Bâzu Cantacuzino cere azil politic în Franţa

Autor 8724 vizualizări


În mijlocul actualei crize europene a refugiaţilor, „Historia” vă propune un document inedit pe această temă:o cerere de azil politic de acum 64 de ani. Descoperit recent în arhivele Poliţiei Franceze, documentul spune povestea dintr-o perspectivă neobişnuită, anume din unghiul azilantului. Ajuns în faţa autorităţilor ţării de refugiu, el îşi expune viaţa de până atunci cu tact şi cu atenţie la detalii, sperând într-o soluţionare pozitivă. El nu este un român oarecare, ci chiar Constantin M. Cantacuzino, descendent al unei vechi familii nobiliare, sportiv de excepţie, aviator celebru şi erou de război. Iată cum a început exilul său.

Paris, 2 martie 1949. La biroul 4 al Direcției Generale a Poliției, direcţie care se ocupa de înregistrarea cererilor străinilor aflaţi pe teritoriul francez, vine şi rândul unui bărbat arătos, de 44 de ani, fluent vorbitor de franceză. În ţara sa l-ar fi recunoscut multă lume:mare moşier şi proprietar, fost campion de tenis, de hochei, de motociclism, de acrobaţie aeriană, deţinător de recorduri mondiale de viteză pe trasee aeriene, erou decorat cu cea mai înaltă decoraţie de război, cu multe fotografii publicate în revistele ilustrate ale vremii. 

Aici însă, la 1.900 km de casă, nu-l cunoştea nimeni. Trebuia s-o ia de la capăt. Conform uzanţei, el prezentă poliţistului documentele, povesti cine este şi ce doreşte, apoi acesta din urmă aşternu pe hârtie povestea auzită. 

Vă propunem un exerciţiu interesant, anume acela de a-l descoperi pe Bâzu prin ochii poliţistului francez. Mai mult ca sigur, el nu ştia nimic despre România şi despre personalitatea interlocutorului său. Documentul pe care urmează să-l analizăm împreună este inedit şi plin de amănunte necunoscute din viaţa petentului. Haideţi să parcurgem pas cu pas declaraţia lui Cantacuzino, ca şi cum nu am şti nimic despre el. Haideți să o facem ca și cum am lucra în cadrul Poliției Franceze şi să vedem dacă, la sfârşitul declaraţiei, cântărind toate faptele prezentate, i-am aproba cererea...

Picanterii matrimoniale

„Prințul Cantacuzino Constantin zis Bâzu, născut la 23 noiembrie 1905 la București (România), fiul lui Mihail și al Mariei Rosetti, neputând dovedi nicio naționalitate, este de origine română. El s-a căsătorit și a divorțat de 3 ori. Prima dată în 1928 la București cu domnișoara Georgeta Diamandi, divorțată Stoianovici, născută în 1903, de naționalitate română, de care este divorțat din 1930. A doua căsătorie a avut loc în 1934 cu sora susnumitei, domnișoara Anca Diamandi, născută în 1910 la București, de naționalitate română, de care a divorțat în 1940. A treia căsătorie a avut loc în aprilie 1945, cu compatrioata KUJNIR Nadejdea, zisă Nadia, divorțată Herescu, născută 27 noiembrie 1920 la Berlin, tatăl Iosef și mama Maria Malstein, de care e divorțat din 4 octombrie 1947. Din uniunea cu cu domnișoara Anca Diamandi are o fiică, Maria Ioana, născută 11 aprilie 1935 la București, de naționalitate română, care a rămas cu mama sa în România”.

Două lucruri sunt demne de remarcat:primul, folosirea cuvântului „prinţ”, şi al doilea, sublinierea picanteriei matrimoniale. Deşi niciodată titlul de „prinţ” nu a fost legal în România (încă din 1881, de la instaurarea monarhiei, titlurile nobiliare au fost interzise prin lege), de îndată ce ieşeau din regatul lor, românii foloseau imediat titluri nobiliare, dacă aveau, cât de cât, un nume mai de rezonanţă, mai ales într-o ţară ca Franţa, nostalgică după trecutul flamboaiant al aristocraţiei sale. Este limpede că Bâzu a vrut să puncteze încă de la început, să se declare un VIP, să îşi maximizeze şansele de a primi acte de rezidenţă franceză. 

Amănuntul legat de al doilea mariaj – amănunt complet lipsit de importanţă în context – cum că s-ar fi căsătorit cu sora primei soţii, este amintit pentru a arunca o lumină şăgalnică asupra personalităţii sale, „un clin d’oeil ” lansat francezilor:„sunt ca voi, iubesc ca voi”.

A stat o vreme la vila „Cytisses” a lui George Enescu

„Începând din 1913, Cantacuzino a efectuat numeroase sejururi în Franța, intrând pentru ultima dată ca refugiat politic în 9 august 1948 prin postul de frontieră Menton, înzestrat cu documentul de călătorie pentru refugiat politic nr. 24-133/02686/17STR-A12, emis la data de 11 mai 1948 de Ministerul Afacerilor Externe al Italiei și vizat de ambasada noastră la Roma în 1 iulie 1948, cu viză valabilă 3 luni pentru mai multe călătorii dus-întors în Franța. El s-a conformat prescripțiilor în vigoare pentru sejurul străinilor pe teritoriul nostru și este actualmente deținătorul unei cărți de rezident obișnuită nr. H7AB65437, eliberată la 22 oct 1948 de prefectura poliției, valabilă până la 21 octombrie 1951, cu mențiunea «fără profesiune» (CC 1.136.693).

