Carol al II-lea al Spaniei: speranța spaniolă pierdută
La 17 septembrie 1665 moare regele Filip al Spaniei. Ultima speranță era reprezentată de Carol al II-lea, singurul moştenitor al regelui, care avea 4 ani când tatăl lui, regele Filip al IV-lea a murit. Carol al II-lea era fructul căsătoriei lui Filip al IV-lea cu verişoara sa, Mariana a Austriei.
Carol s-a născut cu o dezabilitate cauzată de endogamia practicată în cardul dinastiei habsburge. Astfel la 9 ani mergea cu dificultate și nu putea să scrie şi nici să citească. Timpul l-a transformat pe Carol al II-lea în simbolul decăderii unui imperiu; starea politică, economică şi socială a imperiului fiind la fel de fragilă ca sănătatea sa.
Bolile cronice ale micului rege au făcut subiect de interes pentru marile puteri internaționale. Se presupunea că regele Carol al II-lea nu va avea descendenți. Puterile momentului se grăbeau să aleagă candidatul la tron şi să se întreacă pentru împărțirea moştenirii. Puternicul monarh francez Ludovic al XIV-lea ajunge să semneze un document (înaintea austriecilor) în care detalia împărțirea moştenirii, în cazul în care Carol avea să moară fără descendenți.
În primii ani ai guvernării lui Carol, deciziile politice au aparținut mamei sale, regina Mariana a Austriei. Aceasta nu a renunțat niciodată la doliu după soțul său. Ea ajunge să interzică reprezențiile teatrale, vestea ce a nemulțumit mult curtea de la Madrid. Cel care s-a opus acestei decizii a fost Don Juan al Austriei, bastardul lui Filip al IV-lea şi al actriței de comedie Maria Caldron, cel care a fost recunoscut de tatăl său și care era un personaj foarte iubit și un reputat militar.
Frustrat că a fost exclus din regență, în iarna lui 1669, Don Juan al Austriei a organizat un marş cu peste 300 de cavaleri din Aragon până în Madrid, care echivala cu prima lovitură militară a istoriei moderne. El a exilat-o pe regină și a impus un regim autoritar, păstrându-l în schimb pe fratele său vitreg ca rege. După numai 2 ani de guvernare, Don Juan José s-a îmbolnăvit. A murit la 17 septembrie 1679.
Regele Franței, Ludovic al XIV-lea, interesat de ce se petrecea la curtea Spaniei, a intrat în joc propunându-i tânărului rege o alianță matrimonială. Astfel Carol al II-lea s-a căsătorit cu Maria Luisa de Orleans. Carol era îndrăgostit de soția sa, însă ea era profund nemulțumită de aspectul soțului ei şi de normele curții spaniole, care i se păreau foarte severe. Mai mult decât atât regina Maria Luisa de Orleans și-a pierdut din popularitate din cauza faptului că nu reușea să rămână însărcinată.
Carol al II-lea nu şi-a admis niciodată sterilitatea, iar presiunea exercitată asupra reginei de a face un copil era tot mai mare. I se dădeau tot felul de băuturi care s-o ajute să rămână însărcinată, însă acestea nu făceau decât să-i provoace o boală intestinală. După ce a căzut de pe cal, în timpul unor exerciții de echitație, regina s-a îmbolnăvit grav și a murit. Existau zvonuri că ar fi fost otrăvită.
Avea aproape 27 de ani şi de 9 ani era regină a Spaniei. După o lună, se organiza o nouă căsătorie. A doua soție a lui Carol, Maria de Neuburgo, era total diferită. Ea era o fiică a lui Filip Wilhelm, Elector al Palatinatului, şi soră prin alianţă cu unchiul lui, Leopold I, Împărat al Sfântului Imperiu Roman. Cu fiecare situație politică delicată, îşi şantaja emoțional soțul, pretinzând că este însărcinată. Era colerică şi dominantă şi curând şi-a impus voința asupra regelui, implicându-se în viața politică a țării. Cum regele îşi pierdea speranța de a avea urmaşi, erau 2 candidați la tron: unul austriac, Carol al Austriei şi unul francez Filip de Anjou. Toți membrii curții spaniole conspirau susținând una dintre partide. Ultimii ani din viața regelui au fost dificili. Consilierul său personal i-a recomandat şedințe de spiritism, considerând că majestatea sa era posedat.
De asemenea i s-a recomandat, ca remediu, o licoare ce îi deteriora sănătatea fizică. Carol al II-lea nu a fost capabil să guverneze deşi a avut momente de luciditate. Tranziția dintre secolele XVI-XVII a fost dificilă pentru spanioli, echivalând cu schimbarea dinastiei habsbuge. Când Carol al II-lea a murit în 1700, dinastia habsburgilor spanioli a dispărut odată cu el. Numise un nepot de-al său, Filip de Bourbon, Duce de Anjou (nepot al lui Ludovic al XIV-lea, şi a sorii vitrege a lui Carol, Maria Teresa de Spania - Ludovic însuşi putea fi moştenitor al tronului spaniol, căci mama sa fusese fiica lui Filip al III-lea), ca moştenitor. L-a numit pe vărul său Carol (din ramura austriacă a dinastiei habsburgice) ca posibilă alternativă la succesiune.
Riscul ca imperiul multi-continental al Spaniei să ajungă sub controlul lui Ludovic al XIV-lea a determinat crearea unei coaliţii pentru a evita succesiunea ducelui de Anjou. Acţiunile lui Ludovic au sporit temerile englezilor, olandezilor şi austriecilor, printre alţii. În februarie 1701, regele francez a obligat Parlamentul de la Paris (o adunare) să înregistreze un decret conform căruia, dacă Ludovic însuşi nu va avea moştenitori, ducele de Anjou - Filip al V-lea al Spaniei - ar renunţa la tronul spaniol în favoarea celui francez, asigurând astfel continuitatea dinastică a celei mai mari puteri terestre a Europei.
Cu toate acestea, o a doua acţiune a regelui francez „a justificat o interpretare ostilă” : în urma unui tratat cu Spania, Ludovic a ocupat mai multe oraşe din Ţările de Jos spaniole (Belgia de astăzi şi Nord-Pas-de-Calais). A fost scânteia care a aprins praful de puşcă lăsat de chestiunile nerezolvate ale Războiului Ligii de Augsburg (1689-97) şi de acceptarea de către Ludovic al XIV-lea a moştenirii spaniole pentru nepotul său.
Războiul de Succesiune Spaniol (1702-1713) a început aproape imediat. După 11 ani de războaie sângeroase pe patru continente şi trei oceane, ducele de Anjou, ca Filip al V-lea, a fost confirmat în calitatea sa de Rege al Spaniei în termeni asemănători cu cei stabiliţi de puterile europene la începutul războiul. Astfel, Tratatele de la Utrecht şi Rastatt au încheiat războiul şi „au obţinut puţin mai mult decât... ceea ce s-ar fi putut obţine în mod paşnic prin diplomaţie în 1701”. Una dintre clauzele tratatului interzicea în mod perpetuu uniunea tronurilor franceze şi spaniole.
