Bayard, păcate şi virtuţi cavalereşti

Anno domini 1503… De aproape zece ani pământul Italiei era călcat în picioare de armate străine – franceze şi spaniole – în lupta pentru bogăţiile peninsulei. Pe francezi îi comanda regele Ludovic al XII-lea, iar pe spanioli Gonzalvo de Cordoba.

Într-una din dimineţile lui decembrie, tabăra franceză fu cuprinsă de mare fierbere. Spaniolii dădeau un nou atac în josul râului Garigliano. Francezii din garnizoana podului alergară să respingă atacul.

Rămas cel din urmă, un cavaler tocmai se pregătea să pornească după tovarăşii săi de arme. Fu singurul care zări, dincolo de pod, răsărind de după nişte movile câteva sute de oşteni spanioli, care se îndreptau spre pod. Cavalerul înţelese tactica iscusită a duşmanului, care simula un atac asupra altei poziţii pentru ca adversarul să lase podul fără apărare, iar el să-l ocupe şi să atace din flanc oastea franceză.

„Basco, aleargă şi caută oamenii noştri! – porunci cavalerul scutierului său. Altfel suntem pierduţi. Eu îi voi distra pe spanioli până la întoarcerea ta!” Şi se avântă singur în faţa duşmanului.

Avangarda cavaleriei spaniole se angajase deja la celălalt capăt al podului. Galopând în întâmpinarea ei, cu viziera lăsată, cu lancea plecată, cavalerul frânse elanul invadatorilor. La fiecare lovitură de lance ţâşnea strigătul de moarte al unui duşman prăbuşit de pe pod, în curentul năvalnic al râului.

Spaniolii erou uluiţi:să fie oare cu putinţă ca un singur om să zădărnicească un plan atât de bine întocmit? Şi înverşunarea luptei spori. Săgeţile cădeau ca ploaia în dreapta şi în stânga temerarului cavaler, dar ca prin minune niciuna nu-l nimerea. Părea un leu asupra căruia se năpustise o hidră cu zeci de capete.

Într-un târziu auzi tropot de copite. Soseau francezii.

„L-aţi avut în mână pe Bayard!” – le strigă el spaniolilor. La auzul numelui, adversarii tresăriră:„Bayard? Cavalerul cel făr’ de frică şi prihană?”

Când lăcomia dă mâna cu ambiţia

Odată cu secolul al XV-lea se pregătea să apună o lume veche, cea a cavalerilor. Războiul de 1oo de ani fusese pentru aceştia a neîntreruptă agonie. Praful de puşcă avea să le semneze actul de deces fizic, iar „Don Quijote” al lui Cervantes – actul de deces moral.

Lumea cea nouă a lui Leonardo şi Michelangelo, Machiavelli şi Cesar Borgia prăvălea, unul dupa altul, stâlpii ce susţineau ediliciul clădit pe autoritatea milenară a Bibliei.

În acel asfinţit de secol se părea că raţiunea îşi croieşte un drum statornic în lume. Rupând grelele lanţuri ale scolasticii, ea pornea spre „descoperirea omului şi a lumii”. Dar istoria îşi are ciudăţeniile ei. Un puternic vânt de aventură, iscat parcă din adâncurile vremii, inunda Europa apuseană. Ariosto şterse colbul de pe istoria faimosului Roland şi cânta din nou epopeea şi aventura cavalerească, încercând să-i prelungească viaţa.

La moartea „înţeleptului rege” Ludovic al XI-lea în 1483, Franţa era o ţară bogată, centralizată şi înzestrată cu o armată puternică. Dar strălucita aristocraţie franceză, potolită nu atât de braţul puternic al lui Ludovic al XI-Iea, cât de marea lui iscusinţa în a ţese intrigi, aştepta un prilei pentru a-şi dobândi vechile privilegii şi a-şi relua vechiul nărav al luptelor fără sfârşit. În faţa unei rebeliuni nobiliare, regalitatea franceză preferă „fumurile şi gloriile Italiei”. Aureolată de splendida ei civilizaţie şi de imensele bogăţii adunate din întreaga lume, dar sfâşiată de lupte fratricide, Peninsula Italică deveni ţinta ambiţiilor de cucerire ale nobilimii, dar şi a noului suveran Carol al VIII-lea. Cezarii Franciei luară drumul Alpilor şi „nebunul” rege deschise o aventură care, vreme de peste şase decenii, scăldă în sânge solul Europei.

Era în anul 1494. În fruntea unei puternice armate, înzestrate cu cea mai bună artilerie a vremii, tânărul suveran invada Italia.

Bayard – Cavalerul făr’ de frică şi prihană

Pierre Terrail, senior de Bayard, care nu împlinise încă douăzeci de ani, văzu un prilej pentru a-şi împlini visurile de glorie şi aventură, tradiţionale în familia sa. Petrecuse câţiva ani în anturajul lui Carol, duce de Savoia, apoi la curtea regelui Franţei, unde reuşise să pătrundă toate tainele meseriei armelor. Având de ales între satisfacţiile puţine şi searbede ale unei cariere de curtean şi riscurile vieţii de războinic îmbrăcă armura şi-şi încinsa spada. Fusese chemarea destinului.

În Italia, aventură, glorie, prăzi bogate. Pavia… Florenţa… Roma… Napoli,  del mondo la piü bella parte… Carol al VIII-lea, după pilda cezarilor antici, îşi făcuse o intrare triumfală în oraşul de la poalele Vezuviului. Nici nu apucă să tragă spada şi fructul dorit – regatul napolitan – căzu în stăpânirea sa.

Totul începuse ca un pasionant basm oriental. Dar pe neaşteptate, în 1495, situaţia se complică. Neliniştiţi de succesele francezilor, puterile vecine interveniră pentru a reface echilibrul european. O oaste a coaliţiei apărută în Lombardia tăie legătura lui Carol cu Franţa. Regele trecu repede Apeninii şi înaintă, în întâmpinarea duşmanului, care era de trei ori mai numeros. Înfruntarea de la Foranuavo fu scurtă, dar crâncenă. Acolo primi Bayard botezul unei bătălii adevărate şi se dovedi la înălţimea reputaţiei sale. Lăncile i se frânseră una după alta. O puternică lovitură de halebardă, abătută asupra lui, îl răsturnă de pe cal. Cu un efort supraomenesc reuşi să se ridice şi să ajungă la ai săi, cu un stindard veneţian pe care-l capturase, pe care-l depuse la picioarele suveranului său.

Devenise eroul zilei, simbol viu al „furiei franceze”. Regele îi conferi titlul de „cavaler făr’ de frică şi prihană” („le chevalier sans peur et sans reproche”).

După câteva ore, oştile Franţei răzbiră prin mijlocul armatelor duşmane, croindu-şi drum spre Alpi.

restul pe Istorii Regasite