De la data de 27 ianuarie 1949, acest străin a domiciliat în arondismentul 16, Avenue de President Wilson nr. 24, la Generalul RENONDEAU, vechi atașat militar al ambasadei Franței la Berlin, Tokio și Londra, care l-a primit în gazdă fără a-i cere bani de chirie. Înainte, Bâzu a locuit succesiv pe bulevardul Malesherbes, 24, arondismentul 8, Rue de Bac, nr. 15, arondismentul 7, vila «Les Cytisses», avenue de la Glaciere a Bellevue, și din nou bulevardul Malesherbes, 24, arondismentul 8. Pilot aviator de profesie, Cantacuzino, de când a părăsit România în 21 ian 1948 cu ocazia unui voiaj aerian în Italia, nu mai are nicio activitate profesională”.

Iată câteva informaţii extrem de utile care completează firul vieţii aviatorului, până acum complet ascuns din cauza Cortinei de fier:se ştia că el plecase în cursă regulată ca pilot al companiei TARS de la Bucureşti către Milano, în 21 ianuarie 1948, dar ulterior nimeni nu mai aflase nimic despre el. Graţie acestui paragraf, ştim acum că Bâzu a stat în Italia între ianuarie şi august 1948, apoi, cu o viză legală, a intrat în Franţa. O surpriză o reprezintă divorţul de Nadia, cea de-a treia soţie, despre care nu se ştie cum a avut loc, el fiind la Bucureşti, iar ea fiind, din 11 iulie 1947, la Paris. 

Adresele la care a locuit aduc şi ele informaţii:Nadia a locuit mereu la mama ei, în strada Vaneau, arondismentul 7, la nr. 1 bis. Începe să fie clar că relaţia lor s-a fisurat odată cu începutul carierei artistice a Nadiei, începută brusc şi excelent în vara anului 1946. Villa „Les Cytisses” este vila lui George Enescu, semn că Bâzu a fost ajutat de mama sa, Maruca, şi de soţul acesteia, Maestrul George Enescu.

Băneasa,  1936: alături de prinţesa aviatoare Marina Ştirbey

Băneasa, 1936:alături de prinţesa aviatoare Marina Ştirbey

„Cantacuzino provine dintr-o ramură foarte mare a aristocrației române”

„Împreună cu sora sa Alice, Cantacuzino este posesorul uneia dintre cele mai mari averi românești, reprezentată prin pământuri, păduri, exploatări agricole, și mai ales prin acțiuni la societățile petrolifere anglo-americane și franceze din România. El ar mai avea încă, în ciuda exproprierii bunurilor de către guvernul  român actual, o avere suficientă pusă în prealabil în siguranță în SUA, în Marea Britanie și în Elveția. Astfel, ar dispune actualmente de 10.000 de dolari deblocați de guvernul SUA și de 360.000 de franci francezi transmiși din București prin serviciile Legației Franței și virați de oficiul de schimb la «Guaranty Trust Company of New York», Place de la Concorde nr. 4, arondismentul 8”.

Iată o informaţie complet necunoscută. Bâzu declară sumele pe care le are în posesie, precum și modul prin care a reușit să le scoată din țară. Indirect, el infirmă zvonurile conform cărora scotea ilegal valori din țară (care nu au putut fi infirmate până în acest moment). Este evident că Bâzu a declarat aceste sume și proveniențe pentru a putea fi verificate. 

„Cum a fost amintit înainte, Cantacuzino provine dintr-o ramură foarte mare a aristocrației române care a avut mereu un rol în istoria, dar și în politica românească. Bunicul său a fost Primul Ministru și Președintele Senatului, tatăl său a fost Ministru al Justiției și fondator cu Iuliu Maniu – astăzi condamnat la închisoare pe viață din cauza ostilității față de comuniști și față de sovietici – al Partidului Național Țărănesc Român, născut din fuziunea partidelor Conservator și Țărănesc.

După ce și-a făcut studiile primare la București, Cantacuzino a fost trimis în Elveția pentru a-și continua studiile secundare la Geneva. Trecând cu bine bacalaureatul, a revenit în țară în 1923 pentru a-și efectua serviciul militar ca elev ofițer la școala de artilerie de la Timișoara de unde a ieșit, un an mai târziu, cu gradul de sublocotenent în rezervă. A venit apoi în Franța între 1925 și 1927 pentru a studia, mai întâi dreptul și comerțul la Strasbourg, apoi la Paris, pentru a pregăti o licență în litere la Sorbona. Rechemat de tatăl său, a întrerupt studiile pentru a administra patrimoniul familial”. 

Informațiile sunt exacte, dar finalul e ușor cosmetizat. Cel mai probabil, Bâzu a revenit în țară din pricina accidentului tatălui său, rămânând apoi pentru a administra moșiile. 

Record de viteză pe ruta București-Paris-București

„Puțin timp după moartea tatălui său, în primăvara anului 1928, Cantacuzino se căsătorea pentru prima dată cu domnișoara Diamandi Georgeta, nepoata Ministrului României de la Paris, uniune dezaprobată de familia Cantacuzino, deoarece doamna Diamandi era divorțată de un deputat liberal foarte în vârstă, domnul Stoianovici, despre care se spune că ar fi încercat, puțin după, să se răzbune pe norocosul său rival, punând terți să tragă asupra sa mai multe gloanțe de revolver care l-au rănit la genunchi și la piept. Fericirea conjugală a fost, de altfel, de scurtă durată, pentru că doi ani mai târziu, soții Cantacuzino divorțau”.

O nouă picanterie conjugală, foarte pe placul francezilor, scrisă de amorul artei, complet nefolositoare în cadrul unei cereri de rezidență. 

