Acuzat pe nedrept: Mareșalul Foch, învinuit pentru dezastrul francez din Marele Război

Autor 5731 vizualizări


În data de 2 august 1914, în Franța se dădea ordinul pentru mobilizarea generală a armatei:în următoarele două săptămâni, aproape 3 milioane de rezerviști erau chemați la arme. Întreaga Franță a fost atunci cuprinsă de fervoare patriotică:rușinea pierderii regiunii Alsacia-Lorena, din urmă cu 44 de ani, urma să fie, în sfârșit, ștearsă și răzbunată în războiul contra Germaniei.

Planul de acțiune al Armatei Franceze, cunoscut sub numele de Planul XVII, avea la bază o ofensivă de amploare în Alsacia-Lorena. Acest plan era rezultatul unei doctrine militare agresive care făcuse din ofensivă singura variantă de acțiune posibilă. S-a dovedit însă, și destul de rapid, că planul era sortit eșecului. Armata franceză a suferit pierderi grave în asalturile furioase împotriva inamicului german, care a contracarat cu o perseverență cel puțin egală. Astfel, până la sfârșitul primei luni de război, în care armata franceză nu luptase, cumulat, mai mult de două săptămâni, Franța număra deja 210.000 de victime, între care 4778 ofițeri, sau 10% din întregul corp ofițeresc al țării.

Lecția ce trebuia învățată de pe urma eșecului armatei franceze era că spiritul de ofensivă și curajul nu erau de ajuns pentru a face față artileriei moderne. Iar după război, când s-a pus problema acestui eșec, mulți istorici au arătat cu degetul către o singură persoană :Mareșalul Ferdinand Foch.

Date biografice

Ferdinand Foch s-a născut la Tarbes în octombrie 1851, într-o familie de catolici care aveau să transmită fiului lor devoțiunea religioasă. Primii ani de educație i-a primit în mai multe școli și colegii catolice;izbucnirea războiului franco-prusac, din 1870, avea să-l găsească pe Foch student la un colegiu iezuit din Metz. Imediat, tânărul s-a prezentat ca voluntar pentru serviciu militar și a fost recrutat într-un regiment de infanterie. Durata scurtă a războiului a făcut însă ca Foch să nu apuce lupta pe front, fiind în curând demobilizat. El trebuia însă să se întoarcă la studii într-un oraș ocupat acum de germani, fapt ce a avut o influență enormă asupra tânărului francez, marcat de umilința înfrângerii țării sale. Foch s-a decis atunci să-și dedice viața serviciului militar.

Foch a fost admis la Ècole Polytechnique și Ècole d'application de l'Artillerie, iar în octombrie 1873 își începe oficial cariera militară într-un regiment de artilerie.  În 1885 își continuă studiile, timp de doi ani, la Ècole Supérieure de Guerre, unde se va întoarce 10 ani mai târziu în calitate de instructor. El va preda apoi la această institutție timp de șase ani. Deși considera că experiența pe front nu poate fi depășită de învățătura teoretică, Foch credea, de asemenea, că studiul istoriei militare este esențial în pregătirea ofițerilor.

După anul 1900, când își pierde postul de profesor din cauza intrigilor politice caracteristice Republicii a III-a, Foch se concentrează pe redactarea lucrărilor în care își va prezenta concepția militară. Este vorba de Des Principes de la Guerre(1903) și De la Conduite de la Guerre(1904). În 1907, la vârsta de 55 de ani, Foch este avansat la gradul de general și staționat la Statul Major General al Ministerului de Război;un an mai târziu, se întoarce la Ècole Supérieure de Guerre, în calitate de comandant, unde va rămâne până în 1911, când primește comanda unui cop de armată. Astfel, izbucnirea războiului îl găsește pe Foch la Nancy, unde comanda Corpul XX de Armată. Aici, el se va remarca în calitate de comandant în timpul Bătăliei Frontierelor (14-25 august), fapt ce-i va aduce, la sfârșitul lunii, comanda Armatei 9, la inițiativa Generalului Joffre, comandantul suprem al armatei franceze.

