Apostolii Epocii de Aur, episodul #28. Adrian Păunescu, iluzionistul: „Aş fi fost curios să ştiu, totuşi, ce iarbă va răsări, în timp, pe mormântul meu“

Autor 8893 vizualizări


Adrian Păunescu putea să rămână disident şi în cele mai rafinate parade de servilism în faţa lui Ceauşescu. Era, paradoxal, cel mai puternic comunist român antisistem. N-avea funcţii, dar domina. Ştia să fie, simultan, portavocea ceauşismului şi a libertăţii. Nimeni n-a putut presimţi de unde vine şi ce aduce de fapt magnetismul irezistibil al lui Adrian Păunescu. Era un iluzionist absolut.
Pe 25 decembrie 1989, Adrian Păunescu îmbracă un pulover pe gât, nişte pantaloni bufanţi de trening şi iese pe străzile din Bucureşti, în zona fostei baricade de la Intercontinental. E cu fiul său, Andrei, şi încearcă să cânte ceva. Nu e acompaniat. Revoluţionarii îşi aleseseră deja marşurile. Păunescu nu e primit în stradă cu entuziasmul pe care-l aştepta. Dimpotrivă. E bruscat, huiduit, scuipat de mulţimea care scandează:„Să fie judecat“. E ca un miel prim. E speriat, îşi ridică ochii mari spre cer şi respiră greu, ca şi când ar fi în pragul leşinului. E ajutat de fostul prefect de Dolj, Nicolae Giugea, care mai calmează mulţimea şi-i dă un avans poetului, potrivit propriilor mărturii. Păunescu se refugiază în clădirea Ambasadei Statelor Unite ale Americii la Bucureşti şi cere azil. În urmă cu un an, la 29 septembrie ’88, fusese chiar sunat acasă de Rodica Culcer, pe atunci secretara consilierului politic al Ambasadei SUA, Michael Parmly, care îi transmitea invitaţia americanului la discuţii. După un an, nu mai primeşte nimic.
Era o vreme când Păunescu ridica în picioare stadioane, când doamnele îi sărutau mâinile şi când cuvântul şi chitarele sale păreau că ţin munţii Carpaţi împreună. Păunescu era un demiurg. Era a patra putere în stat, după Nicolae, Elena şi Nicu Ceauşescu. De fapt, chiar dictatorul român îl chemase în seara de 21 decembrie, alături de Dumitru Radu Popescu, preşedintele Uniunii Scriitorilor, şi de Dan Deşliu, poet de succes al epocii staliniste devenit contestatar al politicii ceauşiste. Venise singur. I se cerea să coboare în stradă, să-i convingă pe oameni să plece acasă. Nu acceptase. Peste câteva zile, privea neputincios amurgul zeilor.
Răscrucea aceasta nu-i va crea lui Păunescu nicio dilemă. De fapt,  poetul nu va coborî niciodată definitiv de pe soclul său. Va rămâne deasupra mulţimilor, umbrindu-le în funcţie de mişcarea soarelui pe care şi-l va alege conjunctural. În 2010, îi vor fi organizate funeralii naţionale. Dispariţia sa va genera doliu naţional şi râuri de regrete. E măsura adevărată a personalităţii lui Adrian Păunescu, părintele spiritual al multor generaţii de tineri care au avut speranţă. Un om pe care românii l-au cunoscut prea puţin pentru a-l iubi atât de mult şi pe care l-au cunoscut prea mult pentru a nu se recunoaşte, uneori, în el. Păunescu a plecat din lumea aceasta urmând tiparul după care s-a desfăşurat întreaga sa viaţă:cu zgomot, emoţii, mulţimi, kitsch şi multe contestări. Biografia sa, cu toate ambiguităţile ei, rămâne însă revelatorie în orice tablou al României din ultimele decenii de comunism şi din primele două decenii de democraţie. Reluăm, de aceea, câteva momente esenţiale din viaţa poetului. La rece, în cadru organizat, o scurtă analiză.

