De ce ne-a zâmbit mereu Ion Iliescu? Elena Ceauşescu: „Ereditar, e lipsit de caracter“

Autor 9311 vizualizări


În interbelic, Ionel era un proscris:fiul unui militant comunist, la periferia societăţii. S-a ridicat până la vârful partidului. În ceauşism, tovarăşul Iliescu ajunsese exilat şef de judeţeană. A făcut o Revoluţie. În România postdecembristă, domnul Iliescu ajunsese să fie dispreţuit visceral. A devenit de trei ori preşedinte. A supravieţuit tuturor regimurilor politice. În ciuda pronosticurilor, a rămas nemuritor. Aşa, cu zâmbetul pe buze.

„Sărbătorim un an de la victoria Revoluţiei Române, un an de când, pe temeliile sfinţite cu sângele şi jertfele martirilor, am început să înălţăm libertăţile noastre, drepturile inalienabile ale omului, democraţia. [...] Dar trebuie să recunoaştem că Revoluţia ne-a pus în situaţii absolut inedite, pentru care nimeni nu era pregătit. Ca întotdeauna, în astfel de situaţii, judecata ultimă aparţine istoriei, generaţiilor viitoare, care vor cântări lucrurile dintr-o perspectivă pe care noi nu o putem avea azi“. Preşedintele Ion Iliescu, 22 decembrie 1990, Parlamentul României.

Ion Iliescu este, în clipa acestui discurs, la apogeul puterii sale. În anul acesta pentru care spune că nu era pregătit, reuşise să devină, din director la Editura Tehnică, preşedintele României. Nimeni nu i se putuse opune cât de cât coerent şi cu rezultate electorale. Cei mai mulţi dintre români îl credeau salvatorul unic, soluţia împotriva conducătorului unic. Era logica anului 1990. Iliescu îşi făcuse mulţi prieteni. Coordonase un parlament provizoriu, îi dominase pe toţi opozanţii politici şi domina mulţimile. Manevrase abil un conflict interetnic la Târgu Mureş. Pregătea prima Constituţie. Nu-l primise în ţară pe fostul suveran al României, Mihai I, dar se apropia din ce în ce mai mult de Moscova. Adversarii săi cei mai virulenţi, grevişti în Piaţa Universităţii în timpul primăverii, renunţaseră la un protest maraton după alegerile din 20 mai, pe care Iliescu le câştigase cu 86, 19% din voturi. Cei mai neînduplecaţi, care nu plecaseră din Piaţă, aveau să fie victimele minerilor. Alături de ei, alţi bucureşteni cu barbă şi blugi. Ion Iliescu reuşise să facă faţă celui mai turbulent an din istoria recentă a României. Acum se află în faţa Parlamentului şi zâmbeşte. Greul trecuse. Trecuse un an de la acel polisemantic, profetic „Cu voia dumneavoastră, ultimul pe listă“.

Încă lucrează la biografie

Cine e acest om cu zâmbet providenţial? Biografia lui Ion Iliescu nu se remarcă prin concizie. Dimpotrivă, pare un şir interminabil de completări şi rectificări. De fapt, nimeni nu ştie cine a fost, cine este cu adevărat acest om care a hotărât soarta a 23 de milioane de români. Poate doamna Nina, soţia sa, dar nu insistăm şi sănătate!

Ion Iliescu rămâne cel mai cunoscut politician român postdecembrist şi, totodată, cel mai misterios. În cei 26 de ani care au trecut de la căderea comunismului, lui Ion Iliescu i s-au găsit:un tată în prima ligă a comuniştilor ilegalişti, o relaţie personală veche cu cuplul Ceauşescu, câteva confruntări cu studenţii în ’56 şi ’68, momente de un servilism edificator în faţa conducătorilor statului comunist şi nicio disidenţă în sânul partidului, câteva relaţii de prietenie suspecte şi un complot bizar la adresa dictatorului. Ion Iliescu a primit zâmbind toate aceste adăugiri şi revizuiri ale biografiei sale. Mai întâi le-a negat, apoi le-a acceptat, uneori pe jumătate. N-a fost afectat, de fapt, de nimic din toate acestea. Rezultatul e în volumul său de memorii, „Destinul unui om de stânga“, o caldă autobiografie, dar fără prea multe introspecţii.

Citește continuarea AICI

""