Armata franceză, de la ofensivă la impasul tranșeelor

În primele zile ale lui septembrie, temperamentul încrezător al lui Foch a contribuit la succesul primei bătălii de pe Marna (6-9 septembrie). Ulterior, el va activa pe frontul din Flandra, până în 1916, când a fost sacrificat ca țap ispășitor după Bătălia de pe Somme, fiind trimis apoi pe frontul italian.

În acel moment, Joffre căzuse și el în dizgrație și fusese înlocuit în poziția de comandant suprem al armatei de Robert Nivelle, de la care mulți aveau așteptări mari. Ofensiva Nivelle din aprilie 1917 se va dovedi însă un eșec, iar acesta va fi dat la o parte rapid și înlocuit cu eroul de la Verdun, Philippe Pétain. Noul comandant l-a readus în primia linie pe Foch, pe care îl numește Șef al Statului Major;apoi, în mai 1918, Foch ajunge în punctul culminant al carierei sale militare, fiind numit Comandant-Șef al Armatelor Aliate.

Ani mai târziu, înainte de moartea sa din 1929, Foch fusese ridicat la rangul de Mareșal al Franței și Feldmareșal al Armatei Britanice, și se părea că locul de onoare în istoria militară a Franței și statutul de erou îi erau asigurate. Însă în mai puțin de o generație, reputația lui Foch a fost distrusă și din omul care contribuise la salvarea Franței devenise omul responsabil pentru catastrofa țării.

„În timpul celor șase de ani de la Ècole de Guerre mai bine de 400 de ofițeri francezi au trecut prin mâinile lui. Presupunând că vârsta lor medie era de 35 de ani, la momentul izbucnirii războiului majoritatea dintre ei s-ar fi aflat în poziții de comandanți de divizie sau brigăzi, sau alte posturi importante. Nu există îndoială, așadar, că doctrina sa de a urmări o ofensivă puternică indiferent de circumstanțe a fost în bună măsură responsabilă pentru pierderile cumplite suferite de infanteria franceză în primele bătălii din 1914.”

Aceasta era concluzia la care ajungea, în anii '70, generalul Sir James Marshall-Cornwall. El rezumă practic esența argumentelor celor care l-au făcut pe Foch vinovat de erorile de doctrină ale Armatei Franceze. Perioada petrecută de Foch la Ècole de Guerre este un fapt irefutabil, astfel că e greu să argumentăm că ofițerii cărora le-a fost profesor nu au fost deloc influențați de lecțiile lui Foch. Singurul element al argumentației criticilor lui Foch ce ar putea fi contestat ar fi că prelegerile sale ar fi accentuat așa-zisul cult al ofensivei, iar o scurtă analiză a cărților semnate de Foch arată că generalul a fost învinuit fără motiv.

Concepția strategică a lui Foch

În Des Principes de la Guerre, Foch vorbește atât despre strategie, cât și despre tactici. În opinia sa, războiul nu trebuie tratat ca o știință inflexibilă, ci ca o artă în care ofițerul trebuie să se ghideze după anumite principii generale, dar să păstreze și inițiativa de a evalua orice situație pentru a lua deciziile corespunzătoare în funcție de aceasta. Astfel, Foch nu credea că existența unor reguli științifice ale războiului care să fie respectate în mod rigid și impuse indiferent de situația de pe front.

În războiul modern, Foch considera că țelul suprem trebuie să fie întotdeauna distrugerea armatei inamice, și dă ca exemplu cazul războiului franco-prusac:în timp ce armata franceză încercase să poarte un război prin „manevre delicate” după modelul pre-Napoleonian, germanii au rămas fideli moștenirii napoleoniene și au zdrobit Franța. De aceea, Foch milita pentru întoarcerea la acest concept de bătălie decisivă. În continuare, generalul sublinia imposibilitatea ca o bătălie defensivă să aibă un rezultat decisiv:„bătălia decisivă nu aduce niciodată distrugerea forțlor inamice;nu permite cucerirea terenului deținut de adversar;astfel, ea nu poate aduce victoria.” În concluzie, Foch considera că, la un moment dat, strategia de război trebuie să se concentreze pe bătăliile ofensive:„doar forma ofensivă [de bătălie], fie că se recurge la ea imediat, sau doar după defensivă, poate duce la rezultate, astfel că ea trebuie întodeauna adoptată – măcar la sfârșit.

