai multe lucruri:unitatea romană a dispărut, administraţia s-a fragmentat, cultura intră în apanajul clerului, alfabetizarea se diminuează simţitor. Carol cel Mare însă va încerca să readucă la viaţă Apusul prin măsuri de consolidare a unităţii. Nu numai că acesta doreşte să pună la punct un aparat administrativ eficace, dar ţinteşte şi spre o ideologie comună, liant mental al Sacrului Imperiu Roman din Occident.

Ideologia, în epoca despre care vorbim, nu putea să se axeze decât pe creştinism. Iar pentru a fi răspândită, actul scrisului este unul fundamental. Aşadar este necesară dezvoltarea şcolilor. Totodată, în Imperiu mai rămăseseră anumite zone păgâne care se cereau creştinate pentru a se realiza o omogenizare a populaţiilor. Creştinismul oficial trebuia consolidat, iar pentru asta era nevoie de un cler educat care să facă faţă nobilei misiuni. Atât oamenii Bisericii, cât şi funcţionarii, recrutaţi acum masiv din rândul clerului, aveau la rândul lor nevoie de anumite instrumente, ca de pildă limba.

Limba trebuia înţeleasă de toată lumea, indiferent de origini. Latina, singura ce putea accede la statutul de limbă universală, începuse deja să evolueze spre limbile romanice, dar, în ciuda diferenţelor dintre latina simplificată vorbită de clerici şi graiurile populare, cele două nivele de limbă tot mai comunicau între ele. Astfel, unui ţăran needucat nu îi era imposibil să priceapă o predică a unui cleric. Carol cel Mare aspiră totuşi la o revenire la normle clasice ale latinei, de aceea îi cheamă la curtea sa pe cei mai importanţi oameni de cultură ai vremii, care veneau din zone în care tradiţiile antice se păstraseră mai bine.

Unul dintre cele mai ilustre personaje, colaborator apropiat al împăratului, este Alcuin din York, care stimulează decisiv reforma culturală. Venind dintr-o zonă în care latina nu mai este o limbă vie, învăţând-o doar din cărţi, are acces mai mare la puritatea şi subtilităţile sale. Theodulf vine din Hispania cu informaţii despre cultura antică, promovată intens în secolul al VII-lea de către Isidor din Sevilla. Din Italia îşi fac apariţia Petru din Pisa sî Paul Diaconul, care contribuie şi ei la mult dorita renaştere carolingiană.

Rezultatul acestor iniţiative în domeniul lingvistic îl reprezintă resuscitarea normelor latinei clasice, scoasă de sub influenţa graiurilor populare, o latină purificată. Într-adevăr, se creează o limbă pe care o înţelege toată lumea. Dar toată lumea din mediul intelectual. Căci distanţa dintre aceasta şi vorbitorii de rând se adânceşte iremediabil. Limba savantă se limitează la predicile din biserică, pe care poporul nu le mai înţelege, şi la actele oficiale. Vorbirea populară şi latina cultă vor cunoaşte din acest moment evoluţii distincte, prima rezultând în formarea deplină a limbilor romanice. Prin secolele IX-X sunt consemnate şi acestea, de pildă limba franceză prin Jurămintele de la Strasbourg.

Carol cel Mare se preocupă foarte mult şi de şcoală. Acesta urmăreşte prin capitularii să înfiinţeze şcoli pe tot cuprinsul imperiului, unde elevii să înveţe latina dar şi să se iniţieze în alte domenii, utile îndeosebi pentru cariera preoţească. Nu este atunci de mirare că aceste şcoli erau înfiinţate pe lângă mănăstiri, precum Fulda, Saint-Gall, Reichenau, care vor deveni însemnate centre ale culturii medievale. Mai mult, chiar la curtea împăratului funcţiona o şcoală, cea Palatină, concepută pentru copiii din familia imperială şi apropiaţilor familiei. Aici se formează intelectuali locali, printre care şi Ludovic cel Pios, urmaşul la tron al lui Carol. Eginhard, biograful împăratului, Hrabanus Maurus sau Lupus din Ferrieres sunt printre reprezentanţii generaţiei a doua de oameni de cultură de la curte.

