Autor 7602 vizualizări


Personalitatea lui Nicolae Iorga nu are în istoria culturii româneşti înaintaşi. El nu poate fi comparat cu marii savanţi şi cărturari de tipul lui Dimitrie Cantemir, Nicolae Milescu, Ion Eliade-Rădulescu, B. P. Haşdeu, alături de care numele îi este rostit întotdeauna, deoarece enciclopedismul era doar una din dimensiunile fiinţei sale. 

Formula în cazul sau este mai degrabă constrângătoare,  folosită ca un automatism, din considerente pur didactice,  ea determinând genul proxim, dar nu şi diferenţa specifică a personalităţii sale unice. Pentru că nimeni n-a întrunit asemenea lui darurile plurivalenţei intelectuale,  ale omniprezenţei publice, ale abordării simultane a tuturor domeniilor scrisului. Omul proteic, temperamentul vulcanic ce irupea cu fulgere în fiecare frază şi în fiecare gest, spiritul justiţiar ce s-a considerat întotdeauna purtător al unei misiuni naţionale şi morale, cercetătorul care cu o abnegaţie monahală s-a cufundat în întunericul arhivelor, scriitorul care stăpânea tainele verbului ca cei mai desăvârşiţi artişti ai acestei ţări, ziaristul căruia nu-i scăpa nimic din tumultul vieţii spunându-şi cuvântul fie asupra unor probleme capitale ale omenirii, fie asupra unor întâmplări cotidiene şi sancţiona fără cruţare răul, oratorul ce îţi dădea sentimentul ubicuităţii în timp şi în spaţiu, profesorul pentru care catedra era o adevărată magistratură civică de la înălţimea căreia fascina studenţii, nu numai prin cunoştinţele sale neobişnuite, dar şi prin darul reînvierii vremurilor apuse,  de parcă ar fi fost contemporanul tuturor secolelor, omul politiccreând planuri himerice de reforme inadecvate timpurilor moderne, animatorul la îndemnul căruia tineretul a ieşit în stradă pentru a înfrunta aristocraţia cosmopolită,  cel carea înfiinţat partide, sau vremelnic a şi coalizat unele dintre ele, cel care a creat societăţi şi instituţii susţinute uneori numai prin puterea entuziasmului său – care din aceste ipostaze  îl reprezintă cel mai armonios şi cel mai deplin pe Iorga?

Unde îl aflăm pe adevăratul Iorga?

În liniştea arhivelor şi a bibliotecilor sau în tumultul confruntărilor parlamentare;în solemnitatea şedinţelor academice, ale celor mai înalte foruri de cultură universală înconjurat de stima unor personalităţi de primă mărime a ştiinţei şi culturii sau în vacarmul adunărilor politice unde trebuia să domine o clientelă nu o dată insalubră moral;la masa de scris cufundat în marile sale lucrări ştiinţifice ce îmbrăţişau în vaste fresce istoria lumii şi a poporului român sau la biroul ministerial preocupat de grijile zilnice ale unei ţări sfâşiate de criza mondială economică;la catedra universitară pe care a ilustrat-o ca un adevărat primus inter pares sau în fruntea cortegiilor şi a demonstraţiilor pe străzile capitalei;în cadrul colocviilor ştiinţifice discutând cu colegi care îl respectau ca pe un magistru sau în conciliabulele politice cu parteneri ce profitau abil de buna sa credinţă folosindu-i numele?

Unde este adevăratul Iorga s-au întrebat contemporanii care cunoşteau simultan atâtea înfăţişări ale aceleiaşi personalităţi, care ştiau că după ce citiseră zilnicul său articol, după ce – înainte chiar de a isprăvi ultima sa carte – aflau despre iminenta apariţie a alteia, ştiind că între timp el fusese profesorul, oratorul în parlament,  omul politic primit sau primind audienţe, raportor la academie,  conferenţiar la cutare cerc ştiinţific, participând la o întrunire sau la convorbirile pentru înjghebarea unei coaliţii politice etc.

Unde să-l regăsim pe adevăratul Iorga se întreabă şi posteritatea, căutând un punct de sprijin într-o operă atât de ramificată încât nu se lasă nici uşor cunoscută nici lesne supusă unei sistematizări riguroase,  pricini pentru care a părut unora lipsită de o concepţie fundamentală, de o celulă germinativă, despletită ca o deltă ce se revarsă fără încetare, dar în care surprizele faţă de imagini construite cu prea multă uşurinţă de comentatori te întâmpină la tot pasul.