În 1989, Păunescu înţelege că e părăsit de poporul în faţa căruia se etalase cu toate bufoneriile şi cu toate pasiunile sale. I se dedică un istoric „Apel către lichele“, scris de Gabriel Liiceanu, iar actorul Victor Rebengiuc îl invită, indirect, să-şi şteargă gura cu un sul de hârtie igienică gri. Păunescu face nu pas în spate. Dar la public nu renunţă niciodată. Pregăteşte el ceva. În 1990, reînfiinţează cenaclul cu nume schimbat:„Totuşi iubirea“. Participă la câteva sute de manifestări, multe dintre ele dincolo de Prut. Fondează revistele „Totuşi iubirea“ şi apoi „Flacăra lui Păunescu“, îşi pune pe picioare propria editură, se împacă pompos cu fostul maestru Eugen Barbu, îi face rost fiului său, Andrei, de o casă cu trei camere, pe strada Turda, nr. 120, într-o clădire care aparţinuse Oficiului pentru Deservirea Corpului Diplomatic. În publicaţiile sale, găsesc loc să se exprime Ştefan Andrei, Manea Mănescu şi Dumitru Popescu „Dumnezeu“. Practic, Păunescu începe să-şi recâştige, treptat, locul care i se cuvine pe scena publică.

Pe 17 iulie 1992, e invitat într-o emisiune televizată de către Mihai Tatulici. Acesta e un moment-cheie pentru cariera sa. Trebuie să vorbească despre odele pe care le aducea, pe vremuri, cuplului Ceauşescu. Unii aşteaptă scuze publice, alţii explicaţii, oricum, o schimbare de paradigmă se impune. Pe micile ecrane ale românilor apare însă acelaşi Păunescu:dramatic, incandescent, îndrăzneţ şi sfidător. „Sunt un porc. Sunt porcul dumneavoastră de Crăciun liber“, spune. Gabriel Liiceanu scria:„Şi care societate n-are nevoie de porci? Mai ales de porci talentaţi, de porci la nevoie gingaşi, care ştiu să cânte, să plângă, să facă versuri, porci cu voce de piept care trec uşor de la versul de iubire, înfiorat şi foşnitor, la cel care răscoleşte, viril, măruntaiele pământului strămoşesc [...] pentru a ajunge în cele din urmă la versul cu adevărat porcesc, cel care aduce bani, putere, privilegii“.
Ce face în politică?

Zgomotul acesta conduce la momentul în care Adrian Păunescu redebutează în politică. Se înscrie în Partidul Socialist al Muncii, condus de fostul prim-ministru comunist Ilie Verdeţ, pe care-l eclipsează nu doar fizic. Unii dintre politologi consideră că PSM e formaţiunea-satelit a lui Ion Iliescu, creată pentru a acoperi segmentul de opoziţie democratică. Pentru Păunescu nu contează. În urmă cu doi ani, românii îl huiduiau în centrul Bucureştiului. În 1992, e ales senator de Dolj. Devine vicepreşedinte, apoi purtător de cuvânt al partidului. Se aliază cu Vadim Tudor şi creează grupul parlamentar „Partida Naţională“, animat de naţionalismul orizontal şi de ideile protocroniste renăscute din cenuşa ideologiei ceauşiste.