Foch subliniază și importanța moralului sau a voinței:„o bătălie câștigată este o bătălie ân care nu ne recunoaștem învinși”. Prin urmare, el propune următoarea formulă:"Războiul = domeniul forțelor morale. Victoria = superioritatea morală a învingătorilor; criza morală a celor învinși. Bătălia = o luptă între două voințe."

Poate singurul concept cu adevărat greșit din Des Principes de la Guerreeste capacitatea superiorității numerice în atacul decisiv de a birui în fața puterii de foc a inamicului.

Cultul ofensivei

Cu toate acestea, Foch nu poate fi făcut responsabil de ideile simpliste conținute de Regulamentul armatei din 1913, care începe cu următoarea frază:„Armata franceză, întorcându-se la tradițiile sale, nu cunoaște de acum înainte decât legea ofensivei.” Acest regulament este, în mare parte, opera colonelului Louis de Grandmaison, fost elev al lui Foch, care nu a făcut altceva decât să preia principiile generale ale lui Foch (privind nevoia supremă de o acțiune ofensivă ca mijloc de a asigura victoria finală) și să le transforme într-o regulă automată aplicabilă oricărei situații de pe câmpul de luptă. Foch nu respinsese niciodată acțiunea devensivă ca acțiune militară validă când și unde situația o cerea;o respinsese pur și simplu ca țel în sine. Potrivit principiilor sale, măsurile devensive puteau fi folosite oricând ca strategie de a stabiliza o situație militară nefavorabilă, în urma căreia armata își putea regrupa forțele pentru acțiunea ofensivă necesară obținerii victoriei finale.

Grandmaison a ignorat însă aceste subtilități, iar reputația lui Foch a avut de suferit din cauza interpretărilor greșite ale discipolului său.

Odată ajuns în poziția de comandant, Foch a abandonat doctrina ofensivei așa cum o promova regulamentul și, familiarizat cu noua realitate a războiului de tranșee, s-a arătat flexibil și entuziast față de noile strategii și arme ce puteau scoate armata din impasul tranșeelor. A fost, de asemenea, convins că odată cu revenirea la războiul mobil, natura decisivă a ofensivei se va arăta de la sine. Însă după 1916, când pierde funcția de comandant, Foch n-a mai avut influența necesară pentru a determina soarta operațiunilor. Ulterior însă, în calitate de Comandant-Șef al Armatelor Aliate, voința sa s-a dovedit a fi extrem de valoroasă în păstrarea moralului și forței Aliaților în fața puternicelor ofensive germane din martie 1918.

Din păcate, după război, Foch va fi condamnat drept arhitect al „cultului ofensivei” care dominase gândirea strategică franceză antebelică și care condusese la dezastrul Planului XVII. Faptul că această obsesie a ofensivei a fost una reală nu poate fi contestat;că ea a reprezentat cauza morții a sute de mii de soldați francezi este, de asemenea, în afara îndoielii. Însă nimeni nu poate stabili precis dacă-și în ce măsură – scrierile și învățăturile lui Foch au contribuit la acest lucru.

La urma urmei, Foch nu este responsabil pentru regulamentul din 1913, pentru care Grandmaison n-a fost niciodată învinovățit, toată vina căzând pe umerii profesorului său. Nici nu se poate spune că Foch n-ar fi fost conștient de masacrurile de pe front, el pierzându-și unicul fiu și ginerele chiar la începutul războiului. Apoi, în toată activitatea sa de comandant, Foch s-a arătat dispus să accepte orice tip de inovație, tactică sau tehnologică, ce-i permitea să-și salveze oamenii din tranșee, și nu a promovat în niciun moment folosirea exclusivă a tacticii ofensivei.

 

 

 

 

Mai multe pe http://www.firstworldwar.com/