Unde să-l regăsim pe adevăratul Iorgaşi care dintre ramurile vieţii noastre spirituale va trebui să-l revendice cu precădere pentru a pune în evidenţă dimensiunea majoră a personalităţii sale? Cui aparţine moştenirea sa spirituală:ştiinţei, istoriei,  literaturii (aici întrebările se multiplică:a fost critic,  istoric, scriitor, toate laolaltă sau numai animatorul unor mişcări culturale) pedagogiei, oratoriei, vieţii politice?

Iată întrebări care au dezarmat pe mulţi dintre cei ce s-au apropiat ieri ca şi astăzi de personalitatea lui preferând cel mai ades privirile parţiale asupra operelor curente.

Deci unde îl vom aflape adevăratul Iorga pentru a sesiza dominanta personalităţii sale? Acestei întrebări nu-i putem da decât un singur răspuns:pentru noi N. Iorga este o personalitate unitară, pe care n-o putem înţelege decât privind-o în integritatea multiplă a fiinţei sale. Nu unul sau altul din domeniile pe care le-a ilustrat îl reprezintă îndeosebi, ci întreaga sa activitate, întreaga sa prezenţă în viaţa românească timp de o jumătate de secol.

Cu tot ceea ce a avut nobil şi dezinteresat sufletul său, dar şi cu tot ceea ce a fost expresia slăbiciunii omeneşti de care, vai, nici el n-a fost scutit şi i-a marcat de atâtea ori actele vieţii sale;cu vizionarismul său social, dar şi cu contratimpul în care s-a aflat în raport cu evoluţia societăţii;cu sublimul pe care opera sa literară l-a atins de atâtea ori, dar şi cu paginile ei didactice şi moralizatoare ce nu şi-au aflat echivalente artistice;cu orizonturile inedite, deschise de el culturii şi ştiinţei româneşti, şi cu obstinaţia cu care s-a opus mai ales după primul război mondial noilor curente artistice; cu puterea de a pătrunde în ascunzişurile cele mai întunecate ale sufletului eroilor istoriei şi cărturarilor trecutului, dar şi cu neînţelegerea pe care a dovedit-o faţă de realitatea sufletească atât de diversă şi atât de contradictorie contemporană lui;cu marile iluminări în explicarea fenomenului artistic şi cu opacităţile agresive cu care a întâmpinat opere ce au devenit nemuritoare;cu intransigenţa sa morală care îi conferă un statut de excepţie în istoria noastră şi cu inclemenţa ce a dovedit-o faţă de greşelile reale dar şi imaginare ale altora;cu simţul etic atât de înrădăcinat în fiinţa sa şi cu un moralism ce trece dincolo de limitele normalului, cu acuitatea cutremurătoare cu care şi-a dat seama de flagrantele nedreptăţi sociale româneşti şi cu soluţiile preconizate ce s-au dovedit total inadecvate şi în flagrantă contradicţie cu dragostea sa nestrămutată pentru cei năpăstuiţi pe care i-a iubit cu dăruire fără margini;de la minuţia cu care cerceta şi pătrundea în miezul docunentului până la uşurinţa cu care comitea elementare erori.

De aceea am putea spune că unicitatea personalităţii lui Iorga nu o dă numai enciclopedismul său, nu numai uriaşa lui putere de a acumula cunoştinţe, nu numai fantastica lui capacitate asociativă, dar şi unitatea celor mai flagrante contraste care s-au îngemănat vreodată în fiinţa unui om i-a creat un statut aparte, asemănător doar cu un adevărat monument al naturii omeneşti. Şi nu-i vorba aici de opinia discipolilor mărunţi şi obedienţi – care din păcate au gravitat în jurul său –  pierduţi în banalităţi gratuite, în păienjenişul adjectivelor de circumstanţă, ci a unor spirite lucide care aveau în chip acut sentimentul faptului că Nicolae Iorga transcende contemporaneitatea, că prezenţa lui atât de implantată în actualitatea cotidiană nu se poate încadra într-un sistem obişnuit de comparaţii.

Articolul îi aparţine istoricului literar Valeriu Râpeanu, cel mai bun cunoscător al vieţii şi al operei lui Nicolae Iorga

sursa: istoriiregasite.wordpress.com