În 1996, candidează la prezidenţiale. Deja nu se mai teme de nimic. „Mă tem de proşti înarmaţi şi de trăsnet“, îi spune lui Octavian Andronic, într-un interviu de campanie. Obţine 0, 69% din voturi, iar asta înseamnă că 87.163 de români au pus ştampila pe numele lui. Vreo trei stadioane. PSM nu mai intră însă în Parlament. Păunescu găseşte soluţia cu succes electoral:vrea să unifice stânga. În 1998, partidul lui Verdeţ e absorbit de PSD. În 2000, Păunescu ajunge din nou în Parlament, votat în circumscripţia electorală Hunedoara. În acest moment, Păunescu e deja un personaj comun în sufrageriile românilor. Poetul scrie la gazete, are emisiuni televizate, acordă interviuri, îşi tipăreşte şi retipăreşte volumele, scrie depeşe publice, vorbeşte la radio, iar versurile sale încă sunt cântate. E peste tot – şi la botezul lui Fane Spoitoru, şi în Senat, unde susţine, de pildă, introducerea ca disciplină şcolară a şahului, şi la al II-lea Congres al PRM, la dineu cu Jean Marie Le Pen, şi lângă naţionala de fotbal, unde-l readuce pe Hagi.

România în care nostalgia pentru trecutul recent e într-o continuă creştere îl resuscitează pe Păunescu. Oamenii îşi amintesc cu melancolie despre tinereţile lor, despre energia şi despre muzica pe care-o ascultau la Cenaclul Flacăra, îşi amintesc de versurile cu care au impresionat fete sau la auzul cărora s-au lăsat seduşi. Alţii prizează discursul naţionalist, chiar dacă uneori patriotard. Poetul le reproşează contestatarilor că nu pun lucrurile în context, că n-au căderea să-l judece, că habar n-au istorie, că-i fac analiza fonetică a strigătului de durere. Spune că ovaţiile adresate dictatorului erau obligatorii, indiscutabile, o convenienţă asimilată. Ca şi când ai scrie, la finalul unei scrisori, „cu toată consideraţia“. Iar acesta a fost preţul pe care l-a plătit pentru a-i ajuta pe alţii. „Toată viaţa mea a trebuit să mă disculp:atunci că nu sunt anticomunist, acum că sunt comunist“, spune într-un interviu acordat ziarului „Evenimentul Zilei“ în 2007. „Aş fi fost curios să ştiu, totuşi, ce iarbă va răsări, în timp, pe mormântul meu“, scrie în iulie 2010, în „Jurnalul Naţional“.
Creaţiile postume

În iulie 2003, la împlinirea vârstei de 60 de ani, preşedintele Ion Iliescu îl decorează pe Păunescu cu Ordinul Naţional „Steaua României“ în grad de Cavaler. În iulie 2010, poetul primeşte şi „Meritul Academic“ pentru creaţia literară şi pentru susţinerea proiectelor Academiei Române, iar în august – titlul de membru de onoare al Academiei de Ştiinţe a Republicii Moldova.
La 5 noiembrie 2010, poetul se stinge pe patul din Spitalul Floreasca. Scrie un ultim poem chiar din spital:„Eu vă salut de-a dreptul cordial, / De-a dreptul cardiac, precum se ştie, / Recunoscând că patul de spital/ Nu-i o alarmă, ci o garanţie.// Vă văd pe toţi mai buni şi mai umani, / Eu însumi sunt mai omenos în toate, / Dă-mi, Doamne, viaţă, încă nişte ani/ Şi ţării mele minima dreptate“. Câteva zile bune în care familia Păunescu e ţinta jurnaliştilor copleşiţi de interesul uriaş al publicului pentru evenimentul funebru. E încă devreme să crească iarba pe morminte, dar românii, de la preşedinte la om simplu, îşi arată preţuirea pentru cel care a fost. Moartea lui Păunescu devine prilej pentru cenaclu naţional. Există chiar persoane care spun că poetul e încarnarea lui Robespierre! Abia acum, însă, încep adevăratele inadecvări, dacă nu chiar scandaluri în toată regula.
Andreea Mihaela Bîrlea, fiică a poetului, îşi cere în instanţă dreptul la o parte din averea de 3, 7 milioane de euro, adunată de poet într-o viaţă. Femeia dovedeşte că e fiică legitimă printr-un test ADN. Casa din zona centrală a Capitalei, proprietatea din Bârca (jud. Dolj), din Bragadiru, din Breaza, de la Roşia Montană şi cea din Vatra Dornei se numără printre posesiunile care trebuie împărţite cu Andrei Păunescu şi cu sora sa, Ana Maria. Certurile dintre moştenitori fac ştiri la fiecare înfăţişare în instanţă. În memoria poetului, şcoli şi străzi îi împrumută numele. Apar statui şi busturi în parcuri. Din nou motiv de scandal:în parcul Grădina Icoanei din Bucureşti, în parohia lui Neculai Onţanu, e ridicat un bust de bronz. Statuia n-are o soartă prea bună:contestat puternic încă de la inaugurare, monumentul e profanat în repetate rânduri:de pildă, e acoperit cu o pungă de gunoi ori e pictat peste noapte în Ronald McDonald, mascota unui celebru lanţ de magazine fast-food. 
De fapt, dispariţia lui Păunescu lasă să se vadă mai clar prăpastia uriaşă care-i desparte pe românii nostalgici de cei care nu regretă comunismul, precum şi intoleranţa ori lipsa de empatie dintre cele două categorii. Unii spun că poetul va supravieţui în conştiinţa românilor pentru activitatea sa neobosită în domeniul culturii. Alţii – pentru zelul şi iscusinţa cu care scria elogii dictatorilor. Talentul literar îi e pus însă la îndoială în special de către reprezentanţi ai generaţiilor tinere a oamenilor de litere. Dacă Eugen Simion, fost preşedinte al Academiei Române, spune că Păunescu a fost ultimul mare poet social român, scriitorul Dan Sociu crede că Păunescu are doar dimensiunea aprecierii sale de către marele public, iar aceasta se va stinge, spre deosebire de Eminescu sau Bacovia, care sunt iubiţi şi de experţi, dar şi de mase. „N-ai să auzi vreun puşti de acum înnebunit după «Sărut mâna mama mea, sărut mâna tatăl meu». Pe când pe Bacovia adolescenţii în devorează, că e emo şi goth“.
Cum a început totul?