Foarte bine dispus,  atunci când este intervievat: Bâzu,  în dialog cu redactorul-şef al ziarului „Timpul”

Foarte bine dispus, atunci când este intervievat:Bâzu, în dialog cu redactorul-şef al ziarului „Timpul”

„Între timp, continuând să administreze bunurile sale, Cantacuzino își face un oarecare renume în mediile sportive române obținând, sub pseudonimul «Bâz», numeroase succese în sporturi atletice – hochei pe gheață, tenis – sau mecanice – motociclism și automobilism.

În 1932 i-a apărut vocația aeronautică care avea mai târziu să facă din el un pilot aviator de mare valoare și un erou național. În cursul aceluiași an a obținut brevetul de pilot și nu a întârziat să se specializeze în acrobație, în același timp în care se antrena pentru viitoarele raiduri aeriene din oraș în oraș. În 1934, anul celui de-al doilea mariaj, cu sora primei soții, își adjudecă, cu un mic aparat de zbor de agrement și în fața celor mai buni piloți militari, locul 1 în turul aerian al României. Din acest moment o surdă animozitate se naște între piloții militari – singurii care cunoscuseră succesul până în acel moment – și Cantacuzino, care, din ce în ce mai bine, își impunea măiestria în cariera aeronautică.

Un an mai târziu, pentru a sărbători nașterea fiicei sale Maria Ioana, el prezentă compatrioților unul dintre primele prototipuri de aparate de zbor pentru acrobație construite în România de uzinele ICAR, avion cu care urma să culeagă succese la meetinguri aeriene în țară și străinătate în compania compatriotului și prietenului Prințul Bibescu, fost Președinte al Federației Aeronautice Internaționale (FAI).

În cursul anului 1936, Cantacuzino atrăgea din nou atenția internațională bătând recordul de viteză pe ruta București-Paris-București, la bordul unui aparat francez Caudron Rafale. Ca urmare a acestei realizări, s-a format în România un comitet național ce cuprindea toate înaltele personalități ale momentului și prezidat de fostul rege Carol II pentru a-i permite lui Cantacuzino să încerce un înconjur aerian al lumii și să stabilească un nou record de viteză pe acest circuit, record aparținînd la momentul respectiv aripilor americane. Alegând din nou un avion francez, un Caudron de tipul Typhon, un bimotor Renault, pilotul român a venit la Paris în 1937 pentru a pregăti raidul în jurul planetei și pentru a purcede la testele necesare pentru a verifica avionul la Olry, Bourget, Villacoublay și Londra, punctul de plecare al legăturilor rapide cu Africa de Sud. Motoarele s-au dovedit incapabile să furnizeze puterea cerută, iar Cantacuzino s-a văzut nevoit să abandoneze proiectul și să se reîntoarcă în România în 1938, nu fără a fi intentat un proces societății Renault pentru nerespectarea contractului după ce domnul Volpert, expert aeronautic francez, a constatat defectuozitatea motoarelor furnizate de firma din Billancourt, speță întreruptă din cauza războiului”.

Informațiile sunt absolut corecte, în acord cu celelalte documente care s-au păstrat. Bâzu și-a dorit enorm să facă înconjurul planetei. A risipit bani mulți pentru a obține permise de aterizare în URSS și SUA, dar proiectul era mult prea complicat și foarte greu de dus la capăt. Pentru orgoliul unui campion polivalent, trebuie să fi fost greu de suportat acest eșec. Avionul a fost o alegere nefericită. Timpul a dovedit că avionul nu era bine proiectat.

Scos din linia frontului și trimis la transporturi

„Ca urmare a acestui eșec, popularitatea lui Bâzu Cantacuzino a scăzut în România, astfel încât el s-a decis să își refacă cariera în aviația comercială. Grație unui amic, domnul Grigore Gafencu, fost Ministru al Afacerilor Externe și ambasador al României la Paris și la Moscova, unul dintre suporterii lui pentru raidul mondial, Cantacuzino se angaja ca pilot-stagiar la LARES – liniile aeriene române exploatate de stat – societate pe care domnul Gafencu o prezida la momentul respectiv. După un stagiu de învățare a navigației și a radiofoniei, el a devenit pilot de linie pe rutele Polonia, Cehoslovacia, Ungaria, Turcia, Italia și la sfârșitul anului 1940, în preajma celui de-al doilea divorț, a fost promovat șef unic al piloților la LARES.

La momentul declarației de război a României împotriva Uniunii Sovietice, în 22 iunie 1941, Cantacuzino a fost menținut la postul său cu gradul de locotenent, dar șef al grupului de transporturi aeriene al armatei române (aparatele LARES fiind afectate traficului militar). După ceva timp, un ofițer activ, comandantul pilot de vânătoare UDRISKY, a fost numit la comandamentul grupului de transport. Pentru a protesta contra acestei decizii, Cantacuzino a solicitat și a obținut trecerea sa în aviația de vânătoare și la data de 15 iulie a fost desemnat să facă parte din escadrila 53 cu care va participa la bătălia de la Constanța, de la Odessa, Basarabia, obținând 6 victorii aeriene omologate”. 

Această relatare este destul de ciudată. Pare că Bâzu a ajuns în aviația de vânătoare datorită unui protest, nicidecum din pasiune. Este greu de presupus că un aviator campion la acrobație putea să se mulțumească cu pilotarea avioanelor de linie într-un război în care România lupta alături de Germania, deținătoarea unor aparate de luptă foarte performante, cu care tineri de 20 și 22 de ani aveau deja zeci de victorii la activ, devenind vedete ale momentului.