Mai citeste:

Intelectualii, noile personaje ale culturii medievale

Începuturile culturii medievale

Tot Carol este iniţiatorul Academiei Palatine, un soi de cenaclu în cadrul căruie se purtau discuţii despre varii subiecte sau se lecturau texte antice şi contemporane. Interesul pentru studiul tradiţiilor antice şi administraţia care necesita din plin actul scris impun şi o reformă a scrierii, întruchipată de “minuscula carolingiană”. Este vorba despre o scriere clară, lizibilă, dar foarte sofisticată, ceea ce arată că îndeletnicirea scrisului nu intra în preocupările multor oameni. Cursiva merovingiană de mai înainte nu se citea la fel de uşor, dar era rapidă şi mai des folosită.

Omogenizarea imperiului impunea şi omogenizarea ritualului bisericesc, care cunoştea diferenţe de la o regiune la alta. Pentru a-l uniformiza, Carol ia drept model ritualul de la Roma. Pretutindeni slujbele se ţineau în acelaşi mod şi se făcea apel la aceleaşi cărţi sfinte. Uniformizarea a presupus şi copierea a foarte multe manuscrise pornind de la modelul de referinţă. Dar nu numai. Preocuparea constantă pentru tradiţia clasică a determinat şi o activitate prolifică de recuperare a autorilor păgâni. Se copiază masiv gramatici, istorii, tratate, lucrări ştiinţifice. Putem considera renaşterea carolingiană drept un reper fundamental în transmiterea operelor păgâne, pentru că tocmai din această perioadă datează majoritatea manuscriselor care au supravieţuit. S-a întâmplat însă şi opusul:multe nu au mai fost salvate pentru că nu au stârnit niciun interes.

Renaşterea carolingiană nu a produs opere originale, în schimb s-a depus un efort deloc neglijabil de salvare a moştenirii antice. Totodată perioada este importantă în mentinerea instituţiei şcolii, ce-i drept aflată într-un proces acut de clericarizare. După Carol cel Mare, din cauza luptelor interne şi invaziilor externe, clocotul cultural se potoleşte. Vor rămâne însă şcolile bisericeşti şi scriptoriile, prin care, în ciuda instrumentelor modeste, cultura va trăi în continuare.

Eginhard, Vita Caroli Magni:

Vorbea elocvnet şi curgător, putând exprima cu claritate orice ar fi vrut să spună. Nefiindu-I de ajuns limba strămoşească, s-a străduit să înveţe şi limbi străine:a învăţat atât de bien altineşte, încât putea vorbi în această limbă la fel ca în limba sa maternă. Greceşte însă, putea mai degrabă să înţeleagă decât să vorbească.

A studiat cu mare pasiune artele liberale, şi cinstindu-i pe cei ce le predau, îi copleşea cu onoruri. L-a avut ca profesor pe Petru Pisanul, deja bătrân pe atunci;pentru celelalte discipline i-a fost profesor Alcuin, zis şi Albin, de asemenea diacon, de neam saxon şi originar din Britania, bărbat cum nu se găsea în lume mai învăţat;şi-a închinat foarte mult timp şi osteneală ca să înveţe de la el retorica, dialectica şi mai cu seamă astronomia. Studia calculul şi dedica o atenţie ascuţită observării curioase a cursului astrelor. Încerca să şi scrie, scop în care obişnuia să-şi pună sub pernă tăbliţe şi foi de pergament, pentru ca în timpul liber să-şi obişnuiască mâna cu trasarea literelor;dar lucrul, început târziu, n-a avut decât un rezultat slab.

Transcrise de asemenea, ca să nu se piardă cu amintirea, foarte vechile poeme barbare unde erau cântate istoria şi războaiele bătrânilor regi. Schiţă între altele şi o gramatică a limbii naţionale. Tuturor lunilor le-a dat nume în limba sa maternă, în vreme ce până atunci francii le desemnau pe unele prin numele lor latin, pe altele prin numele lor barbar, a făcut acelaşi lucru pentru fiecare dintre cele douăsprezece vânturi, dintre care până la el cel mult patru puteau fi desemnate în limba sa.

Recomandare:

Warren T. Treadgold, (ed),  Renaissances before the Renaissance:cultural revivals of late antiquity and the Middle Ages , 1984.