Adrian Păunescu se naşte la 20 iulie 1943, în localitatea Copăceni din judeţul Bălţi, Republica Moldova, în familia unor olteni trimişi în misiune peste Prut. Poetul stă un singur an pe malul celălalt al Prutului. Deşi mama sa rămâne în Basarabia reocupată de Armata Roşia, tatăl se întoarce alături de fiu în localitatea Bârca, judeţul Dolj, unde Păunescu îşi va petrece copilăria. Despre pământul de-acasă, Păunescu va vorbi mereu cu nostalgie şi dor. Îşi va aminti, de pildă, despre bunicii săi neobosiţi la muncile câmpului, despre camera cu pământ pe jos, de lângă vatra cu ţest, unde familia dormea după ce statul îi trimisese chiriaşi obligatorii sau despre entuziasmul tatălui din fiecare noapte în care asculta la radioul cu galenă că vin americanii. „Tata s-a însurat a doua oară cu o femeie serioasă şi bună, din Măceşu de Sus, o comună aflată la 7-8 kilometri de Bârca, peste dealuri. Se numea Constantina, i se zicea Margareta şi avea o demnitate excepţională în confruntarea cu viaţa. Era învăţătoare“, îşi aminteşte poetul într-o serie de texte autobiografice publicate în „Jurnalul Naţional“. Tatăl său, Constantin, era membru în Partidul Naţional Liberal, fusese condamnat la 15 ani de puşcărie politică, din care făcuse mai mult de jumătate. Trecutul părinţilor s-a răsfrânt şi asupra poetului. Pentru că nu avea un dosar curat, Adrian Păunescu a trebuit să aştepte trei ani până să fie primit la facultate. Reuşeşte să absolve Facultatea de Filologie a Universităţii din Bucureşti abia în 1968, an în care este primit şi în rândul membrilor de partid, după un stagiu de doi ani în calitate de secretar al organizaţiei UTC de la Uniunea Scriitorilor din România.


Continuarea pe Adevărul.ro

""