„Sus-numitul a fost obiectul vexărilor și tracasărilor de diferite forme din partea autorităților românești care îi pedepseau pe evrei, pentru că în cursul anului 1939 se îndrăgostise de o tânără compatrioată israelită, domnișoara KUJNIR, Nadejdea, zisă Nadia, divorțată de un comerciant bogat, Dl. Heresco, trăind cu ea ca soț și soție. Astfel, articole de presă au semnalat această legătură imorală, iar instalația telefonică a lui Cantacuzino a fost tăiată din ordinul generalului JIENESCU (Ministru al Aerului, care în 1938, din ranchiună personală, în cursul unui meeting aerian l-a frustrat pe Cantacuzino de victorie)”.

Bâzu avea o problemă serioasă:Siguranța Statului detectase că el protejează o evreică și s-a folosit de faptul că el – fiind detașat cu escadrila la Mamaia – a adus-o pe Nadia să stea în apropiere. O evreică lângă un aerodrom militar era prea mult pentru antisemitismul unora, așa că Bâzu, după numai câteva luni de luptă, este scos din linia frontului și trimis la transporturi. După ce Bâzu ajunge chiar în audiență la Mareșalul Antonescu, dar mai ales pentru că piloții buni începeau să se ducă, mașinațiunea de ținere a lui Bâzu departe de front nu mai poate funcționa. 

Ce conţinea mapa încredinţată lui Bâzu după întoarcerea armelor

„După numeroase demersuri și mai cu seamă grație popularității sale din trecut, Cantacuzino a reușit să se întoarcă pe frontul rusesc ca șef al escadrilelor 43 și 58. Cu ocazia celui de-al 15-lea aparat sovietic doborât, a fost înaintat la gradul de căpitan, iar în septembrie al aceluiași an, după ce a obținut a 24-a victorie aeriană este chemat din nou să reorganizeze grupul de transport aerian. După primele luni ale anului 1944, Bâzu Cantacuzino pleacă în teatrul de operațiuni al Iașului. Un timp este șeful Biroului Strategic al acestei zone, dar se va întoarce repede la escadrilă pentru a participa la bătălia care făcea ravagii la momentul respectiv și, de asemeni, la apărarea câmpurilor petrolifere de la Ploiești bombardate de aviația americană, doborând 5 aparate yankee. La 18 august 1944, fiind ucis în luptă comandantul grupului 9 de vânătoare, Cantacuzino devine șeful acestei formațiuni. Pe 19, 20 și 21 ale aceleiași luni, armatele germane și românești se retrag împinse înapoi de trupele sovietice, Grupul 9 de Vânătoare găsindu-se la TECUCI, așteptând ordinele generalului de aviație german căruia forțele aeriene române îi erau subordonate. Pe data de 23 (grupul aflându-se la Cioara Doicești), Cantacuzino, încartiruit în casa unui țăran din localitate, a putut auzi mesajul lansat la radio de către Regele Mihai I anunțând cererea de armistițiu a României adresată aliaților și intrarea în război contra celui de-al Treilea Reich. În ciuda amenințărilor ofițerilor de legătură germani, Cantacuzino a ordonat decolarea aparatelor, revenind la București pe 24 seara, de unde în ziua următoare a început lupta împotriva vechilor aliați.

În capitala României a intrat în contact cu IULIU MANIU, NICOLESCU-BUZEȘTI și BRATIANU, lideri ai Partidului Național Țărănesc și Liberal care conduceau provizoriu țara. Aceștia l-au însărcinat să ducă autorităților militare anglo-americane staționate în Italia un raport al situației politice și militare a României.

Acceptând riscurile unui zbor atât de lung care includea survolarea Albaniei și Yugoslaviei încă controlate de naziști, el decola la 27 august 1944 luând la bordul micului său «Messerschmitt» de vânătoare un colonel american căzut prizonier după ce a sărit cu parașuta din avionul său incendiat în timpul unui raid deasupra Ploieștiului. Aterizând la Cerignola în apropiere de Foggia, a fost primit a doua zi de generalul Wilson la cartierul sau general de la Caserta în suburbiile orașului Napoli căruia i-a dăruit documentul citat înainte. La cererea americanilor, a servit ca pilot escadrilei americane care aducea la București, pe data de 29 august, primii ofițeri ai misiunii anglo-americane de armistițiu. Ca urmare, el va trebui să asigure încă două misiuni analoge la Bari”.

Este pentru prima dată când aflăm direct de la Bâzu amănunte despre misiunea sa diplomatică, prima misiune de acest gen a României de după întoarcerea armelor. S-a speculat enorm despre ce conținea mapa care i-a fost încredințată. Abia acum aflăm că era doar un raport al situației politice și militare, cum era și normal. Tot exact știm acum și cu cine s-a întâlnit și de ce acel prim raport al României de după despărțirea de Axă nu se află în arhivele americane:pentru că Bâzu s-a întâlnit cu un general britanic, Wilson, Sir Henry Maitland Wilson, comandant suprem al forțelor aliate din Mediterană în august 1944. Un alt amănunt important pentru istorie este locul aterizării, până acum considerat a fi Foggia, în realitate Cerignola.

Înaintat în grad la 10 mai 1945

„După ce a refuzat postul de ofițer de legătură între guvernul democratic român și reprezentanții puterilor aliate de pe lângă acesta, Cantacuzino revenea pe linia frontului în septembrie 1944 și a luat parte la angajamentele din Transilvania, Ungaria și Cehoslovacia, până la 9 mai 1945, dată la care germanii au depus armele, terminându-și cei 4 ani în care a luat parte la ostilități cu palmaresul impresionant de 70 avioane de diverse naționalități doborâte, dintre care 58 omologate oficial, lucru care i-au adus titlul de erou național.

Promovat maior în data de 10 mai 1945, pentru sărbătoarea națională românească, Cantacuzino a fost egalmente decorat cu ordinul «Mihai Viteazul» (creat înainte de 23 august), cea mai înaltă distinție regală română, coroana României cu bareta «Virtutea militară», crucea «Virtutea aeronautică» (cruce de aur cu 2 barete, crucea de cavaler cu 2 barete, crucea de ofițer și crucea în clasă de comandor), crucea de fier germană clasele 1 și 2, crucea victoriei sovietice și diferite medalii românești de mică importanță”.

Este o surpriză de proporții înaintarea în grad de ziua victoriei. Toată lumea îl știa pe Bâzu ca fiind căpitan în rezervă. Este o înaintare în grad posibilă, având în vedere faptul că a ocupat pentru o vreme și funcția de comandant al grupului. 

„Între timp, Cantacuzino se căsătorise cu concubina sa israelită Nadejda KUJNIR, dar aceasta, profitând de prezența pe front a soțului, l-a înșelat cu ofițeri sovietici și americani”.

Prin pasajul de mai sus, cu siguranță, Bâzu se dovedește un desăvârșit cunoscător al psihologiei franceze și al utilizării melodramei ieftine și eficiente.

Bâzu Cantacuzino şi Ana Pauker – ce se ascunde în spatele clişeelor

„Demobilizat în iunie 1945, Cantacuzino, profitând de «concediul de liberare» la care avea dreptul, a reluat în mâinile sale aparatul său civil de acrobație pentru a se antrena în vederea unui mare miting care trebuia să se desfășoare la București în luna septembrie ce urma să vină. Printre alte figuri acrobatice el trebuia să deseneze pe cer monograma Regelui Mihai I. Temându-se de o manifestație populară prea mare, guvernul pro-comunist al Domnului GROZEA a interzis mitingul.

Revenind definitiv la viața civilă, prințul își reluă locul ca Pilot Șef la LARES în octombrie 1945 și serviciul său pe liniile continentale. La unul din voiajele cu destinația Paris din cursul lunii decembrie 1945, el a transportat la bordul aeronavei o delegație a femeilor democrate române care participa în capitala noastră la lucrările Congresului Internațional Antifascist al Femeilor. Această delegația era prezidată de Doamna Ana Pauker, celebra militantă comunistă, astăzi Ministrul Afacerilor Externe a României. Pentru a efectua această misiune, un radiotelegrafist de obediență moscovită, incapabil din punct de vedere profesional, a fost impus șefului de bord. După un început de zbor dificil, fără legătură radiofonică, atât de mare era incapacitatea manipulatorului, încât Cantacuzino a decis să aterizeze la ARAD și să ceară la București un telegrafist capabil, nu un agent politic, demers având aprobarea Anei Pauker, care a făcut uz de autoritatea sa. Fiind satisfăcută această cerere a pilotului, s-a continuat drumul către Franța. La întoarcerea la București, Doamna Ana Pauker a organizat o recepție pentru delegați și i-a invitat pe membri echipajului aerian să asiste. Profitând de ocazia care i s-a oferit să se adreseze direct activistei comuniste, Cantacuzino îi declară că, fiind apolitic, nu va adera niciodată la Partidul Comunist Român și că știa foarte bine că se expunea posibilității de a nu mai putea să-și practice meseria de pilot de linie. Interlocutoarea lui i-ar fi răspuns ca nu se putea pune problema sa se confunde politica cu lucrurile personale, și ca, nefiindu-i cunoscut dinainte decât datorită reputației, ea a putut aprecia cu ocazia acelui voiaj la Paris, pe lângă educaţia sa perfectă, marile calități de aviator și faptul că ar putea conta, la nevoie, pe sprijinul său”. 

Iată, în sfârșit, faimoasa relație a lui Cantacuzino cu Ana Pauker! În sfârșit, aflăm chiar de la Bâzu cât de amplă a fost aceasta. De la scena de mai sus până la „aviatorul personal al Anei Pauker” e un drum pe care, din păcate, multe zvonuri din acea perioadă l-au făcut, alterând adevărul istoric.

Tras pe linie moartă – i se interzic zborurile internaţionale

„Pe data de 8 ianuarie 1946, conform convenţiilor armistiţiului, societatea L.A.R.E.S a fost dizolvată şi înlocuită de societatea româno-sovietică denumita Societatea de Transport Aerian Romno-Sovietică (TARS) având ca administrator director general un însărcinat rus. După multe tergiversări, mai ales reproşându-i-se de a fi fost voluntar combatant într-o escadrilă de vânatoare împotriva ruşilor, lui Cantacuzino i s-a oferit postul de Pilot Inspector în noua firmă, fostul secund Max Manolescu reușind prin intrigi țesute cu noii conducători comuniști de la TARS să obțină al doilea post de Pilot Inspector. [...]

Ca Membru al Comitetului muncitorilor reprezentând personalul TARS a fost intervievat de către ziarul comunist din București «Scânteia», dar manifestand dezaprobarea faţă de asocierea sovietico-română în aviația comercială şi având în vedere şi trecutul său civil şi militar, articolul prevăzut nu va mai apărea niciodată. 

[...]

În timpul alegerilor generale din 19 noiembrie 1946, Președintele Uniunii Muncitorilor îl rugă pe Cantacuzino să arunce de la bordul avionului său personal manifeste electorale deasupra Bucureștiului, în favoarea blocului partidelor democratice. Fidel tacticii sale de a nu se amesteca în politică, el nu dădu curs dorinţei liderului sindical. [...]”.

Declarația începe să aibă ritm. Cantacuzino se descrie ca fiind singur în luptă cu un sistem, deocamdată ca un toreador talentat, care evită atacurile unui oponent mult mai puternic decât el. După cum veți vedea, de multe ori el este în mijlocul acțiunii, în relație directă cu principalii actori politici ai vremii.

„Multiplele intervenții ale lui Cantacuzino, atât în domeniul sindical, cât şi în cel național, sfârşesc prin a-l face suspect în ochii liderilor comunişti români, dezamăgiţi de a nu putea să-l tenteze să intre în mijlocul lor. Represaliile lor se manifestară prin retragerea paşaportului său, interzicandu-i în mod automat zborurile internaţionale.

Cantacuzino se văzu numit doar la zborurile interne româneşti și întotdeauna însoţit de un radiotelegrafist sau de un navigator înarmat, membru al partidului comunist, aprovizionările sale cu carburant fură limitate la cel mult strictul necesar, de maniera de a preveni toate tentativele de fugă în străinătate, cum se întâmplase déjà în cazul altor piloţi. Protestele sale adresate oficial guvernului român se dovedesc a fi în van.

Primit în audienţă de Ministrul Transporturilor MAURER, acesta îi afirmă interlocutorului că nu i se reproșează nicio greşeală profesională și că în cel mai scurt timp va fi luată o decizie asupra situației sale. O lună mai târziu, nici o decizie nefiind luată, Cantacuzino își amintește de oferta făcută de Ana Pauker, și solicită o audienţă acesteia, care devenise între timp şeful diplomaţiei române. În cursul întrevederii, Ana Pauker ar fi lăsat să se înţeleagă că un dosar ar fi fost deschis împotriva lui de poliţia politică şi că ar fi fost în interesul lui să adere la Partidul Comunist Român. 

Cantacuzino îi aminti interlocutoarei sale discuţia lor veche cu privire la acest subiect, dar aceasta nu o luă în considerare, ba chiar îi aranjă o întâlnire cu directorul serviciilor poliţiei politice, Generalul Petrescu care, câteva saptamâni după aceea, îl convoca pentru a-i spune că nu constatase nimic defavorabil în ceea ce îl priveşte”-

Excepțională mărturie ! Exact așa a făcut tot timpul Bâzu Cantacuzino:în lipsă de soluție, a cerut o audiență la cel mai înalt nivel. Așa cum a fost în fața mareșalului Antonescu, din cauză că nu era trimis pe front, a ajuns acum şi în audiență la Ana Pauker, disperat că nu mai poate zbura. Evident, generalul Petrescu nu putea să-i explice că l-ar înlocui imediat cu oricine, dacă acel cineva ar fi avut competența. Preocuparea sa era să-l liniștească, până când va găsi o soluție pentru a-l elimina din orice ecuație.

Traseul sinuos al paşaportului lui Bâzu:uite-l, nu e

„În timpul demersurilor sale (de a-și recupera pașaportul), Cantacuzino nu zbura decât pe liniile interioare ale României, întotdeauna supravegheat de un afiliat al Partidului Comunist. Corespondenţa lui trecea de cenzură şi comunicările lui telefonice erau puse sub ascultare. În paralel cu complicaţiile sale administrative, Cantacuzino avea duşmani în propria casă. Se face aluzie mai sus la abaterea soţiei sale când el era încă pe front. Aceasta din urmă care era menită carierei teatrale şi cinematografice și manifesta din ce în ce mai puţină afecţiune pentru soţul său, în consecință, luând decizia de a fugi din România. Îşi pune planul în aplicare la începutul verii lui 1947 şi soseşte în Franţa pe data de 11 Iulie 1947, având un paşaport obişnuit. În scurt timp, ea a turnat două filme pentru firme franceze, «L’inconnue d’un soir» şi «Bonheur Interdit»”.

Cantacuzino se dovedește a fi un povestitor iscusit, reușind, cu un real talent narativ, să ilustreze problemele pe care le avea. Nadia luase lecții private de actorie și, pe lângă talentul nativ, fiind răvășitor de frumoasă, a reușit să creeze vâlvă în juru-i. Cariera artistică sigur a erodat relația dintre soți, dar acum îl ajuta mult pe Bâzu, punctând dramatic povestea vieții sale, aproape ca într-un roman clasic francez, generând compasiune exact în momentul cel mai oportun. Nu mai rămânea decât un singur lucru de făcut:evadarea din iadul comunist.

„Lăsat să efectueze demersuri inutile în diverse ministere româneşti pentru a i se reda paşaportul, Cantacuzino se gândea să evadeze din ţara lui, întâi pe jos, apoi se gândea mai mult la o călătorie cu avionul aproape de frontiere. Dar nu reuşi să o facă. Pe 10 ianuarie 1948, subdirectorul comunist al TARS l-a informat că era concediat din Societate. În acel moment, Cantacuzino încearcă o manevră îndrăzneaţă:speculând marea popularitate de care se bucura printre personalul TARS care şi-a arătat simpatia după scoaterea paşaportului, organiză imediat după demiterea sa şi sub acoperire profesională, o reuniune a personalului de la aerodrom. În faţa muncitorilor şi a angajaţilor adunaţi a expus faptele care provocaseră concedierea sa, în ciuda asigurărilor care i-ar fi fost date de liderii regimului, concluzionând că sigur este vorba de o neînțelegere între guvern şi el însuşi. Reacţiile muncitorilor fiindu-i favorabile, este posibil ca toată acțiunea să fi avut puterea de a influenţa guvernul român, deoarece, trei zile mai târziu, Cantacuzino a fost convocat din nou de directorul TARS, care-i aduse la cunoştinţă anularea revocarii şi îi întinse paşaportul”.

În Elveţia e oprit şi interogat, după ce fusese semnalat drept agent comunist

Inedită și foarte posibilă desfășurare a evenimentelor. În acele zile, dosarul lui Bâzu Cantacuzino se umplea de tot felul de referate și cercetări făcute asupra sa, se trăgeau concluzii din ce în ce mai defavorabile și se exagera. Cantacuzino ajunsese să fie judecat din punct de vedere al purității comuniste și era evident că nimeni nu dorea să-l ajute. Epurarea roșie nu avea cum să-l ierte, dar ea trebuia făcută cât mai discret, să nu producă panică. În acele luni de sfârșit de an 1947 s-au produs masive epurări în personalul TARS, iar demiterea unui simbol al perioadei interbelice ar fi însemnat un moment greu de gestionat. Metaforic vorbind, Cantacuzino reprezenta pentru personalul TARS ceea ce Regele Mihai reprezenta pentru România. Abdicarea nu trebuia făcută pripit.

„Decis mai mult ca oricând, după ultimile sale incidente, să fugă în Europa Occidentală, Cantacuzino aştepta ocazia favorabilă. După multe amânări de plecare în cursă la Praga şi Milano, şansa i se arătă în sfârşit sub forma unui voiaj efectuat în acest ultim oraş pe 21 ianuarie 1948. A doua zi el a adresat din metropola italiană o telegramă de demisie Directorului TARS şi, după ce şi-a luat adio de la tovarăşii de linie, ajunse de la Milano la Roma”. 

Cel mai probabil, Cantacuzino a avut norocul de a fi fost singurul pilot capabil de a duce un avion de la București la Milano în acea zi.

„În Roma, Cantacuzino ia contact cu ambasadorul Statelor Unite M. James C. Gunn (chiar acel colonel transportat de Bâzu în 27 august 1944 în prima misiune diplomatică a României non-antonesciene – n.n.) și cu autorităţile italiene care îi eliberară scrisoarea de călătorie avându-l ca titular. [..] Câteva zile mai târziu, Cantacuzino ajunge în Elveţia cu scopul de a relua contact cu anturajul Regelui Mihai, exilat în acea epocă la Laussane. De două ori solicită o audienţă fostului monarh dar fu refuzat de raţiuni pe nu le cunoaște. Totuşi, în acel moment fu oprit de inspectorii poliţiei federale. După un lung interogatoriu fu eliberat, cu scuze, pentru a fi fost semnalat drept agent comunist activ. Această acuzaţie i-ar fi fost adusă de comandantul VERGOTI, adjutant regal care în România nu întreţinea bune raporturi cu Cantacuzino”.

Iată o dovadă amară a isteriei exilului românesc din acea perioadă:lipsiți de informații, emigranții se acuzau unii pe ceilalți de spionaj, de multe ori fără niciun motiv. Studiul poveștilor publicate în acea vreme evidențiază clar „spionita” cronică și generalizată care a măcinat grupurile aflate în exil.

Sub protecţia Organizaţiei Internaţionale a Refugiaţilor

„Cantacuzino revine în Franţa pentru un sejur de 3 săptămâni la Paris. Revine apoi în Italia însoţit pe drum de ex-soţia sa Nadia Kujnir, de care se va separa la frontieră. La întoarcerea la Roma se va ocupa să obţină documente de identitate în calitate de refugiat”.

Pe cât de uşor de explicat erau acțiunile Nadiei din trecut, completate cu acuzații grave de adulter, pe atât de misterioasă este această relatare a unui voiaj comun de la Paris la Menton, în primăvara lui 1948. Oare la ce le-a folosit acest voiaj soților Cantacuzino, care, dacă e să luăm de bune afirmațiile de la început, erau despărțiți din luna octombrie?

„După o severă anchetă a Organizației Internaționale a Refugiaților (OIR), sectiunea Italia, i se va emite pe 12 iulie 1948 un certificat care-i acorda protecția acestui organism și care stipula că este un aviator și un tehnician cu o excelentă reputație, document care îi permite să obțină de la Ministerul Afacerilor Externe al Italiei titlul de voiaj al cărui deținător actual este. Revenit în Franța la 9 august 1948, Cantacuzino și-a regăsit la Paris sora, Alice, măritată cu fostul locotenent colonel al Jandarmeriei Române Ion LUPOAIE, care au fugit din țara lor la sfârșitul anului 1947 și au domiciliat în arondismentul 7, strada Rue du Bac nr 15”.

Foarte importante date ne dezvăluie acest paragraf. Cantacuzino a reușit să obțină statutul de refugiat sub protecția OIR, organizație la care a apelat și tatăl său vitreg, Maestrul George Enescu, un an mai târziu. Să fi făcut Maestul acest demers la sfatul lui Bâzu? Mai aflăm din paragraf și că Bâzu a stat la sora lui, strada corespunzând cu începutul declarației sale. Deci relațiile dintre frați erau suficient de bune, mai ales în aceste clipe de insecuritate, amândoi aflați într-o țară străină.

Cantacuzino căuta un avion – atât şi nimic mai mult

 „Întocmai lor (soților Alupoaie – n.n.), Cantacuzino a aderat la Uniunea Democratică a Românilor Liberi, asociație fondată în decembrie 1948 de Generalul Rădescu, fost Președinte al Consiliului și șef al opoziției române din străinătate. Această mișcare are sediul în Statele Unite și grupează români care au aparținut sau nu facțiunilor politice și care au decis să continue lupta pentru eliberarea țării lor de armatele sovietice și de comunism.

Cantacuzino a încercat în van să găsească în Franța un avion de acrobație asemănător cu cel pe care îl avea în România, deoarece își dorește să revină la acrobația aeriană și dacă este cazul să participe din nou la mitinguri internaționale, promițând să doneze eventualele câștiguri caselor de ajutor pentru compatrioții români refugiați și aflați în nevoie, servind în același timp propagandei românești. Aparatul al cărui cumpărător dorește să fie este de fabricație germană. Este vorba de un Bucker de tip «Jungmeister», de aceea a solicitat viză pentru Germania, refuzată mai întâi, apoi acordată după intervenția personalităților franceze, el plecând pe 19 februarie 1948 în această țară pentru a încerca să găsească avionul dorit”. 

Acesta este, în opinia noastră, cel mai important paragraf al întregii declarații. Din el aflăm ceea ce dorea să facă Bâzu mai departe. Planul lui era să descopere un avion de tipul celui pe care îl deținuse, avion pe care îl cunoștea la perfecțiune și cu care știa să facă ceea ce nimeni nu știa:acrobații excepționale. Devine clar de ce Bâzu a ales într-un final Spania ca țară de exil:pur și simplu pentru că acolo a descoperit un avion pe care putea să-l piloteze. Informația este pusă excelent în pagină, la final, pentru a risipi orice urmă de îndoială a celui care urma să aprobe acordarea de acte de rezidență franceze pentru el:Cantacuzino căuta un avion, atât și nimic mai mult. Cu el urma să-și câștige existența. El nu mințea deloc:viața lui avea să demonstreze, încă o dată, că tot ce declara în scris era şi ceea ce-și dorea cu adevărat. 

Calomnii din partea unor compatrioţi

„Cantacuzino care se bucură încă în România și în mediile internaționale aeronautice de o foarte mare popularitate a suscitat prin renumele său, dar și prin succesele sale feminine o dușmănie tenace din partea unor compatrioți, dintre care unii sunt astăzi în Europa occidentală și Statele Unite.

Multe calomnii au plecat din rândurile acestora, dintre care principalele sunt cele care tind să impună faptul că Cantacuzino a fost pilotul personal al Anei Pauker, că el este un agent sovietic și recent ar fi pretendent la tronul României (zvon pe care ziarul elvețian «Gazeta de Lausannes» l-a colportat). Prezenta anchetă a demonstrat care au fost relațiile sale cu Ana Pauker și autoritățile sovietice. Cât despre activitatea sa în favoarea cauzei aliate, petentul posedă cu privire la acest subiect o scrisoare care i-a fost adresată de către Generalul Locotenent EAKER, ofițer în retragere a armatei aeriene americane, care subliniază serviciile sale incontestabile pe care le-a oferit forțelor armate aliate în timpul ultimelor luni ale războiului și că sentimentele sale sunt cele ale unui om îndrăgostit de libertate și plin de principii democratice. 

Din punct de vedere politic este dovedit că Cantacuzino nu a fost niciodată un partizan (al vreunui partid) și adeziunea sa la Uniunea Democratică a Românilor Liberi trebuie considerată mai mult pe plan național decât politic. Atașamentul său față de rege este tradițional pentru cei inițiați în politica română, zvonul conform căruia ar avea pretenții la tron nu poate fi luat în serios, pentru că nu se pune problema în prezent de a schimba dinastia (29) și în care caz ar trebui ca noul monarh să fie ales de o adunare a prinților români întruniți pentru acest scop.

Pentru a răspunde acuzațiilor care îl vizează, Cantacuzino a reunit la Paris câțiva compatrioți refugiați, într-un fel de juriu de onoare care i-au audiat pe detractorii săi, mai ales pe Domnul MANOLESCO, vechiul său adjunct de la LARES și TARS, compatrioți care au recunoscut, dacă este să dăm crezare informațiilor culese din colonia română, că s-au servit de informații care s-au dovedit de atunci încolo inexacte.

Este de asemenea oportun de notat că în miijlocul opoziției românești din regiunea pariziană, petentul este reprezentat favorabil și că domnul Grigore GAFENCO, fost ministru de externe român și ambasador al României la Paris și la Moscova, îl consideră ca un prieten și l-a recomandat în termeni călduroși printr-o scrisoare datată 14 februarie 1949 Ministrului Elveției la Paris, pentru a-i facilita eliberarea unei vize pentru această țară.

De când rezidă pe teritoriul nostru Cantacuzino nu a atras în mod particular atenția serviciilor noastre. El pare a fi un admirator și un prieten al Franței. Are numeroși prieteni printre compatrioții noștri, notabil în acest sens fiind Dl. Auboyneau, Consilier al Legației Franceze la București, pe care l-a cunoscut înainte de război la uzinele Renault, când acesta asigura directoratul acesteia, și MORANE, constructorul aeronautic bine cunoscut, cel care l-a prezentat ofițerilor superiori sau generalilor francezi care au avut conversații utile cu Cantacuzino la Ministerul Aerului. 

În viața privată, Cantacuzino nu face până acum obiectul niciunei remarci defavorabile. Acest străin este necunoscut Arhivelor Poliției Judiciare. Numele său nu este prezent în arhivele judiciare”.

Aici se încheie declarația lui Constantin M. Cantacuzino. El şi-a expus, după cum lesne poate fi observat, viaţa de până atunci cu foarte multe amănunte – şi trebuie să apreciem răbdarea polițistului francez, care a așternut relatările pe nu mai puțin de 30 de pagini format A5. 

Acum puneți-vă în locul superiorului polițistului și hotărâți dacă pentru Republica Franceză acest azilant reprezenta sau nu un pericol. I-ați acorda dreptul de ședere în Franța?

""